(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Continua ascuţire a luptei de clasă pe măsura înaintării spre socialism se regăseşte în întreaga producţie literar-artistică a anilor 1947-1953. Graţie poemului, ea e abordată, sub semnul aceleiaşi scheme ca şi în proză, şi de poezie.
Exemplar în acest sens se dovedeşte poemul lui A.E. Baconski, La frasinii de la răscruce, publicat în volumul Poezii, ESPLA, 1950, întins pe numai puţin de 46 de pagini de carte.
În stilul de baladă la care apelează mulţi poeţi, autorul debutează prin a ne anunţa că simte nevoia imperioasă de a povesti ce s-a întîmplat în satul lui:
„Multe lucruri se petrec în lume,
Întîmplări şi fapte se petrec,
Ceasul spune timpului pe nume,
Vîntul bate, frunzele se trec.
Dar un gînd amarnic bate-n tîmple
Şi mă-ndeamnă să vă povestesc
Despre cîte-au fost să i se-ntîmple
Satului în care mă găsesc“. (A.E. Baconski, Poezii, ESPLA, Bucureşti, 1950, pag. 5).
Apelînd la un procedeu folosit îndeosebi de romancieri – prezentarea locului acţiunii – A.E. Baconski ne descrie satul în care se vor petrece întîmplările din poem:
„Uite, satul meu e cam departe,
Pe sub dealuri mari e înşirat,
Poate cale lungă ne desparte,
Cititor cu cugetul curat.
Către Nord sînt dealuri şi păduri
Cu stejari bătrîni şi cu dihănii.
Iarna urlă-n haite lupii suri
Şi se iau la goană după sănii.
De la Miază-Zi coboară, rar,
Someşul cu apa lui domoală.
Leneş, ca un şarpe secular,
Se tîrăşte pe sub creasta goală.
Apoi drumul Dejului se lasă
Tot pe lîngă apă împletit
Şi îşi pierde-n zarea neguroasă
Ori albastră, trupu-i prăfuit.
Satul, cum vă spun, nu e chiar mare:
Casele mărunte-n deosebi.
Plopii-şi urcă frunza foşnitoare
Cînd te uiţi la ei şi îi întrebi
Despre tot ce-aici s-a întîmplat –
Fapte care nu pot fi uitate –
Despre vînturile care bat
Prin aceste părţi îndepărtate“ (pag. 6).
Fostul primar, acum chiabur
Înfăţişarea amănunţită a locului nu se numără printre normele impuse creatorilor de realismul socialist. A.E. Baconski apelează însă la ea, deoarece, asemenea altor ticuri ale literaturii din anii 1947-1953 – descrierea femeii fatale pentru omul nou, schiţarea interiorului burghezo-moşieresc – îi oferă una dintre puţinele şanse de a se manifesta şi ca poet, dat fiind că descrierea naturii e scutită de tirania normelor.
Duşmanul de clasă din poem e chiaburul Mureşanu.
Autorul îi prezintă situaţia materială pe scurt:
„Peste două garduri mai la vale
E o casă cu înalte poarte
Înăuntru doldora-i de ţoale,
Care mai de care mai de preţ.
Locuieşte-acolo Mureşanu,
Bogătaş, chiabur îndestulat (…)
Are trei feciori şi-o fată mare
Şi pe toţi îi duce la oraş
Şi s-au tras la carte, frăţioare,
Cum se trage vaca la imaş“ (pag. 7).
Din cîte se vede, pentru A. E. Baconski duşmanul de clasă se defineşte mai întîi prin grija de a-şi da copiii la şcoli.
O altă trăsătură consemnată de autor cu promptitudine e trufia de a fi chiaburul satului, deşi, după ce, pe vremuri, în regimul burghezo-moşieresc, a fost primar:
„Mureşanu multe-a cunoscut,
Ba a fost chiar şi primar odată,
Mai demult, se vede în trecut,
Dar acuma treaba e schimbată.
…«Sărăcimea e la cinste-acum
Şi-asta, zău, că nu-i deloc a bine,
Nu mai poţi să treci şi tu pe drum
Că se uită toţi chiorîş la tine.
Ei, şi ce-are-aface că-s bogat,
Asta-i treaba mea şi mă priveşte,
Unu-i Mureşan aici în sat
Şi cu nimeni nu se potriveşte.»“ (pag. 7)
Satul din poem e alcătuit aproape în întregime din ţărani de tip nou. Face excepţie Nemeş Niculae, ţăran sărac, slugă la chiaburul Mureşanu. Nemeş Niculae întruchipează în Frasinii de la răscruce tipul ţăranului sărac, dar încă nedumerit politico-ideologic şi, prin asta, folosit de chiabur (nu mult timp, desigur) ca unealtă a mîrşăviilor sale.
Ca şi în cazul lui Mureşanu, poetul îi întocmeşte lui Nemeş Niculae, pe scurt, situaţia materială şi socială.
E înfăţişată mai întîi adresa din sat:
„Iată-n casa asta, la şosea,
Locuieşte Nemeş Niculae
Cu copiii şi nevastă-sa:
O femeie ’naltă şi bălaie“ (pag. 6).
Prezentul epic ni-l surprinde slugă la chiabur:
„Iar cît despre Nemeş Niculae,
El era o slugă foarte bună.
Cu nevastă-naltă şi bălaie
La chiabur lucrară împreună.“ (pag. 7)
Poetul se grăbeşte să ne dezvăluie cum a ajuns Nemeş Niculae slugă la chiabur. Destinul personajului transpune literar o altă teză de învăţămînt politico-ideologic:
Ţăranii săraci au fost la început proprietari de pămînt. Viclenia chiaburilor a făcut ca ei să rămînă fără nimic:
„Ani de-a-rîndul grînele rodeau
Legănîndu-şi holdele-aurite,
Toamnele roşcate se duceau
Şi veneau zăpezile cumplite.
Cinci copii crăpau de frig, în casă
Vîntul prin acoperiş gemea
Zguduind amarnic uşa joasă,
Troienind zăpada peste ea.
Gerul luneca peste zăpadă,
Iar pe boltă luna îngheţa
Şi părea o tigvă ce-o să cadă
Într-o noapte, de pe cer, cîndva.
Niculae la chiabur soseşte:
— «Bade, ia mai dă-mi un sac cu grîu.
Tot aşa, cum ştii, mă socoteşte,
Vîndu-ţi tot ogorul de la rîu.»
Şi aşa, încetul cu încetul,
Tot pămîntul l-a înstrăinat
Şi-astfel Nemeş Niculae, bietul
Amărîtă slugă a intrat.“ (pag. 8)
Cînd însuși poetul intervine în lupta de clasă
Prin conceptul de partinitate, realismul socialist impune scriitorilor să ia atitudine faţă de personajele şi faptele relatate.
Punctul maxim din îndeplinirea acestei sarcini îl reprezintă intervenţia poetului în text. În La frasinii de la răscruce îndemnurile autorului n-au nici un efect asupra lui Nemeş Niculae, rămas mai departe sub influenţa chiaburului:
Literatura consacrată colectivizării în perioada 1947-1953, dar şi cea din anii ulteriori, aplică din plin o schemă arhicunoscută.
În toate prozele, începînd cu Desfăşurarea lui Marin Preda şi terminînd cu Cuscrii lui Alecu Ivan Ghilia, satul e prezentat într-o stare de împietrire. Pe drumul către sat vine însă activistul de partid, plecat de la oraş pentru a-i convinge pe ţărănoii grei de cap să-şi dea pămîntul la colectiv.
Înfiinţarea GAC din Nopţile din iunie de Petru Dumitriu beneficiază de prezenţa unor activişti din afara satului: doi activişti ai CC al PMR şi secretarul Comitetului de Partid al plasei Vladomira. Că acţiunea e provocată din exteriorul satului, sat văzut ca o lume închisă şi înapoiată, se desprinde limpede din primele pagini ale nuvelei. Ele surprind cîţiva ţărani trudind pe ogor şi aşteptînd sosirea maşinii în care se află cei trimişi de oraş să înfiinţeze GAC-ul. Ţăranca săracă, Maria lui Cebuc, vede astfel apariţia maşinii pe şosea:
„Dar era o nădejde. Una singură, şi cînd se gîndea la ea Maria lui Cebuc simţea o căldură cum i se urcă în piept, în gîtlej. Bine. Să aşteptăm, să vedem. Poate, – poate că e adevărat. Aştepta, să vadă. Atunci, în amurg, crescuse, se apropiase norul de praf, trecuse o maşină vopsită verzui, una din miile de maşini pe care le-a semănat războiul pe şoselele tuturor ţărilor, maşini făcute pentru război, dar întrebuinţate în aceste părţi ale lumii pentru pace. O cunoştea Maria lui Cebuc: maşina Comitetului de Plasă al Partidului. Vasăzică, într-adevăr, avea să se întîmple. Avea să fie cum fusese vorba atîta printre cei ca Maria lui Cebuc, care nu se ajutau între ei, că nu mai aveau din ce, cei mai de pe urmă din sat, cei care aproape că nu erau în rînd cu oamenii, cei cu totul dezbrăcaţi şi desculţi“. (Petru Dumitriu, Nopţile din iunie, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, Bucureşti, 1950, pag. 16).
Chiar dacă în romanele din anii proletcultismului n-au fost înfăţişate abuzurile acestor activişti, chestiunea apărînd mai tîrziu, în proza căreia i s-a mai zis şi a „obsedantului deceniu“, totuşi, chiar şi în anii stalinismului, această venire din afară a activistului de partid sugerează că procesul de colectivizare a fost adus în satul românesc din exterior.
La frasinii de la răscruce, deşi poem epic, nu face excepţie de la această schemă.
Într-o dimineaţă, în sat apare o maşină.
O observă Zoe, fiica lui Mureşanu, care i-o semnalează tatălui:
„Grea e viaţa – lanţurile-s grele.
Vai de tine, Nemeş Niculae,
Plîng copiii tăi cu pleoape grele
Şi nevasta-naltă şi bălaie.
Dar acuma-s timpurile tale;
Haide, Niculae, printre noi,
Căci Partidul ne deschide cale
Către viaţa fără de nevoi.
Uite, şi ogoarele-s unite
Şi sînt ale noastre pe vecie.
Vom avea maşini, unelte, vite,
Vom scăpa de neagra sărăcie.
Însă omul nu ascultă, vezi,
Ci la Mureşan rămîne slugă.
— «Mă, o să se schimbe – să mă crezi»,
Mureşan întruna îi îndrugă.“ (pag. 8-9).
„Dimineaţă. Ce frumoasă zi!
Soarele la orizont s-arată.
În cerdac la Mureşan ieşi
Zoe, fiica lui cea mult umblată.
Dar deodată zgomot pe şosea;
Parcă se şi vede o maşină.
Din ceardacu-i, Zoe, cu privirea,
Se întreabă: «Cine-o fi să vină?»
Şi îndată strigă la chiabur:
— «Hai încoace, repede, tătică.»
Iar maşina trece şi în jur
Nori de praf, alene, se ridică.
«Cine-o fi aşa de dimineaţă?»
Mureşan se-ntreabă-nveninat.
Iar în ochi, ca o perdea de ceaţă,
Frica lui şi ura s-au lăsat.“ (pag. 9-10)
Ca orice duşman de clasă din literatura perioadei, chiaburul are instinctul primejdiei întruchipate de noile vremuri. Deşi nu vede călătorul din maşină, el simte imediat că-i un reprezentant al regimului de democraţie populară.
Cum Nemeş Niculae încă slugă şi, deci, încă orb din punct de vedere politico-ideologic, Mureşanu îl trimite la Sfatul Popular ca să vadă cine a venit.
Acţiunea se mută la Sfatul Popular.
Prilej pentru autor de a concretiza o altă schemă din literatura anilor 1947-1948:
Folosirea prezentului pentru a da o raită în trecutul greu, căruia i-a pus capăt regimul de democraţie populară:
„Lîngă Sfat sînt ziduri ridicate.
Ce-nconjoară un bogat castel.
Multe slugi, cîndva, erau băgate
La baronul ce trăia în el.
Parcuri nesfîrşite cu răzoare.
Şi cu păsări rare şi de soi.
— O, copaci bătrîni, vă-ntreb eu, oare
Cîte lucruri nu cunoaşteţi! voi!
Cîte nopţi s-au prăbuşit, cumplite,
Cu orgii şi mese copioase,
Cîte fete-au fost batjocorite.
Pe aceste pajişti mătăsoase!“ (pag. 10-11)
Prin intermediul poetului, cititorul vede o adunare, dar mai ales semnul c-a venit un oaspete important:
„Strînsă-i lumea-n curte, la castel
Oameni şi femei sînt adunate.
Vezi cîte-un copil mai mititel
Cum se joacă, fuge, ori se bate.
Sub un brad înalt şi argintiu
Stă maşina trasă la o parte
Şi, cu mîna strajă la chipiu,
Uită-se şoferul mai departe.“ (pag. 12)
Din balconul clădirii, transformat într-un soi de prezidiu („În balcon cinci oameni se găsesc“), preşedintele gospodăriei colective din sat ţine un discurs:
„Iată că vorbeşte la-nceput
Preşedintele gospodăriei:
— «Dragi tovarăşi, timpul a trecut,
Prinde a se coace rodul viei.
Trebuie să-ncepem a munci –
Sarcini importante ne aşteaptă –
Vom simţi cum satul, zi cu zi,
Din adînc se schimbă şi se-ndreaptă.
N-or mai fi nevoi întunecate
Să ne zacă-n casele pustii,
Că ne-om creşte casele bogate
Înălţînd belşug, din temelii.
Dar e greu – chiaburii ard de ură,
Ceasuri grele-n calea noastră cresc;
Şerpi, cu-nveninată muşcătură,
Stau în ascunzişuri şi pîndesc.
Veacul lor se-ntunecă şi piere
Ca un vis urît şi-ndepărtat,
Dar se luptă – tot mai au putere
Să ne-ncurce treburile-n sat.“ (pag. 12)
Instinctul de clasă al chiaburului
Transmis de poet în versuri, discursul preşedintelui sintetizează pe înţelesul tuturor teza continuei ascuţiri a luptei de clasă, potrivit căreia pe măsură ce socialismul înregistrează noi succese în satul poetului, ura chiaburilor devine tot mai mare şi, prin sta, uneltirile lor duşmănoase tot mai multe şi mai grave.
Ţăranii muncitori nu pot face faţă singuri acestor uneltiri. De aceea, aşa cum va spune preşedintele mai departe, Partidul le sare în ajutor, trimiţîndu-le un activist de la raion:
„«Şi de-aceea, cum ni-i greu acum,
Iată că Partidul ne trimite
Sprijin bun, la început de drum,
Ca să facem lucruri chibzuite.
Uite, chiar acuma ne-a venit
Un tovarăş de la Judeţeană.
Bucuroşi îi spunem: «Bun sosit!»
Prin mulţime-ncet a străbătut
Nemeş Niculae, cu sumanul,
Care-a fost trimis, cum am văzut,
De stăpîn, chiaburul Mureşanu.“ (pag. 12-13)
După ce trage cu urechea, încă nedumeritul Nemeş Niculae se întoarce la chiabur pentru a-l informa ce s-a întîmplat la Sfatul Popular.
Şi din nou iese la iveală instinctul de clasă al chiaburului:
„«Ei, ai naibii, ăsta-i semn urît,
Asta-nseamnă prăbuşirea noastră –
Mureşan îşi spune, amărît,
Cum stătea, cu faţa la fereastră. –
Omul ăsta de la Judeţeană
Zău că nu-i deloc pe placul meu,
N-a venit aicea de pomană,
Ştiu eu bine – vezi şi asta-i rău.
Trebue să fac ceva, degrabă,
Nu mai este vreme de pierdut.
Lasă c-o să-mi cadă el în labă
Să-l prefac în bulgăre de lut.»“ (pag. 13)
Altfel zis, chiaburul trece la uneltit împotriva instructorului de la raion, în poem întruchiparea Partidului.
Prima dintre uneltiri:
Invitarea instructorului la masă.
Pentru această uneltire, duşmanul procedează astfel:
„Şi chiaburul s-a tot chibzuit
Cu copiii lui şi cu nevasta:
Care-i felul cel mai potrivit
De pe cap să scuture năpasta?
Şi, cum timpul mesei înconjoară
Şi opreşte-amiaza în acăţi,
Ei încep să care din cămară
Fel şi fel de rare bunătăţi.
Iată-l: îmbrăcîndu-se avan
Şi luînd-o spre Gospodărie
Ca pe cel instructor judeţean
La mîncări alese să-l îmbie.“ (pag. 14)
Dialogul dintre activist şi duşmanul de clasă, soldat cu eşecul total al uneltirii, e un bun prilej pentru autor de a pune faţă-n faţă un personaj negativ şi unul pozitiv:
„— «Să trăiţi, tovarăşi! Bun sosit!
Toată lumea bună să trăiască.»
Ochii-i sînt de şarpe otrăvit,
Dar se strădueşte să zîmbească.
Tînărul instructor se opri:
Cunoştea el acest fel de javre.
— «Ia să-mi spui, te rog, cam ce-ai dori,
Căci, mă iartă, n-am timp de palavre.»
«Cînd veneaţi v-am fost văzut din casă
Şi mi-am zis şi eu în chip şi fel
Că acuma, vezi, în timp de masă,
Nu vă şade bine singurel.
De aceea m-am gîndit şi-aş vrea
Să vă chem la masă pe la mine,
La un soi de vin, la o cafea,
C-apoi lasă, c-o să fie bine.»
— «Uite ce-i, instructorul vorbi,
N-avem ce ne spune, cum îmi pare.
Deci, la revedere.» Şi porni.
Mureşan, cu coada’ntre picioare,
Se întoarse şi plecă spre casă
Ca un lup bătrîn, înzăpezit,
Cu căutătura duşmănoasă;
Planul negru nu i-a reuşit.
Fiere varsă – ochii-i strălucesc
Şi-n culoarea lor se-ntrezăreşte
Toată lumea celor ce-asupresc,
În adîncuri cum se prăbuşeşte.“ (pag. 14-15)
În literatura anilor 1947-1953 duşmanul de clasă nu se resemnează cu una cu două.
„Planul negru nu i-a reuşit“?
Nu-i nimic.
Ticluieşte un alt plan.
Efectele acestuia în viaţă sînt surprinse prompt de autor.
La nivelul construcţie socialiste în sat lucrurile merg bine.
„Potîrnichea părăseşte lunca,
Roata morii bate apa-n stiv,
Satul nostru-şi încordează munca:
Creşte mîndrul nostru colectiv.“ (pag. 15)
Chiaburul vîră strîmbe
La nivelul familiei lui Nemeş Niculae, ţăranul sărac, lipsit încă de conştiinţa de clasă, lucrurile merg însă rău.
Rău de tot:
„Dar la Nemeş Niculae-n casă
E scandal şi ceartă şi bucluc.
Fug copiii pe sub uşa joasă,
Plîng şi care încotro se duc.“ (pag. 15)
Explicaţia tărăboiului?
O nouă uneltire de a chiaburului.
De astă dată mult mai perfidă decît prima:
„Are el o fată (Nemeş Niculae – n.n.), şi-i frumoasă,
Veste bună i s-a dus în sat.
Isprăvi, cu premiu, şapte clase;
Toţi învăţătorii s-au mirat.
Fata asta (numele-i Irina)
Tot citeşte ziare, cărţi, broşuri,
Să n-o vadă-n ochi, să n-o-ntîlnească
Tare blestemaţii de chiaburi.
De un timp Irina-i mult văzută
Cu acel instructor judeţean.
Treaba asta-i tare neplăcută
Blestematului de Mureşan.
— «Niculae, urmăreşte-ţi fata,
O tot văd cu ăl de la Partid.
Poate ea nici nu gîndeşte, biata,
Cîte rele-n cale-i se deschid.
Vezi, că asta mie nu-mi prea place,
O să meargă-n sate vorbă rea
Şi pe urmă, ori şi ce ai face,
Nimeni de pe cap nu ţi-o mai ia.
Ăştia care vin de la oraşe
Umblă tot mereu după femei.
Vezi, că gluma poate să se-ngroaşe.»
— «Lasă, bade, că-i arăt eu ei.»“ (pag. 16)
Uneltirea e atît de mîrşavă încît poetul simte nevoia să intervină luînd atitudine faţă de perfidul uneltitor:
„Iată, deci, în casă-i tărăboi
Şi scandal la Nemeş Niculae.
Au fugit, plîngînd, copiii goi,
Plînge fata, ruptă în bătaie.
Casa-i tristă – n-are ţol pe pat
Şi amurgu-şi bate ceaţa plină.
— Alelei, chiabur înveninat,
Fiară sîngeroasă şi haină!“ (pag. 16-17).
În sat însă nu sînt doar Nemeş Niculae şi chiaburul Mureşanu.
E şi ţăranul înaintat Gheorghe Plămădeală, cumnat, dar şi prieten bun cu Niculae, după cum mărturiseşte chiar el:
„— «Eu cu Ghiţă-am fost prieten bun,
Multe ceasuri am stat împreună,
Mă ruga de toate să-i tot spun
Ori să mai citim vreo carte bună.
Ba adese-n cîte-o sărbătoare,
Ne plimbam pe Someş ori prin vii,
Mistuiţi de vise arzătoare,
Admirînd frumoasele cîmpii.
Căci şi firea ne era comună
Şi iubeam natura amîndoi,
Nopţile deschise şi cu lună,
Părul toamnei ruginit în foi.»“ (pag. 17-18)
Gheorghe Plămădeală e nu numai „înaintat“, dar şi „mîhnit“.
Autorul se grăbeşte să dezvăluie motivul:
„Acum seară-i. Arde-n geam lumina;
Ghiţă e-ncruntat şi e mîhnit,
Căci veni nepoată-sa, Irina,
Şi, plîngînd, îi spuse ce-a păţit.
Nu mai vrea acasă să se ducă,
Că acolo chip de viaţă nu-i.
— «Stăi la noi şi lasă, Irinucă,
Or să-i vie minţile şi lui.»“ (pag. 18)
Dimineaţa, după ce „Toată noaptea gîndul nu-l sloboade:/ «Cîte rele face-un bogătan»“, Ghiţă Plămădeală merge la Nemeş Niculae acasă.
Aici îl găseşte pe un vecin de-al cumnatului, venit la Nemeş Niculae cu o problemă de viaţă şi de moarte:
„Romul Dragnea se numea vecinul.
Mijlocaş e, dar trăieşte greu
Şi, de-un timp, îl tot frămîntă chinul:
S-a înscris, dar parcă-i pare rău.
— «Cum să dau plăvanii mei şi carul,
Cum să dau pămîntul din bătrîni
Pentru care mi-am vărsat amarul
Şi puterea celor două mîini?»“ (pag. 19)
Ghiţă Plămădeală e însă un ţăran înaintat. S-a înscris în colectivă. Ba mai mult e un susţinător înflăcărat al muncii în comun.
Drept pentru care îi arde frămîntatului Romul Dragnea un discurs:
„— «Bade Romul, uite, ani de-a-rîndul
Ţi-ai muncit bucata de pămînt,
Semănînd ogorul şi-ngrijindu-l
Şi trudind, pe ploaie şi pe vînt.
Ani la rînd aşa ţi-a fost povestea:
Toamna semeni, vara la cules.
Dar, mă rog frumos, din toate astea,
Ia să-mi spui, cu ce mi te-ai ales?
Că ţi-e casa tot ne-ndestulată,
Boii slabi şi plugu-i vechi şi ros,
N-ai putut să-ţi duci la şcoală fata
Ca să-i faci un trai mai omenos.
Dacă-atunci sub arşiţa fierbinte
Ai muncit şi te-au scurmat ocări,
Oare, nu vezi, colo, înainte,
Cum ne-aşteaptă luminoase zări?»“ (pag. 19)
Noua literatură se străduieşte să transpună în practică, printre altele, şi credinţa criticii politico-administrative în rolul miraculos al Cuvîntului expresie a covingerii politicului că propaganda şi agitaţia pot rezolva toate problemele.
Nu e de mirare că după discursul lui Ghiţă Plămădeală, mijlocaşul pleacă mai mult decît convins:
„— «Bine zici tu, Ghiţă, simt că-i bine,
Dar s-aud prin sat, mereu, poveşti.»
— «Bade-ţi spun, ascultă-mă pe mine,
Toate astea-s zvonuri chiabureşti.»
Apoi Romul Dragnea-ncet se scoală,
Ziua bună-şi ia şi a plecat.
Şi rămîne Ghiţă Plămădeală
Să vorbească cu al lui cumnat.“ (pag. 19-20)
După ce l-a dat gata pe Romul Dragnea, Ghiţă Plămădeală îl ia l-a convins pe Nemeş Niculae.
Din secvenţă nu e prea clar dacă interlocutorul s-a transformat din cap pînă-n picioare sub puterea şuvoiului de cuvinte. Se pare că nici autorul nu şi-a propus aşa ceva, dat fiind că, în literatura anilor 1947-1953, procesul de transformare a unui ţăran greu de cap nu e totdeauna de rapiditatea unei revelaţii în conştiinţă:
„Îi arată ce nevoi şi jale
Mureşan în casă i-a adus,
Plouă-n casă, gardul se prăvale,
Vine iarna şi bucate nu-s.
Fără vină şi-a bătut copila,
Cum i-a spus chiaburul blestemat.
Şi pe Nemeş îl cuprinse mila.
Ascultînd, tăcut şi nemişcat.
Astă toamnă-n întovărăşire
Mureşanu iar nu l-a lăsat,
Holda i-a fost rară, spic subţire –
Iar ceilalţi avură rod bogat.
La cooperativă n-are parte
Şi acolo orice-ai vrea găseşti.
Colectiva urcă mai departe,
Iar el zace-n lanţuri chiabureşti.
… Acum şade singur Niculae,
Ghiţă-i dus şi cerul e-norat;
Dinspre munţi s-arată semn de ploaie.
Niculae-şi spune-ngîndurat:
— «Goi sîntem, flămînzi.» Parcă s-ar teme
Cînd se lasă corbii pe fîntîni.
Eh! Ca mîine viscolul va geme
Sguduindu-i uşa din ţîţîni.
Nopţi de iarnă, grele şi nătînge,
Stelele-or sticli-ngheţat pe cer
Ş-or scînci copiii-n somn ş-or plînge
Sfîşiaţi de foame şi de ger,
Cînd la Mureşanu, cu ploconul,
Se vor strînge finii tinerei
Şi-a cînta în noapte gramofonul
Şi-n cuptor s-or rumeni purcei.
Simte Nemeş ura că-l cuprinde:
«Bogătane, cîine blestemat!»
Şi spre rîu porneşte, doar o prinde
Vreun copac să-l strîngă de iernat.“ (pag. 20-21).
Ceva-ceva s-a petrecut, totuşi, în conştiinţa lui Nemeş Niculae, odată ce eroul reacţionează astfel faţă de chiabur:
„Dar s-aude Mureşan strigîndu-l:
— «Hai, să-mi duci la moară nişte grîu.»
— «Nu pot merge, că mă bate gîndul
Să-mi aduc vre-o cioată de la rîu.»
Şi plecă: iar Mureşan rămase
Zăpăcit de cap lîngă şosea.
Prea-l lovi şi prea nu s-aşteptase
Să-i vorbească sluga lui aşa.“ (pag. 21)
„Dar țărani-s tari și nu se-ndoaie”
Poem de amploare, La frasinii de la răscruce îşi desfăşoară acţiunea pe parcursul unui an întreg aproape.
Scurgerea timpului e consemnată de poet ca o scurgere de tip nou:
„Noaptea-i tot mai umedă. E toamnă.
Roata morii bate apa-n stiv.
Pe furiş, chiaburii tot îndeamnă:
— «Nu daţi vitele la colectiv.»
Dar ţărani-s tari şi nu se-ndoaie,
Nu ascultă, ci sporesc unirea.
Pînă chiar şi Nemeş Niculae
Către noi s-aţine cu privirea.
Cale nouă s-a deschis în faţă,
Creştem şi cunoaştem bucurii.
Munca noastră dărueşte viaţă,
Azi, nemărginitelor cîmpii.
Bate vînt de toamnă, vremea-i rece,
Taie-adînc tractorul în pămînt,
Luna plină peste boltă trece…
Despre toate eu am să vă cînt.“ (pag. 21-22)
E momentul să intre în scenă, pentru a o ocupa cu urieşenia sa morală şi politică, personajul mai mult decît pozitiv al poemului:
Instructorul de la judeţeana de Partid.
Autorul nu precupeţeşte nici un mijloc pentru a face din el un soi de Făt-Frumos:
„Iată-n zare cerul se desfată
Tremurînd culori de asfinţit
Şi pe cale, măre, mi s-arată
Călcînd rar, cu pasul liniştit,
Cel instructor de la Judeţeană,
Om voinic, cu boiul legănat:
O scînteie-i scapără sub geană
Cînd cu drag se uită peste sat.
Case mici, cocioabe amărîte,
Pînă-n gleznă-i tina pe drumeag.
Ani la rînd nevoile cumplite
Au bătut în porţi cu-al lor toiag.“ (pag. 22)
Intră în joc de îndată perspectiva viitorului, normă devenită tic al literaturii din perioada de început a litraturii noastre noi.
În plin prezent mizer (noroi, cocioabe), personajul pozitiv vede însă cum va arăta satul în viitor:
„Însă ochii lui doboară anii,
Viitoru-i stărue în gînd.
Parcă vede-n sat aici ţăranii,
Luminoase case înălţînd.
Parc-aude lanuri mlădiate
Cum îşi sună spicul greu şi plin
Şi combina, cînd pe cîmp străbae,
Cum adună roadele la sîn.
Iar din sărăcia asta toată
Vor mai fi doar şterse amintiri
Despre care vîntul, cîteodată,
Va cînta cu strunele-i subţiri.“ (pag. 22-23)
Neîndoielnic, un astfel de viitor nu poate fi clădit decît prin lupta fără răgaz cu duşmanul de clasă:
„Vis frumos – în zbor străbate anii.
Drumu-i greu, furtuni şi ploi şi vînt,
Din bîrloguri ne pîndesc duşmanii,
Mulţi vrăjmaşi în calea noastră sînt;
Munca mea e grea, sînt piedici multe,
Mulţi nu ştiu şi se împotrivesc,
Duşmanii-i învaţă să n-asculte
Toate despre cîte le vorbesc.“ (pag. 23)
De fapt, instructorul de la judeţeană mergea acasă la Nemeş Niculae. Nu pentru a-i vorbi în calitate de viitor ginere (din poem nu se desluşeşte că amorul Irinucăi ar fi împărtăşit şi de Instructor), ci pentru a-l transforma într-un ţăran înaintat.
După Ghiţă Plămădeală a venit rîndul instructorului să-i ţină lui Nemeş un discurs politico-ideologic.
Prima reacţie a lui Nemeş Niculae e cea a unuia aflat încă sub influenţa chiaburului:
„Nemeş, la-nceput, privea cu ciudă
Cum îl învăţase Mureşan
Şi părea că nici nu vrea s-audă
Pe instructor, îl credea duşman.“ (pag. 24)
Instructorul îi vorbeşte despre viaţa grea din trecut, dar mai ales despre faptul că avuţia naţională e a întregului popor:
„Azi în ţară toate-s ale noastre:
Fabricile, cîmpul necuprins,
Codrii cu poienile albastre,
Munţi pleşuvi cu capul veşnic nins.“ (pag. 28)
Se întrezăreşte deja un anume efect în conştiinţa lui Nemeş Niculae:
„Nemeş simte-n suflet mîngîierea.
Ce frumos instructorul vorbea!
Seara deasă-şi flutura tăcerea
Legănată-n vînt ca o perdea.“ (pag. 28)
Nemeș Niculae sfîrșește prin a se înscrie în G.A.C.
Cînd îi vorbeşte însă de Partid, influenţa e uriaşă. Nemeş Niculae sfîrşeşte prin a se înscrie în GAC:
„I-a vorbit lui Nemeş Niculae,
Cum Partidu-ajută pe ţărani,
Cum se frînge lanţul şi se-ndoaie
Asuprirea sutelor de ani.
Şi-ascultîndu-l pe nerăsuflate,
Nemeş multe lucruri a-nvăţat,
Că ştia instructorul de toate,
Înţelept era şi luminat
Şi de aceea îl iubeam cu toţii,
Ca pe-un frate-n inimă-l aveam.
Doar chiaburii îl pîndeau ca hoţii
Şi trăgeau obloanele la geam.
Parcă simte Nemeş că-l îmbie
Vîntul nou ce năvăleşte-n sat.
Mureşan se-ntreabă. «Ce să fie?
Parcă sluga mi s-a mai schimbat.
Drept e că-mi munceşte pe ogoare,
Nu-mi răspunde, nu e guraliv,
Dar mă arde groaza cînd îmi pare
Că-i cu faţa tot la colectiv.
În cooperativă azi se-nscrie,
Treaba asta-mi sună cam urît.
Cine ştie ce-o mai fi să fie,
Poate mîine m-o luat de gît.»“ (pag. 28-29)
A venit deja toamna.
După două strofe de descriere a naturii, autorul revine la tema poemului: uneltirile chiaburilor.
Teza continuei ascuţiri a luptei de clasă îşi spune cuvîntul. Pe măsură ce ţăranii din sat obţin rezultate tot mai mari în construirea unei vieţi noi, ura chiaburilor creşte:
„Foarte-adesea, pe la Mureşanu
Se-ntrunesc mai mulţi chiaburi din sat,
Uneltind să saboteze planul
De arat şi de însămînţat.
— «Toate, mă, ar fi cum ar mai fi,
Dar cu ăi de la Partid se-ncurcă.
Dracu ştie cum vom mai păşi,
Că Partidul mult ne dă de furcă.
Sînt cîţiva sărăcăcioşi, pe care,
Of, al naibii i-aş mai jupui,
Ieri lucrau la mine pe mîncare,
Astăzi nu-mi dau pace a trăi.
Colectivul spre mormînt ne-mpinge;
Ne-a răpit săracii de sub bici;
Colectivul, dacă nu l-om frînge,
Viaţa noastră va muri aici.»
— «Mă, să ştiţi, le spune Mureşan,
Că instructorul ne strică anii.
Eu vă spun: ni-i cel mai rău duşman,
Că-l ascultă-al dracului ţăranii.
Trebue să facem noi ceva,
Să scăpăm de el, că nu se poate,
Că dacă rămîne tot aşa,
Ăsta o să ni le-ncurce toate.»“ (pag. 28-29)
Personaj pozitiv al realismului socialist, Instructorul îşi vede însă de treburile lui, neînfricat cum e:
„În acelaşi timp însă-n castel
Lume multă, seara, se adună,
Căci instructorul cunoaşte el
Cum se poate face treaba bună.
Le citeşte multe la ţărani,
Iară ei ascultă şi învaţă
Şi în ciuda celor bogătani
Creşte, luminoasă, noua viaţă.
Ba se duce la ţărani pe-acasă,
Le vorbeşte cald, înălţător,
Le arată calea luminoasă,
Tot mai larg deschisă-n viitor.“ (pag. 30-31)
Pentru toate acestea, Instructorul stîrneşte un atît de mare entuziasm, încît, dînd curs normei partinitităţii în creaţie, poetul intervine în text adresîndu-se direct personajului:
„Şi-l ascultă ţărănimea toată
Şi în rînduri dese-n juru-i vin,
Iar eu cu strună avîntată
Versuri de cinstire îi închin.
— Cinste ţie, tu ne duci spre mîine
Şi ne-ndemni, ne-ajuţi cînd lucru-i greu;
Chipul tău de-a-pururi va rămîne
Undeva în sat şi-n versul meu.“ (pag. 31)
Situaţia materială a lui Nemeş Niculae nu pare a se fi îmbunătăţit. De unde tragem concluzia că eroul nu s-a înscris în GAC. A fost doar o temere a chiaburului:
„Iară pe la Nemeş Niculae
Casa joasă-n întuneric zace.
Plouă-ncet, pereţii se înmoaie,
Dorm în casă toţi şi vîntul tace.“ (pag. 31)
Situaţia familială e dezastruoasă. Irinuca a părăsit casa şi, mult mai important, a devenit o tînără de tip nou:
„Numai Irinuca nu-i acasă,
Că de cînd a fost bătută rău,
Stă la Ghiţă Plămădeală-n casă,
Care ştim că este unchiul său.
Ziua e la muncă, tot în frunte –
Păru-n vînt bogat se despleteşte –
Iar în seri tăcute şi cărunte
Şade Irinuca şi citeşte.
Şi cînd noaptea pleoapa-ncet şi-o lasă,
Nori subţiri cînd luna o deschid,
Doarme Irinuca şi visează
Pe instructorul de la Partid.“ (pag. 31)
„Chiaburii / Văd în față negre văgăuni”
S-au încheiat şi însămînţările. Atît de bine au fost făcute, graţie muncii în colectiv, încît poetul, vorbind în numele celor din sat, vede deja ce se va întîmpla la vară:
„Plouă de vreo patru zile-n şir,
Someşul e tulbure şi mare,
Gîndurile noastre abitir
Ne zvîcnesc sub tîmpla arzătoare.
Munca-nsămînţărilor e gata,
Fumul se tîrăşte pe pămînt.
Cred că mare ne va fi răsplata
Vara, cînd s-or legăna în vînt
Nesfîrşite lanuri aurii
Revărsate pe cîmpia noastră…
Şi-o să cînt un cîntec, măi copii,
Sprinten ca o pasăre măiastră.
Parcă văd venind din alte sate
Să ne vadă, pîlcuri de ţărani:
I-om pofti la mese-mbelşugate
Şi-om tăia vreo patru-cinci curcani.
Şi va fi petrecerea-n putere,
Ghiţă din caval ne va cînta,
Iar pe mine cred că iar m-or cere
Să le mai citesc cîte ceva.“ (pag. 32)
Asta văd poetul şi cei care construiesc o viaţă nouă în sat. Duşmanul de clasă vede însă altceva:
„Astea le vedem noi – dar chiaburii
Văd în faţă negre văgăuni
Şi în ochii lor văpaia urii
Răscoleşte blestemaţi tăciuni.“ (pag. 33)
Între timp, satul înregistrează noi victorii. Evident, sub conducerea Instructorului:
„«El îmi este cel mai crunt duşman,
Piară de sub soare, de sub lună!»
Însă cel instructor judeţean
Fără preget activa-n comună.
Împreună cu agitatorii
El pe toate le orînduia.
Vîntul îndîrjise însă norii,
Ploaia rece nu mai contenea.
Ghiţă, ce prieten bun îmi este,
La «Scînteia» totul trimitea
Şi mereu aşa dădea de veste
Lucrul în comună cum mergea.
(…)
Romul Dragnea, mijlocaşul care
La-nceput se cam împotrivea,
Cînd văzu arînd şase tractoare
Tot cînta şi mi se-nveselea.
Şi demult ţăranii pricepură
Că belşugul creşte-n colectiv;
Numai ploaia cade, ploaia sură,
Roata morii bate apa-n stiv” (pag. 34-35)
Cu fiecare succes ura chiaburilor creşte tot mai tare. Dînd curs unei scheme prezente în toate creaţiile literar-artistice despre lupta de clasă, ura se transformă în decizia de a ucide:
„Şi-n priviri se vede, la chiaburi,
Focul urii cum se înteţeşte.
«Nu se poate, nu mai poţi să-nduri» –
Mureşan în sine glăsuieşte.
Visuri rele-i tulbură odihna
Corbi şi jale i se năzăresc,
Somnul lui nu mai cunoaşte tihna,
Gînduri negre-n creier îi zvîcnesc.
«Nu-mi mai aflu slugă pe ogoare,
Totu-mi vine doar de la Partid,
Aş aprinde-n foc întreaga ţară,
Să dărîm, să gîtui, să ucid!»“ (pag. 35)
Prilejul de a-şi concretiza hotărîrea nu întîrzie să apară. Nemeş Niculae află că Instructorul urma să plece (pentru scurt timp) pînă la Dej. Semn că ţăranul sărac nu se dumirise încă, el dă fuga la chiabur să-i spună. De cum aude, lui Mureşanu îi încolţeşte un plan:
Să-l facă pe Nemeş unealta gîndului său criminal, convingîndu-l că Instructorul e un pericol pentru Irina în calitate de bărbat.
Scena manipulării perfide e descrisă de poet după tot tipicul scenelor de acest gen din literatura anilor 1947-1953:
„— «Ia ascultă-ncoace, măi vecine,
Mureşan îi spune la sfîrşit,
Hai în casă, minten, pe la mine,
Că avem o leacă de vorbit.»
Amîndoi în casă ei intrară.
Mureşan aduse vin acrit
Şi-nchizîndu-şi uşile de-afară
Către Nemeş astfel a vorbit:
— «Măi vecine, uite, am să-ţi spun
Ceea ce să facem se cuvine.
Şi, de vrei să iasă lucru bun,
Trebuie să mă asculţi pe mine.
Uite ce e, ăl de la Partid
Nouă multe lucruri ne încurcă,
Toate porţile ni se închid
Şi mereu cu el avem de furcă.
Uite, mă, la fată-ta, Irina,
Ce copilă vrednică era
Şi frumoasă, mă, bătu-o-ar vina.
Era o comoară-n casa ta.
Uite-ai fi avut-o să-ţi ajute,
I-aş fi dat de zestre o viţea.
Şi, cum era harnică şi iute,
Cred că-ndată se şi mărita.
Însă vezi, instructorul o strică.
De-aia şi de-acasă a fugit.
Drept să-ţi spun, mă cearcă mare frică
Nu cumva s-o fi batjocorit.
Ei, de omul ăsta se cuvine
Să scăpăm odată cum putem,
De aceea m-am gîndit că-i bine
Chiar acum la mine să te chem.“ (pag. 36-37)
Expus didactic şi amănunţit, planul chiaburului arată astfel:
„El diseară, după cum o ştim,
La oraş se duce c-o maşină.
Trebuie în cale să-i ieşim,
Căci acuma îl avem în mînă.
Uite, am vreo cîteva granate
De la neamţ rămase, cînd fugea;
Să-l întîmpini pe neaşteptate
Noaptea, cînd o trece pe şosea.
Cînd s-o face seară te vei duce:
Ieşi pe nevăzute şi te-ndrepţi
Către frasinii de la răscruce
Şi-acolo maşina o aştepţi.
Dacă treaba asta iese bine,
De necaz copila ţi-a scăpat.
Iară ca răsplată de la mine,
Ai un porc să-l tai pe la Ignat.»“ (pag. 38)
Gîndul Irinucăi stă la Instructor
Deşi i se oferă un porc de Ignat şi, mai ales, deşi prin asasinarea Inspectorului Irinuca ar fi salvată, Nemeş Niculae e încercat de veritabile frămîntări de conştiinţă.
Dovadă, mai întîi, că nu era un duşman de clasă, ci un simplu nelămurit.
Dovadă, apoi că realităţile noi ale satului şi munca politico-ideologică a Instructorului îl influenţară covîrşitor:
„Iubitor, ca ori şi ce părinte,
Se-nfioară Nemeş Niculae.
Nu se pot cuprinde în cuvinte
Toate cîte-n inimă îl taie:
Ba că-şi vede pe copila blîndă,
Ba că se gîndeşte la răsplată,
Ba se teme aprig de osîndă
Cugetînd la ocna-ntunecată;
Ba că-i fuge gîndul la ceilalţi
Ce muncesc pe ţarina unită,
La castelul dintre plopii ’nalţi,
La cocioba-i tristă, mohorîtă;
Ba că pe instructor parcă-l vede
Cum atîtea lucruri îi spunea,
Iar lui Nemeş nu-i venea a crede
Despre toate cîte auzea.
Gîndurile-l chinuie amar:
Se frămîntă Nemeş Niculae.
Nu mai plouă-afară-ncet şi rar;
Bate vîntul – arborii se’ndoaie.“ (pag. 38-39)
Acestui zbucium îi pune capăt Irinuca. Fata a rămas în continuare credincioasă Instructorului, deşi – repetăm – din poem nu ne dăm seama nici dacă ei s-au întîlnit vreodată:
„Creşte Irinuca şi se face
Mai frumoasă-n fiecare zi:
Părul greu pe spate se desface,
Multă lume o ar îndrăgi.
Însă gîndul ei stă nemişcat,
La instructor inima îi bate,
În zadar mai mulţi au încercat
Dragostea din cale-a i-o abate.“ (pag. ???)
Apărînd pe neaşteptate în casa părintească, Irinuca reuşeşte ceea ce nu reuşiseră nici Instructorul, nici Ghiţă Plămădeală, nici viaţa nouă din sat:
„Iată, vine-amiaza peste sat,
Norii suri pe boltă se întoarnă
Şi pămîntul parcă s-a svîntat
Aşteptînd veşmintele de iarnă.
Cineva la Niculae-n casă
Pe neaşteptate a intrat.
E Irina, fata lui frumoasă,
Care-l vede foarte ’ngîndurat.
Mult lipsise tînăra copilă
De cînd, sfătuit de Mureşan,
O bătuse Nemeş fără milă,
Nu ca tată, ci ca un duşman.
De aceea revederea ei
Îl umplu de suflet şi de minte
Arătîndu-i marele temei
Al iubirii oricărui părinte.
Mult au stat de vorbă împreună,
Irinuca multe i-a vorbit.
Cît de calde-s vorbele cînd sună,
Cum se simte Nemeş liniştit!
Şi-amintea de ceasurile-acele
Cînd cu el instructorul vorbea
Pîn-tîrziu, cînd cerul greu de stele
Peste sate apa şi-o pleca.
Sbuciumul şi gîndurile rele,
Care-l chinuiseră amar,
Au căzut ca nişte lanţuri grele
Prăbuşite-n haos secular.“ (pag. 39-40)
Brusc transformat în ţăran de tip nou, Nemeş dă fuga la Instructor şi-l previne asupra uneltirii mişeleşti a chiaburului.
Văzînd că Nemeş nu mai vine, chiaburul se decide să execute el atentatul. Ia o granată, merge pînă la frasinii de la răscruce (de aici titlul poemului) şi se pune pe aşteptat.
În chip previzibil, uneltirea chiaburească e dejucată. Ca în toate producţiile consacrate luptei de clasă, intervenţia e a oamenilor muncii, şi nu a organelor de ordine:
„Iată că s-aude pe şosea,
De departe zgomot de maşină.
Mureşanu, fără-a se mişca,
Stă şi-aşteaptă cu grenada-n mînă.
Bucuria-l scaldă pe nemernic,
Zgomotul e tot mai lămurit,
Cînd, deodată, cineva puternic
Fără veste-n spate i-a sărit.
Este Ghiţă care de cu seară
Pe chiabur îl aştepta aici
Şi cu dînsul încă mai plecară
Doi flăcăi mai tineri şi voinici.
Geamăt surd… Cu mîinile legate,
Mureşan fu dus şi arestat,
Pentru faptele lui blestemate
Ca să fie aspru judecat.“ (pag. 42)
Şi din nou poetul nu-şi poate stăpîni ura care l-a cuprins:
„Ca o umbră neagră-şi poartă paşii.
«Fiară prinsă-n lanţ – nu vei scăpa!
Mîine-n sat, săracii, mijlocaşii,
Parcă simt cum se vor bucura.
Fraţilor, legaţi-l strîns şi-l ţineţi
Să-l vedem cu bine-n sat adus.
Chip întunecat cu ochii vineţi,
Braţul nostru falnic te-a răpus.»“ (pag. 42)
Poetul e invitat la nuntă
Pe întreg parcursul poemului, autorul s-a implicat activ în desfăşurarea acţiunii, dar mai ales în comentarea ei şi a principalelor personaje.
A devenit prin asta un prieten al satului.
Nu e de mirare, în aceste condiţii, că, în final, Nemeş Niculae şi cu Ghiţă Plămădeală bat drum pînă la Cluj pentru a-l invita la nunta Irinucăi cu Instructorul:
„Stau la geamul meu privind afară,
Bate vîntul, toamna e tîrzie.
— Tu, condei muiat în călimară,
Despre toate lucrurile scrie!
Dar un cîine latră-n curtea mea,
Văd doi oameni: umblă la portiţă.
Bine văd, ori ochiul m-o-nşela?
Ba nu, ei îs: Nemeş şi cu Ghiţă.
— «D-apoi haideţi fraţilor în casă.
Ce vînt bun vă poartă pe la mine?»
— «Treabă tare bună şi frumoasă,
Spune, Ghiţă, toate-s numai bine.
Uite, am venit cu bucurie,
Că Duminică, la noi în sat,
Nuntă şi petrecere-o să fie,
Lăutari cum nu s-au mai aflat.
Căci Irina noastră se mărită;
Ştii cu cine, nu-ţi mai pomenim.
Bucuria e nemărginită.
Slavă nouă celor ce muncim.»
M-au chemat la nunta lor să viu
Şi m-am dus cu bucurie mare
Şi-am cîntat un cîntec rubiniu
Pentru ţărănimea muncitoare.“ (pag. 45-46)