(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Este, oare, într-adevăr „Mitrea Cocor“ un salt în creaţia sadoveniană?
Răspunzînd afirmativ, critica perioadei 1950-1953 se referea, fără s-o mărturisească deschis, la saltul ideologic, la mutaţia survenită în viziunea de lume a marelui scriitor. Această referire exclusivă la mutaţia în ideologie nu mărturiseşte, nicidecum, o anume stînjeneală produsă de realizarea estetică a romanului. În contextul perioadei 1950-1953, după dezbaterile din jurul romanului „Negura“, de Eusebiu Camilar (ianuarie-februarie 1949), şi al articolului „Pentru calitate în nuvelistica noastră“, de Ov. S. Crohmălniceanu (iulie-august 1949), problema realizării artistice nu se mai pune. În consecinţă, întrebarea de mai sus trebuie uşor corectată:
Reprezintă, oare, „Mitrea Cocor“ un salt ideologic în creaţia lui Mihail Sadoveanu?
Pentru a răspunde acestei întrebări, de care depinde un întreg edificiu eseistic, se cere să facem un lucru pînă acum neglijat de critica şi istoria literară:
Să luăm în serios „Mitrea Cocor“, să dăm la o parte adevărurile de-a gata construite în jurul lui, atît în anii 1950-1953, cît şi în timpuri mai recente. Şi ce altceva mai nimerit pentru a lua o carte în serios, e decît a o citit cu atenţie?
Să citim deci „Mitrea Cocor!“
Parcurs atent, „Mitrea Cocor“ nu justifică entuziasta apreciere a saltului ideologic decisiv în creaţia sadoveniană. Căci, aşa cum se prezintă ca realitate estetică, romanul e istorisirea sadoveniană a unei răzbunări prin care e înlăturată o nedreptate comisă. Mitrea Cocor, din Malu-Spart, localitate din imensitatea Bărăganului, rămas orfan în urma unei întîmplări năpraznice, sadoveniene, am spune, cade în capcana vicleană a fratelui său mai mare şi mai înstărit, morarul Ghiţă Lungu. Pentru a-şi însuşi partea de moştenire care ar trebui să revină de drept fratelui său mai mic, Ghiţă Lungu îl dă pe Mitrea Cocor în slujbă la Cristea Trei Nasuri. În intenţia autorului, Cristea Trei Nasturi şi Ghiţă Lungu, ca personaje negative, aparţinînd categoriei sociale a exploatatorilor, sînt menite a stîrni indignarea, cum presupune critica perioadei 1950-1953. Dar, ca toate personajele negative în intenţie şi realizare, Cristea Trei Nasuri şi Ghiţă Lungu exprimă un surprinzător adevăr al operelor literare din perioada 1947-1953:
Sînt puternic conturate epic, memorabile estetic, surclasînd personajele pozitive, palid conturate epic, timorate de povara exemplarităţii.
Cum sesiza Perpessicius, Ghiţă Lungu e „una din cele mai izbutite şi mai pitoreşti dintre creaţiunile lui Mihail Sadoveanu“. (Perpessicius, ”De neamul lui Mitrea Cocor…“, în „Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1948-1956)“, E.S.P.L.A., 1957, pag. 92).
Ghiţă Lungu şi nu Mitrea Cocor, deci.
De o viclenie exemplară, încît cu greu ai putea bănui, ascunsă în spatele zîmbetului bonom, lăcomia feroce, Ghiţă Lungu domină întreg romanul cu nesfîrşitele sale combinaţii, dar mai ales cu imensa sa pălăvrăgeală, de ins scurt şi gros, autor al unor nedumeriri rostite cu glas tare, de o neobişnuită savoare. După ce-i făcuse lui Mitrea Cocor toate mizeriile posibile, după ce jubilase la gîndul că eroul murise pe front, aflînd că se va întoarce, tot el e nemulţumit. Comedia nedreptăţitului e excepţională în acest of declarat nevestei:
„Socot că nu fu niciodată lumea mai rea ca astăzi. Sora te vinde, că-i vine vrema arzuiului. După ce-l crescuşi, frate-tu se întoarce cu prentenţii. Spune-mi tu, ce fel de război e ăsta, dacă te duci şi vii ca la bîlci?“
Atmosfera de pe moşia lui Cristea Trei Nasuri aminteşte puternic de cea dintr-o creație sadoveniană anterioară, „Bordeenii“. Acelaşi spaţiu fără hotar, supus unei colosale măcinări a anotimpurilor, aceeaşi lume săracă, departe de civilizaţie. Ca şi în „Bordeenii“, în „Mitrea Cocor“ legea o face Stăpînul, boier Cristea Trei Nasuri, un Jorj Avrămeanu îmbătrînit, lipsit de nostalgia vacanţelor în ţările calde, rămas la moşie pentru a interveni direct în treburile acesteia. Boier şi vătaf în acelaşi timp, Cristea Trei Nasuri aleargă încolo şi încoace în spaţiul proprietăţii, pîndeşte lucrătorii cu ocheanul şi, cînd e nevoie, dă cu pumnul.
În cel mai pur stil sadovenian din „Sluga“, „Judeţ al sărmanilor“, „Păcat boieresc“, mizeriile îndurate de Mitrea Cocor culminează cu o întîmplare care răneşte adînc şi, deci, ireparabil, orgoliul superior al eroului:
La sugestia lui Ghiţă Lungu, Mitrea Cocor e arestat şi bătut la jandarmerie pentru pretinsul furt al unei puşti de vînătoare de-a lui Cristea Trei Nasuri.
Evident, faptul e o înscenare menită a îmblînzi un colţos, un rebel, manifest deocamdată în sentinţe aprige, dar pe Mitrea, erou din stirpea lui Cozma Răcoare, umilirea prin nedreptate flagrantă îl marchează moral pe viaţă. Asemenea altor personaje sadoveniene, Năstase din „Sluga“, Marin din „Păcat boieresc“, de exemplu, trauma orgoliului rănit ia proporţii colosale. Lunga boală în care cade eroul după bătaie, nu e atît de sorginte fiziologică, cît mai ales morală. Aşa cum intuieşte exact doftoricioaia Chiţa Trigloaia, chemată să-l oblojească, suferinţa e interioară, cea a umilirii care nu poate răzbunată:
„Rănile i s-au vindecat, dar îl mai ţine buba de la inimă (…) Ochii văd de aici cum sufletul lui fără trup se duce ca o nălucă. Pîndeşte pe cineva. Pe ăi care aruncară asupra lui năpasta şi-l zdrobiră. Îi apucă şi-i judecă.“
Clocotul unui sentiment – în acest caz ura – acaparînd cancerigen întregul suflet, e o trăsătură specifică eroilor sadovenieni. Mitrea Cocor îşi poartă gîndul de răzbunare de-a lungul unor experienţe decisive, în stare să vindece un om obişnuit, nu însă un erou sadovenian: stagiul militar, războiul. Gîndul umilinţei îl roade neîncetat în lagăr, biruind chiar și nostalgia după fiinţa iubită:
„Cînd o văd aşa, zîmbindu-mi, pe copila asta, îşi spunea el, ar trebui să mi se îmblînzească inima. Dar nu mi se îmblînzeşte. Ci mi se străpunge de ghimpele urii. Nu mă pot alinta şi n-o să fiu fericit cu dînsa, decît după ce-o să plătesc altora care m-au ars cu duşmănia şi desnădejdea.“
Rezistent în timp şi la experienţe dramatice, „ghimpele urii“, cum îl numeşte eroul, se rezolvă, ca şi în cazul altor personaje sadoveniene, prin răzbunare. Întors acasă la sfîrşitul războiului, Mitrea Cocor va face, în faţa întregului sat, un judeţ al sărmanilor: înhamă la plug pe boier şi pe Ghiţă Lungu, ajuns între timp ajutor de primar, într-un decisiv gest de umilire.
Răzbunarea produsă în faţa întregului sat, cu spectatori, deci, a avut loc, nedreptatea a fost reparată, ciclul moral a fost restabilit.
Cînd intențiile sînt luate drept realitate
Dacă acesta e romanul „Mitrea Cocor“ – istorisire sadoveniană a unei răzbunări – cum se explică, atunci, întregul edificiul eseistic pe marginea saltului ideologic, al mutaţiei radicale în personalitatea autorului?
Răspunsul e simplu dacă-l raportăm la o naivitate tipică pentru perioada 1947-1953:
Aceea de a lua intenţiile drept realitate, de a judeca o creaţie literară nu după ceea ce este, ci după ceea ce s-ar dori să fie.
În cazul lui „Mitrea Cocor“, de exemplu, imensa majoritate a comentariilor critice vorbesc de depăşirea unei istorisiri de răzbunare prin conturarea unui personaj deosebit fundamental de personajele anterioare, care acţionau numai sub impulsul mîndriei rănite de umilirea prin nedreptate sau al unui confuz instinct al dreptăţii. Mitrea Cocor – spun toate comentariile – e un personaj care acţionează în final cu deplina înţelegere a gestului său, pe care-l încadrează într-un gest mai amplu, de împlinire a dreptăţii sociale în general. Comparînd, de exemplu, pe Mitrea Cocor cu Constantin Moţoc din „Judeţ al sărmanilor“, criticul Paul Georgescu subliniază:
„În Constantin Moţoc ca şi în Mitrea Cocor s-a cristalizat o ură seculară, o seculară ură de clasă. Dar în vreme ce Moţoc e un simplu răzvrătit care-l judecă şi-l păleşte pe boier, apoi se urcă în stîna sa, în munţi, Mitrea Cocor îşi disciplinează ura, şi-o face folositoare. Judeţul lui Moţoc lasă neatinsă ordinea feudală. Judeţul lui Mitrea face parte dintr-o acţiune colectivă, coordonată, cumpănită, căci e condusă de clasa muncitoare, de partidul ei revoluţionar“ (Paul Georgescu, „Judeţ al sărmanilor“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, p. 132-133).
Entuziasmele criticii porneau însă de la intenţiile declarate ale autorului şi nu de la opera propriu-zisă. Ambiţia lui Mihail Sadoveanu, vizibilă de-a lungul întregului roman, a fost de a depăşi simpla istorisire a unei răzbunări. Precursor al lui Nicoară Potcoavă, Mitrea Cocor trebuia să difere total de personajele anterioare – dominate de ură şi gînd al răzbunării – prin înţelegerea superioară a nedreptăţii suferite ca parte dintr-o nedreptate socială mai largă. Înzestrat cu o astfel de conştiinţă, Mitrea Cocor trebuia să acţioneze în final pentru a restitui dreptatea ca din partea unei ordini sociale noi, superioare: ordinea revoluţionară. În punctul de plecare un revoltat şi, prin asta, un supus patimii, el trebuie să devină în final, refăcînd într-un fel evoluţia creaţiei sadoveniene, prin înţelegerea lumii din jur, un înţelept, un supus spiritului. Pornit cu gînd de răzbunare personală, eroul trebuia să ajungă în final, prin experienţa cunoaşterii, a iniţierii, un înţelept, pentru care actul dreptăţii are semnificaţiile, mult mai profunde, ale împlinirii unui act de dreptate socială. E lesne de bănuit, în această intenţie fundamentală a lui Mihail Sadoveanu, evoluţia creaţiei sale, de la personajele aprige la personajele înţelepte, de la acţiune la reflexivitate, experienţa creării marilor personaje înţelepte ale literaturii sale: Breb, din „Creanga de aur“, Sindipa, din „Divalul persian“, Mehmet din „Ostrovul lupilor“.
Din nefericire, aceste intenţii, străvezii în roman, şi care au constituit temeiurile de entuziasm din atîtea comentarii critice, nu se regăsesc în realitatea propriu-zisă a cărţii. Înţelegerea superioară a nedreptăţii trăite ca parte dintr-o nedreptate mai amplă, generală, rămîne artificială, exterioară personajului. Meditaţiile de care abundă textul, menite a schiţa un personaj cu o viziune filosofică asupra lumii (în acest caz viziunea marxist-leninistă), sînt doar presupuse personajului principal, Mitrea Cocor. Concepția revoluţionară asupra lumii, în urma contactului cu marxism-leninismul, ia înfăţişarea unor astfel de filosofări exterioare:
„I se strîngea inima. De ce această jertfă? De ce atîtea jertfe? Deodată a înţeles de ce, – cînd i-a nălucit în amintirea săracă şi trista lui tinereţe.
Şi în el bîntuia o răzvrătire; ca şi el era tot poporul robilor vieţii, de care lumea e plină. «Sfărîmaţi orînduiala nedreaptă!», striga toată fiinţa lui. «Rob cu rob să ne unim», îi sunau stihurile îngînate de fierar“.
Transformarea lui Mitrea Cocor dintr-un rebel, dintr-un supus patimii, într-un om politic, supus disciplinei interioare, dintr-un romantic, într-un înţelept, nu se degajă din mişcarea epică, nu e demonstrată artistic: ci e pur şi simplu declarată de autor. Punctul de vedere al lui Mitrea Cocor despre cel de-al doilea război mondial ne e redat astfel:
„Soldatul fruntaș Cocor Dumitru avea înștiințări de toate acestea fără să le pătrundă desăvîrșit, dar le cumpăni cu amărăciune în mintea lui. Înțelegea mai ales, după toate, că-i vine rîndul să se ducă la pieire. El n-avea nimic de împărțit cu frații lui, oamenii din acel Răsărit unde bîntuiau furtunile distrugerii (…)
Începea a pricepe că războiul acesta e, dintr-o parte, al nesăţioşilor: că pentru veşnic nesăţioşii pier veşnic flămînzii. Că moşierii şi capitaliştii fac război pe pielea norodului, rîvnind să distrugă revoluţia rusă ca să spargă ameninţarea ce venea şi asupra lor“.
Sunt în roman pasaje întregi de simplă publicistică de după 23 august 1944, practicată și de Mihail Sadoveanu, prezentate în mod forțat ca fiind gînduri ale unui țăran de la Malu-Surpat, în anul de grație 1945:
„Luarea în stăpînire a pustiei de la Dropii era numai un început. Mitrea Cocor avea încă în el întregi simțămintele pe care le încercase la gospodăria colectivă numită Ilicia Pamiati în satul Tarassovca, pe cînd se afla prizonier și ucenic în Uniune. Aici la Malu, ca pretutindeni în țară, se găsesc încă în ființă alcătuirile trecutului. Priveliștea satelor și a cîmpiei e ca și acum sute de ani; oamenii sînt legați de plugul străvechi, de bucățelele de pămînt mărginite cu răzoare, de practicile strămoșilor, închiși fiecare în sărăcia lui, despărțit fiecare de semenul său, dar părtaș cu toți semenii săi la robia ce-i încleștează încă.
Cîștigurile științei în toate sectoarele vieții au rămas străine acestor oameni copleșiți de trecut. Lumea nouă se folosește de tractoare, de aeroplane, de electricitate; pămînturile pustii rodesc sub puterea irigației, priveliștile se prefac prin iscusința inginerilor; plantele folositoare înlocuiesc spinăriile, mlaștinile seacă, păduri apar unde erau nisipuri.
Oameni de la Malu se ofilesc în umbra trecutului.
Asupra acestora trebuie îndeplinită revoluția. Alcătuirea veche să fie în întregime răsturnată. Statul socialist nu va întîrzia să puie la îndemîna foștilor robi toate puterile științei, așa încît, unde au fost cîndva noroaie și cocioabe, să apară șosele și case luminate electric; unde bîntuia seceta, să vie pe canaluri bucuria apei; unde se trudea silnic omul, mașinile să-i ușureze munca.
Desfacerea de trecut, ieșirea într-un veac nou al lumii.“