Curînd Marele Combinat Siderurgic din Florești începu să-şi facă simţită serios prezenţa în satele din jur.
Jumătate din lucrătorii Combinatului erau ţărani navetişti. Plecau de acasă dimineaţa şi se întorceau seara, fiecare aducînd, în servietă, cîte un lucru şterpelit din întreprindere. Se fura, deci, pe rupte, cu o patimă care-i lăsase cu gura căscată pînă şi pe cercetătorii de la Institutul de studiere a Omului vechi. Se fura orice, indiferent că lucrul acela folosea la ceva sau nu. Dulii, capete de sîrmă, răngi de fier, kilograme de ciment, şuruburi, staniol. Lucru şterpelit primea, apoi, cele mai neaşteptate întrebuinţări. Într-o noapte, cineva fură firma de la intrare, o bucată de tablă vopsită argintiu, şi conducerea combinatului o găsi peste cîteva luni şi, atunci, din întîmplare, drept acoperiş la weceul lui Vasile Tarbă din Vintileasa. Ajungea, pentru acoperişul acelui closet nenorocit o foaie de tablă obişnuită, luată de la magazinul sătesc şi costînd doar vreo 10 lei. Vasile Tarbă se chinui o săptămînă întreagă să îndoaie bucata de tablă şi să-i şteargă literele, vopsite în roşu aprins, mînjindu-se tot de vopsea, de fiecare dată furios că nu-i ieşea. Amendat de miliţie, tabla closetului îl costă cam vreo mie de lei. De altfel, deşi se trudise cîteva zile în şir, tabla se îndoi anapoda, astfel că acoperișul era acum șui, cu partea din faţă mult lăsată. Toţi ai casei, mergînd la closet, se întorceau de acolo, de fiecare dată aproape, cu cîte un cucui: uitînd de noua streaşină, atît de joasă, se izbeau de marginea tablei la ieşire. Vasile Tarbă plăti amenda fără supărare, înciudat doar că fusese prins, şi după vreo săptămînă de linişte, veni într-o seară acasă cu un pachet de capse pirotehnice, pe care le plantă în grădină, ca să sperie ciorile, zicea el. Una dintre ele explodă pe neaşteptate, într-o noapte, şi nevastă-sa, ieşită să vadă de ce dracu muge vaca, se sperie atît de tare că era cît pe-aci să moară de inimă.
Alarmată, conducerea Combinatului luă măsuri drastice.
Potrivit primei dintre ele, la ieşire, toată lumea era atent controlată de portari, care primiseră indicaţie să nu ierte pe nimeni. Cîteva zile, portarii îşi făcură datoria cu o meticulozitate furibundă. Calmi, fără să ia în seamă zeflemelele celor controlaţi, protestele unora, dispreţul altora, scotoceau prin serviete, sacoşe, scoţînd de acolo corpurile delicte şi punîndu-le liniştiţi, cu gesturi rotunde, în nişte coşuri de tablă uriaşe, special fabricate pentru aceasta. Curînd controlul luă înfăţişarea unui joc plăcut, în care lucrătorii furau piesele şi le ascundeau doar de dragul de a trage pe sfoară paznicii meticuloşi. La rîndul lor, paznicii cotrobăiau acum prin serviete doar pentru a le dovedi că sînt mai deştepţi decît ei. Apoi, se plictisiră, munca era grea, pe deasupra sarcinilor de portar, şi începură să dea rasol. Din nou numărul furtişagurilor crescu, lent la început, atît de încet, încît conducerea nu se sesiză şi poate nici nu s-ar fi sesizat dacă n-ar fi intervenit un furt care o scoase din sărite. Într-o zi, dispăru telefonul public din curtea întreprinderii, la care se făcea zilnic coadă, pentru că un singur telefon nu ajungea şi, deşi prin toate şedinţele, se ridicase problema, conducerea întîrzia să mai instaleze încă două noi cabine. Ulterior, telefonul fu găsit în cămara lui Dumitru Lăscan din Țifeşti, împreună cu alte lucruri furate de la întreprindere, şi apăru din nou în curtea interioară, în locul dinainte, acum bătut în patru piroane uriaşe, cu receptorul prins într-un lanţ cu lacăt, a cărui cheie se găsea la contabilul şef. Conducerea institui postul de controlor, post anume plătit pentru a verifica salariaţii la ieşirea din întreprindere. Pentru a stimula rîvna controlorilor, acestora li se reţinea, lună de lună, 20% din salariu, urmînd ca la sfîrşitul anului, partea reţinută să li se restituie după cîtă exigenţă depuseseră.
Oricîtă rîvnă puneau controlorii în munca lor, furturile nu scăzură spectaculos. În schimb, scăzu nivelul producţiei, pentru că mulţi muncitori îşi pierdeau acum timpul inventînd metode cît mai abile de a scoate afară din întreprindere lucrurile şterpelite. Cîteva din aceste metode aveau să ducă, la un moment dat, chiar la unele descoperiri tehnice surprinzătoare. Astfel, într-o zi, fu surprins la poartă, în timp ce încerca să scoată afară un balot de sîrmă specială, Grigore Ciubotaru, din Vintileasa. Îşi înfăşurase balotul în jurul corpului, pe sub haine, încercînd să treacă pe lîngă controlori sub înfăţişarea unui ins trupeş, cu burtă. Îl descoperiră întîmplător. Trecuse deja de control şi se îndrepta spre poartă cînd, neatent, se izbi de bara de metal care mărginea poteca spre ieşire. Controlorul cu nr. 9, care tocmai atunci se întreba dacă sînii muncitoarei din faţa lui, uriaşi, erau sau nu naturali, auzi un zbîrnîit stins. Dintr-un salt, îl ajunse din urmă pe Grigore Ciubotaru şi-l invită politicos să se dezbrace. În acest timp muncitoarea cu sînii uriaşi, care nu erau altceva decît două pungi de plastic pline cu bobine, ieşi liniştită pe poartă, ţăcănind pe tocurile cui.
Când auzi vestea, inginerului şef nu-i veni să creadă.
Sîrma specială nu se putea îndoi, era unul din principiile fundamentale învăţate la şcoală. Abia cînd îl chemă pe Grigore Ciubotaru, îşi dădu seama că acesta, căutînd într-una, de vreo două luni, descoperise soluţia de îndoire a sîrmei, ceea ce echivala – susţinea, surescitat, inginerul – cu o revoluţie în domeniu.