3. Cum a putut fi arestat Gigi Kent
Fabuloasa îmbogățire peste noapte a unor personaje postdecembriste ca Zaher Iskandarani, Gigi Kent şi altele n-ar fi fost posibilă fără complicitatea unor vîrfuri ale Puterii. E suficient să amintim în sprijinul acestei teze creditele uriaşe primite pe de-a moaca de respectivii de la bănci, incredibilele facilități în cumpărarea unor proprietăți de stat, expectativa organelor de control faţă de afacerile lor răsunătoare. Cu toate acestea, respectivii au fost vîrîți la zdup, dați pe mîna mass-mediei, tîrîți prin procese. Cum a fost posibil aşa ceva dacă ei s-au bucurat de o înaltă protecţie? De ce nu s-a intervenit în sprijinul lor? Nu cumva se înşală cei care susţin că respectivii nu s-au putut deșănţa de unii singuri? Posibilelor nedumeriri din aceste întrebări le dă răspuns seria a șaptea din Caracatița. Serialul dedicat Mafiei siciliene explică, într-un fel, cum a fost posibil ca Zaher Iskandarani, Gigi Kent şi alţii să fie arestați. Telespectatorii au remarcat, probabil, în structura Mafiei din serial două lumi care, deşi legate între ele prin mii de fire, rămîn totuşi despărțite de o distanţă incomensurabilă. Cea a lui Nuzzo Marciani, Saverio Bronta, a procurorului Oreone, contesei Olga Camastra şi cea a lui Cinto, a profesorului Ramonte. Personajele primei lumi acţionează, ca să-i zic aşa, la vedere. Fac afaceri dubioase, pun la cale jafuri, asasinate, se dedau la escrocherii de răsunet. Activitatea lor e însă sprijinită şi chiar dirijată de personajele celei de-a doua lumi. Aceasta din urmă, aparţinînd sferelor înalte ale Puterii, nu iese niciodată în prim-plan. Teoretic, mîinile personajelor din această lume sînt curate. Nu sînt murdărite de banii ilegali, nu apasă pe tragaci, nu plasează bombe. Ele nu fac altceva decît să dea din cînd în cînd cîte un telefon. Pentru că sînt miniştri, parlamentari, şefi de servicii secrete. Pentru că ocupă funcţii către care nu se îndreaptă nici măcar briza unei suspiciuni. Gestul lor aparent banal de a da un telefon, gest de o curățenie absolută, are însă urmări murdare în planul vieții cotidiene: asasinate, transporturi de bani ilegali, reglări de conturi, atentate. Deşi această lume acționează prin intermediul primei, niciodată nu se poate ajunge pînă la ea cu ancheta, jurnalistică sau penală. Personajele primei lumi sînt urmărite de Poliție, arestate, condamnate. Cele aparţinînd Lumii înalte rămîn neatinse. Explicația o dă structura aparte a rețelei mafiote. Ea e alcătuită din cei ce comandă şi cei care execută, din peştii mari şi peştii mici. Poliţia şi Justiţia fac prăpăd în lumea celor ce execută. Polițiști, judecători, procurori devin vedete ale luptei împotriva Mafiei. Ei dau lovituri răsunătoare. Cercetarea nu trece însă dincolo de hotarele primei lumi. Nu ajunge niciodată pînă sus, în sferele înalte ale celor ce comandă de prin birouri. Și nu numai pentru că structura mafiotă e astfel alcătuită încît să nu se poată urca pînă la lumea de sus, dar şi pentru că personajele din sferele înalte ale Puterii, cele de la capetele firelor, nu mişcă un deget în apărarea executanților. Peştii mici sînt prinşi cu ghiotura în năvoadele Justiţiei. Cei mari nu numai că nu le sar în ajutor, dar, mai mult, sînt chiar satisfăcuți cînd se dă iama printre peştii mici. Arestările şi condamnările din lumea executanților sînt dorite, ba chiar uneori provocate de cei din lumea înaltă. Prin asta se creează impresia că Mafia a mai primit o groaznică lovitură. Prin asta se dă satisfacție opiniei publice. Prin asta, cei ce comandă scapă de mulți dintre cei ce execută. Nu de puține ori, cei puşi să execute sînt ținta unor eforturi de lichidare fizică. Pentru ca lumea înaltă să fie absolvită de martorii incomozi. Personajele lumii de prin birouri sînt chiar în stare să aplaude acţiunile Poliţiei şi ale Justiției împotriva Mafiei. Cînd însă cercetarea riscă să ajungă pînă la ei, îndrăznețul plăteşte cu viața. Ca în cazul comisarului Cattani. Interesant e faptul că peştilor mici li se creează iluzia că sînt peşti mari. Se îmbogăţesc fabulos, terorizează străzi şi oraşe, au slugi, au drept de viață şi de moarte asupra multora. În realitate, ei nu sînt decît nişte biete unelte. Sacrificate fără milă la prima furtună. Gigi Kent, Zaher Iskandarani au dus o viață ca-n O mie și una de nopţi. Vor fi avut şi ei iluzia că sînt ǎi mai mari şi mai tari din România. Pînă într-o zi cînd cineva de sus a ajuns la concluzia că trebuie puşi cu botul pe labe. Furați de val, se apucaseră să se grozăvească, să se laude în dreapta şi în stînga că fac şi dreg, că știu lucruri compromiţătoare pentru protectorii lor din sferele înalte ale puterii. Acum zac la închisoare. Întrebîndu-se, probabil, de ce nu intervine nimeni să-i salveze. Sărmanii! Dacă ar fi văzut ultima parte din Caracatiţa şi-ar fi dat seama că aşteaptă zadarnic. (Evenimentul zilei din 3 aprilie 1996)