(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Cercetat astăzi, cazul „La scara 1/1“ nu pare să conţină ceva deosebit. Un volum de versuri aparţinînd unei debutante, Nina Cassian, face obiectul unor aprecieri diferite din partea a doi critici, Ov. S. Crohmălniceanu şi Traian Şelmaru, expuse în două publicaţii diferite, Contemporanul şi, respectiv, Scînteia. Controversa dintre cei doi critici vizează raporturile cu viața ale liricii din volumul „La scara 1/1“. După cronicarul literar al Contemporanului care semnează în numărul din 23 ianuarie 1948, volumul exprimă efortul unei tinere autoare formate la şcoala educaţiei burgheze de a se aşeza, prin creaţia sa, sub semnul întoarcerii dinspre universul interior al eului supradimensionat, spre cel exterior, al realităţii social-politice.
După autorul articolului din Scînteia, 3, 4, 5 februarie 1948, „Să smulgem din noi înşine poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“, lirica din volumul „La scara 1/1“ nu lasă să se întrezărească vreun efort de trecere la concepţia revoluţionară asupra literaturii, de întoarcere către realitate. Dimpotrivă, ea exprimă intenţia vicleană de a masca o concepţie decadentă, sub aparenţa unei transformări revoluţionare.
În mod firesc, o asemenea diferenţă de apreciere a unui volum într-o problemă fundamentală a anilor 1947-1953, cum e aceea a raporturilor cu viața îşi are rădăcinile în diferenţa de viziune asupra noii literaturii. Cele două comentarii la volumul de debut al Ninei Cassian erau despărţite prin numeroase puncte: limbajul noii lirici, stilul criticii, caracterul procesului de autoclarificare etc. Toate divergenţele în înţelegerea noii literaturi de către cei doi critici, Ov. S. Crohmălniceanu şi Traian Şelmaru, de către cele două publicaţii aparţinînd aceluiaşi front de luptă ideologică, se întîlneau, ca razele în focarul unei lentile, într-un caz concret:
Aprecierea volumului „La scara 1/1“ de Nina Cassian.
Fiind vorba de două moduri diferite de a înţelege noua literatură e firesc, deci, ca această diferenţă să se manifeste public şi, fiind vorba de doi critici literari, e firesc ca fiecare să considere modul său de a înţelege noua literatură ca exprimînd adevărul.
Cînd unul e mai principial decît celălalt
Nefiresc este un alt lucru:
Deşi expuse de doi critici comunişti, deşi apărute în două publicaţii aparţinînd aceluiaşi front ideologic, cele două comentarii nu sînt tratate egal din perspectiva principialităţii revoluţionare. Punctul de vedere exprimat prin studiul „Să smulgem din noi înşine poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“ asupra volumului „La scara 1/1“, cît şi, implicit, asupra trăsăturilor definitorii ale noii literaturi, se bucură de un statut privilegiat în raport cu cel exprimat prin comentariul critic din Contemporanul, 23 ianuarie 1948. Astfel, deşi studiul lui Traian Şelmaru cuprindea grave acuzaţii la adresa cronicarului literar şi a revistei Contemporanul, deşi punctele de vedere expuse în studiu contraziceau pe cele exprimate anterior de alţi critici, afirmaţi în publicaţiile comuniste, nici Ov.S. Crohmălniceanu, nici Contemporanul şi nici un alt critic sau organ de presă nu răspund polemic studiului din Scînteia. Ba mai mult, bătăios în alte ocazii, redutabil polemist în perioada 1944-1947 cu Dreptatea, Naţiunea, Adevărul, Ov.S. Crohmălniceanu mărturisește în acest caz o resemnare spectaculoasă, care ia proporţiile autocriticii:
„Scînteia a criticat pe bună dreptate atitudinea neprincipială a unei cronici scrise de mine în Contemporanul asupra unui volum de versuri al poetei Nina Cassian“. (Ov. S. Crohmălniceanu, Ce ne’nvaţă critica Partidului“, Scînteia, 8 august 1948).
Deşi Ov. S. Crohmălniceanu arătase că „La scara 1/1“ aparţine, fie şi prin efort, noii literaturi, că tînăra poetă trebuie să persevereze pe acest drum (şi toate acestea expuse într-o revistă a Ministerului Artelor şi Informaţiilor, cu argumente luate din concepţia marxistă de un critic care se afirmase în bătăliile publicistice din anii anteriori ca apărător al poziţiilor Partidului în literatură), totuşi, volumul Ninei Cassian e retras de pe piaţă şi considerat mult timp ca o rătăcire în destinul de scriitor revoluţionar al poetei. Punctul de vedere al lui Traian Şelmaru, publicat în Scînteia, conform căruia volumul „La scara 1/1“ e primejdios prin apartenenţa la literatura decadentă, antirealistă, e automat luat în considerare. Acuzată ca simulînd întoarcerea către realitate, pentru a realiza „un mesaj cifrat adresat rămăşiţelor decadente din rîndurile poeţilor porniţi ca şi ea din aceeaşi lume şi cu aceleaşi tare“, Ninei Cassian nu-i va rămîne decît să-şi facă autocritica în faţa celui ce scrisese articolul „Să smulgem din noi înşine poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“, deşi ea aparţinea, ca şi Traian Şelmaru, prin întreaga sa activitate anterioară, frontului comunist de luptă publicistică şi literară. În „Examen şi autocritică“ (Flacăra, 7 martie 1948), tînăra poetă vede în articolul semnat de Traian Şelmaru prilejul unui grav moment de gândire:
„Pentru un artist comunist, o critică apărută în «Scînteia» – organ central al partidului său – înseamnă întotdeauna un prilej de scrutare a propriei sale conştiinţe şi opere, de revizuire profundă şi constructivă…
Un astfel de prilej am avut cu ocazia criticii făcute volumului meu de poeme «La scara 1/1» de către tovarăşul Traian Şelmaru“.
Contrazicînd tot ce ştim despre atitudinea unui scriitor faţă de critici, Nina Cassian se declară de acord nu cu aprecierile elogioase ale comentariului din Contemporanul, 23 ianuarie 1948, ci cu acuzaţiile grave din comentariul „Să smulgem din noi înşine poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“.
Singura obiecţie pe care şi-o permite se referă la acuzaţia de intenţie conştient duşmănoasă:
„De aceea, chiar dacă tov. Şelmaru mi-a pus la îndoială buna credinţă atribuindu-mi duşmănii conştiente şi declarate în artă, nedreptăţindu-mă din acest punct de vedere – volumul îşi menţine caracterul inadecvat, dincolo de intenţii, prin însuşi faptul că asemeni oricărei opere de artă, el înseamnă implicit, ideologie şi, în cazul acesta, una NESĂNĂTOASĂ“.
Scânteia deține monopolul Adevărului
Ne aflăm astfel în faţa uneia dintre cele mai grave realităţi ale perioadei 1947-1953: Monopolul adevărului, al principialităţii, în dezbaterea şi soluţionarea problemelor literar-artistice.
Specificul literaturii, al culturii în general, cerea în mod imperios crearea condiţiilor pentru confruntarea liberă a opiniilor. În dezbaterea chestiunilor literare, ca, de altfel, în dezbaterea de idei, adevărul nu se poate contura decît dacă punctele de vedere în confruntare beneficiază de egalitate de tratament. Alături de rezolvarea administrativă a unor polemici, de procesul de intenţie, de monopolul principialităţii, practicarea deţinerii adevărului de către anumiţi critici şi publicişti sau anumite publicaţii, inegalitatea de principiu a opiniilor afirmate în spaţiul publicistic, şi, deci, practica înlocuirii discuţiei cu afirmarea de sentinţe într-o problemă sau alta explică paralizarea confruntării de idei în perioada 1947-1953. Monopolul principialităţii explică şi răspunsurile aiuritoare, în conflict cu specificul literaturii şi realitatea creaţiei, la unele întrebări ridicate de procesul intitulat Făurirea noii literaturi. Iată de ce lichidarea monopolului principialităţii, crearea condiţiilor pentru confruntările nestînjenite de opinii vor fi printre primele exigenţe afirmate în procesul de lichidare a greşelilor staliniste din domeniul literaturii şi artei. În articolul „Din problemele actuale ale criticii“ (Scînteia, 17 iunie 1956), Ov. S. Crohmălniceanu preciza:
„… nimic nu e mai străin unei bune desfăşurări a acesteia (a luptei de opinii – n.n.) – ne învaţă partidul – decît ideea monopolului părerilor juste instituit prin aşa-zise argumente de autoritate, insinuări, calificări dezordonate, tentative de excludere din literatură…“.
La primul congres al scriitorilor din R.P.R. (18-23 iunie 1956), Coraportul pe problemele criticii, prezentat de Paul Georgescu, dă un fundament teoretic egalităţii de principiu a opiniilor în spaţiul literar-artistic. Polemizînd în subtext cu înţelegerea simplistă a îndrumării literaturii de către Partidul, Coraportul precizează, în mod firesc, că această îndrumare nu se realizează prin desemnarea din rîndul scriitorilor a unor purtători de cuvînt ai Partidului în probleme literare, a unor deţinători ai monopolului principialităţii, ci prin mijloace mult mai adecvate specificului muncii artistice.
„S-a vorbit mult, în ultima vreme, despre îndrumarea literaturii şi de «îndrumători». Partidul îndrumă literatura prin stabilirea liniei generale, prin ajutorul dat scriitorilor de a-şi însuşi concepţia marxist-leninistă, de a putea cunoaşte măreţele realizări ale oamenilor muncii în construirea socialismului.
«Muncă de îndrumare» deci face orice scriitor, membru sau nemembru de partid, care analizează situaţia concretă pe baza metodei noastre ştiinţifice de cercetare şi stabileşte în mod just cauzele anumitor fenomene, obiectivele imediate, metodele de realizare a acelor obiective (…). De aceea, nimeni nu i-a împărţit pe scriitori în două categorii fatale: îndrumători şi îndrumaţi, ci fiecare face parte din ambele categorii, după posibilităţile sale“. (Lucrările Primului Congres al scriitorilor din R.P.R., E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956).
Dînd curs unui început timid de destalinizare şi în România Documentele PCR din această perioadă sînt categorice în contestarea monopolului principialităţii.
„În lupta pentru spiritul de partid nu poate exista nici un fel de monopol. Acestă luptă este o cauză a tuturor scriitorilor“ scria Scînteia din 23 mai 1956 în articolul „Pentru un înalt nivel al muncii ideologice“.