Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 308, anul II, marți, 29 iunie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Bizara decizie a lui Nicolae Manolescu de a refuza presei prezenţa la lucrările Convenţiei naţionale a PAC, de sîmbătă, 28 iunie 1993, n-a putut decît să-i nedumerească pe toţi jurnaliştii. Nicolae Manolescu e un reputat scriitor şi publicist. După decembrie 1989, domnia-sa a preluat conducerea celui mai puternic săptămînal cultural din ţara noastră: România literară. Atît înainte de decembrie 1989, cît şi după accea, Nicolae Manolescu s-a afirmat ca unul dintre cei mai aprigi susținători ai dreptului la independenţă și curiozitate al celor ce țin un condei în mînă. În numele acestui drept, ca şi în numele democraţiei care trebuie instaurată în România, domnia-sa a fost un aprig luptător împotriva mentalităților comuniste din perioada de după decembrie 1989. Din nefericire, decizia sa în legătură cu participarea presei la Convenţia națională de sîmbătă intră în flagrantă contradicție cu această imagine publică. Refuzînd prezenţa jurnaliştilor, Nicolae Manolescu a trădat o mentalitate în genul celei atît de aprig criticate pînă acum de domnia-sa. Gestul său e cu atît mai straniu, cu cît FSN dinaintea scindării, ca şi FDSN au dovedit mult mai multă bunăvoinţă faţă de presă decît domnia-sa. Să nu uităm că atît de hulitul FSN de altădată şi-a permis să invite presa la reuniunile naționale care au dus la celebra sa scindare. Interzicînd prezenţa presei, Nicolae Manolescu s-a temut, probabil, ca scandalul din PAC să nu ajungă, prin intermediul jurnaliştilor, la cunoştinţa opiniei publice. Iată însă că un partid pe care domnia-sa îl acuza de neocomunism – e vorba de FSN de dinaintea scindării – nu s-a ferit să-şi dezvăluie presei scandalul intern. Ducerea unei bătălii în faţa ochilor nemiloşi ai presei e, în ultimă instanţă, o dovadă de bărbăție politică. O bărbăție care pare să-i lipsească liderului PAC. Convenția națională de sîmbătă a fost marcată de controversa din PAC pe tema unei alianţe instituţionale cu PL-93. De mai mult timp, Nicolae Manolescu se confruntă cu o tendinţă de a da PAC o orientare liberală. Susţinută îndeosebi de parlamentarii partidului, această tendință s-a manifestat cu putere şi la reuniunea națională de la Timişoara. Atunci a cîștigat Nicolae Manolescu. Domnia-sa a cîştigat, indiscutabil, și la Conventia de sîmbătă, 26 iunie. Cele două victorii îl vor costa scump pe liderul PAC. Mai mult ca sigur, grupul civic liberal din parlament va migra către PL-93.
Bădărania liderului PAC față de jurnalişti – pentru că altfel nu-i pot spune gestului său de a ţine presa pe la uşi – nu mă împiedică însă să fiu obiectiv faţă de poziția sa în bătălia care sfîșie partidul. După opinia mea, în această bătălie dreptatea e de partea lui Nicolae Manolescu. O altă formă de alianță instituțională cu PL-93 decît alianţa existentă în CDR și în grupurile parlamentare ar fi catastrofală pentru PAC.
În primul rînd, pentru că astfel partidul şi-ar pierde identitatea. Și ar fi regretabil nu numai pentru PAC, dar şi pentru întreaga noastră viață politică dispariţia ca prin farmec a unui partid. Chiar şi pentru opoziţie, alianţa de tipul CDR e de preferat unei fuziuni. Contrar aparenţelor, o fuziune între două partide nu duce automat la crearea unui partid mult mai puternic. Formațiunea politică născută dintr-un asemenea proces riscă să fie minată chiar din start de disensiuni interne. Fiecare dintre cele două partide îşi are povara sa de orgolii. Fuziunea n-ar face altceva decît s-o mărească.
În al doilea rînd, şi cel mai important, orientarea liberală intră în lentă contrazicere cu însăşi esenţa PAC. Partidul condus de Nicolae Manolescu s-a format ca o expresie politică a Alianţei Civice. Drept urmare, rîndurile PAC sînt dominate de intelectuali, cei mai mulți de formaţie umanistă. Aşa cum ne arată istoria culturii române, dar şi istoria culturii universale, intelectualii de formaţie umanistă n-au putut fi, din punct de vedere politic, decît la stînga. Prin esenţa sa, un intelectual umanist nu poate fi decît de partea celor mulţi. E greu de crezut că un asemenea intelectual ar putea pleda pentru cei care se îmbogăţesc. Chiar şi atunci cînd îmbogăţirea se face pe căi cinstite. Date fiind aceste lucruri, politica fundamentală a PAC nu poate fi decît social-democrată. Orice altă tendinţă, inclusiv cea liberală, ar fi artificială. Optînd împotriva orientării liberale, Nicolae Manolescu a dovedit nu numai simt artistic, dar şi luciditate politică.
