Toate însemnările de călătorie cuprind în chip necesar evocarea drumului aeroport-hotel. În toate, autorul se răsuceşte radios în dreapta şi în stînga, se interesează sîcîitor de tot ce întîlneşte în cale şi consemnează în carneţel, cu o deosebită forţă lirică, pietrele kilometrice, tăbliţele indicatoare, iarba de pe margini, ghereta din care paznicul tocmai a plecat după apă. La două-trei fraze, el constată “mă aflu deja pe pămîntul străvechii Anglii, Grecii, Franţe, etc”, ceea ce mă face să cred, judecînd şi după surprinderea totală cu care sînt spuse, că în avion s-a dat de băut pe gratis.
E, pare-se, momentul cel mai important al şederii în străinătate sau, poate, cel în care viitorul autor al însemnărilor e încă hotărît să nu-i scape nimic nenotat. Acum, la cîteva minute de la coborîrea din avion, foile carnetului sînt albe şi îmbietoare, iar pixul cumpărat de la Bucur-Obor, şi nu din Piccadilly Circus, nu-ţi pune încă problema că se consumă şi nu vei mai găsi pastă de schimb. Tot să scrii, mai ales că pe marginea autostrăzii, nefiind magazine, personalitatea ta se poate consacra în întregime creației. Îngrozitoarea întrebare – oare o să-i placă nevestei ce i-am cumpărat? – se va ivi mult mai tîrziu, cînd ai deja înscrise pe obraz, ca un pionier din Vestul sălbatic, ridurile de vizitator cu stagiu al magazinelor. Cît despre mine, credincios celor citite la autorii preferaţi de jurnale de călătorie, am încercat, ca şi ei, să-mi notez sîrguincios impresiile călătoriei Aeroport – Hotel Cora din Londra. Fără prea mare succes, însă. E drept, vedeam pe margini copaci, garduri, clădiri, ba chiar, lovit de entuziasm, întrebam ce sînt, ca să aflu, după nesfîrşitul dialog prin translator, că extinderea de iarbă din dreapta e o fîneaţă, iar clădirea aceea cu ferestre mari pe care scrie hotel e chiar un hotel. De călătorit, călătorim cu un taxi londonez, care, culmea, e exact precum cele văzute prin filme, adică un automobil deşălat, ceva la jumătatea dristanței dintre o furgonetă şi o dubiţă, în care şoferul e despărţit de clienţi printr-un soi de glasvand. Un microfon coboară, prin stînga, pînă lîngă gura şoferului, ca la cîntăreţii noştri de muzică folk. Evident, gazdele fac bancuri pe seama Guvernului. Sau cam aşa ceva, pentru că n-au ei înfăţişarea unor oameni care să facă bancuri pe seama femeilor.
De atunci, am mai fost de nenumărate ori în străinătate. Cum nu sînt şef de stat, să pot fi luat cu elicopterul, şi nici nu s-a introdus în cotidian teleportarea, de fiecare dată a trebuit să fac drumul aeroport-hotel. Spre deosebire de Anglia, nu mi-am mai scos carnetul de însemnări. Necesarul traseu aeroport-hotel a fost acelaşi în aproape toate călătoriile mele peste hotare. El cuprinde în mod indiscutabil prima rundă din lungul dialog dintre tine, oaspete, şi însoţitorul cu care te-au blagoslovit organizatorii. Etapa e marcată de un moment tipic. Cel în care însoţitorul se interesează cum ai călătorit. E una dintre acele întrebări tîmpite de la temelia existenţei în comun. Stă alături de saluturile cu Bine aţi venit! şi La revedere! Îşi găseşte locul chiar şi lîngă exclamaţia:
Vai, ce bine vă stau şireturile ăstea! De unde le-aţi luat?
Cum o călătorie nu e nici bună, nici rea, numărîndu-se printre ceea ce Machiavelli ar numi mijloace care scuză scopul (n-ai încotro, pentru a ajunge de la Bucureşti la Tokyo, trebuie să iei avionul), răspunzi şi tu pe măsură. Adică: mulţumesc, bine! Asta dacă ai deja experienţa altor drumuri aeroport-hotel. Dacă eşti diletant în materie, te apuci să povesteşti cum a fost zborul cu avionul. Cum a plecat cu întîrziere, cum te-a zgîlţîit deasupra Siberiei, cum ai aţipit puţin, încheind: a fost obositor! Autoarele întrebării, gazdele, sînt asemenea unor artificieri care au pus focul la un capăt al şnurului. Din acel moment nu mai ai încotro. Flacăra a pornit-o spre dinamită. Cum fuga nu mai poate fi curmată, nu le mai rămîne autorilor decît să se adăpostească de explozie. În cazul drumului aeroport-hotel, explozia e interminabila ta relatare asupra zborului. Iar adăpostirea constă dintr-o suită de dat din cap aprobator, însoţită de surîsuri. Pitite în spatele lor, gazdele sînt la adăpost de urmările exploziei. Se pot gîndi în voie la de-ale lor.
Peste tot în lume, ca şi la Londra, peisajul trecător pe lîngă ferestrele maşinii nu-ţi spune nimic deosebit: case, pajişti, copaci, stîlpi, pavaj. O excepţie a făcut-o drumul aeroport-hotel în Mongolia. Plecînd din faţa barăcii numite Aeroportul Internaţional Ulan Bator, maşina a luat-o pe un soi de drumeag de ţară. În jur, rîpi cu maluri de lut galben, pistruiate de smocurile zăpezii. Trecuse vreo jumătate de oră de hurducăială şi nu întîlneam nici o casă. O clipă am crezut că şoferul o luase pe alt drum. Se îndrepta nu spre mîndra capitală a Mongoliei, ci spre un sat din apropierea aeroportului, unde avea o amantă. Nu mi-a trecut prin cap eventualitatea unei răpiri. Că au venit să mă ia nu reprezentanţii ziarului care mă invitase, ci nişte mafioţi care le tăiaseră calea, îl sugrumaseră şi le luaseră legitimaţiile. Nu de alta, dar mă aflam în Mongolia, o ţară atît de săracă, încît nici măcar o mafie nu-şi putea permite să întreţină.
Abia cînd am ajuns la hotelul din Ulan Bator, unul dintre cele două ale capitalei, am înțeles că între aeroport și locul de cazare mă puteau prinde mongolii lui Ghinghis Han.