(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Indicînd literaturii norma sesizării şi cultivării „mlădiţelor noului“, articolul „Să smulgem din noi poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“ introduce în critica şi teoria literară a anilor 1947-1953 faimosul concept al realismului socialist.
Cu puţin timp înainte, la Consfătuirea cu cititorii a revistei Contemporanul din 26 octombrie 1947, Leonte Răutu, membru al Comitetului Central al Partidului, declara solemn că linia progresului în artă e cea a realismului socialist, linie adoptată de creatorii din România la Congresul U.S.A.S.Z. din 18-19 octombrie 1947:
„Noi socotim că linia progresului în artă şi cultură este linia pe care s-au plasat în primul rînd scriitorii şi oamenii de artă care exprimă realitatea, noua luptă pentru om, pentru omul constructor conştient al societăţii noi. Aceste idei au dat naştere unei concepţii şi metode noi în artă şi sînt concentrate în noţiunea «realismul socialist» (…)
Am să spun că oamenii de artă din România, în Congresul lor de acum o săptămînă, au socotit că drumul tuturor oamenilor de artă din lume care vor progresul artelor, dezvoltarea lor în fond şi formă, este calea însuşirii acestei concepţii şi acestei metode în principiul lor“ (Contemporanul, 31 octombrie 1947).
Un document fundamental pentru literatura română din perioada 1947-1953, Statutul Uniunii Scriitorilor adoptat la Conferinţa Scriitorilor din R.P.R. (25-27 martie 1949), trasează ca sarcină principală „aplicarea de către scriitori în munca lor creatoare a realismului socialist“ (Flacăra, 2 aprilie 1949).
De altfel, aşezarea literaturii pe bazele realismului socialist e afirmată în Salutul Comitetului Central al Partidului adresat Conferinţei:
„În faţa scriitorilor din R.P.R. Stă exemplul literaturii sovietice, literatura realismului socialist, care prin admirabilele opere pe care le-a creat slujeşte cauza poporului sovietic, cauza culturii universale, cauza întregii omeniri avansate“ (Scînteia, 26 martie 1949).
În scrisoarea Conferinţei către Uniunea Scriitorilor din U.R.S.S. se spune fără echivoc:
„Scriitorii din R.P.R. îşi îmbogăţesc cunoştinţele din nesecatele izvoare ale culturii sovietice, cultura cea mai avansată din lume şi iau drept model în munca lor creatoare literatura sovietică, literatura care a atins o nemaiîntîlnită valoare ideologică şi artistică“. (Scînteia, 29 martie 1949).
Statutul Uniunii Scriitorilor, adoptat la Primul Congres al Scriitorilor din R.P.R. (18-23 iunie 1956), cît şi cel adoptat la Consfătuirea pe ţară a scriitorilor (22-24 ianuarie 1962), reafirmă aşezarea literaturii române contemporane pe metoda realismului socialist:
„Uniunea Scriitorilor din Republica Populară Română promovează realismul socialist ca metodă de creaţie literară“.
Practic, întreaga perioadă 1947-1965 se caracterizează prin identificarea atitudinii faţă de realismul socialist cu atitudinea politică:
„A fi pentru sau contra realismului socialist, a recunoaşte existenţa lui sau a o nega, în mod pătimaş – nu înseamnă numai a fi adeptul unei teorii estetice şi duşmanul alteia. Înseamnă infinit mai mult. În discuţie e angajată, cu sau fără voia sa, concepţia artistului (mai clară sau mai confuză), asupra universului şi a societăţii, asupra relaţiilor dintre clase, dintre om şi om, dintre om şi cosmos, dintre gîndire şi acţiune, dintre materie şi spirit“. (Maria Banuş, „O artă a epocii noastre“, Scînteia, 29 aprilie 1957).
În anii zişi şi ai Dezgheţului – 1953-1957 – cînd şi în spaţiul cultural sînt puse la îndoială unele dogme, realismul socialist devine ţintea unor atacuri pentru caracterul normativ, anterior creaţiei. Pe plan politic, Dezgheţului îi urmează în România, ca şi în toate ţările lagărului socialist, Îngheţul anilor 1958-1961, cînd dogmatismul trece la contraatac sub steagul Luptei împotriva revizionismului.
Polemizîndu-se cu unele puncte de vedere, în această perioadă se insistă în mod deosebit pe faptul că, în Uniunea Sovietică, realismul socialist s-a născut, ca metodă de creaţie, ca sistem de norme, deci, prin transfigurarea teoretică a unei practici literare şi nu ca o concepţie anterioară creaţiei propriu-zise:
„Revizioniştii încearcă să ne convingă că realismul socialist ar fi o noţiune artificial creată. După părerea lor, la început a fost lansată lozinca, a fost formulat termenul de «realism socialist», iar abia ulterior s-ar fi dezvoltat din el arta (…).
Se ştie că termenul de «realism socialist» a apărut abia în 1932. Această noţiune estetică exprima tocmai ceea ce era deja specific operelor de artă create, generaliza normele şi legile care se cristalizează în însăşi practica artei sovietice şi nu numai a celei sovietice“. (Bazele esteticii marxist-leniniste, Editura politică, Bucureşti, 1961).
Dincolo de controversa de tip oul sau găina, apare limpede naivitatea de a vorbi de o metodă de creaţie, adică de un sistem de norme cărora trebuie să li se supună creaţia propriu-zisă.
În contextul literar-artistic românesc, acest sistem de teze şi concepe preexistă creaţiei propriu-zise. Apăruse şi se impusese deja în URSS. O recunosc teoreticienii realismului socialist românesc:
„… în momentul în care scriitorii şi-au propus să dea poporului o literatură angajată în lupta pentru cauza socialismului, metoda artistică necesară împlinirii unei atari sarcini fusese deja elaborată şi sintetizată teoretic. Dacă în anii 1920-1930 în U.R.S.S. efortul organizator avea ca obiectiv principal elaborarea unei metode artistice noi, corespunzătoare noului conţinut socialist al literaturii, în anii 1948-1953 în România efortul acesta presupunea sprijinirea scriitorilor pentru a-şi apropia noua metodă“ (Mihai Novicov, „Literatura română pe drumul realismului socialist“, în „Realism critic. Realism socialist“, E.P.L.A., Bucureşti, 1961).
Acest sistem de trăsături obligatorii ale literaturii e impus în practica literară printr-o succesiune de momente caracteristice primilor ani ai perioadei 1947-1953, cărora le putem spune şi cazuri dinadins făcute. „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei“ de Sorin Toma, introduce, în ianuarie 1948, aversiunea specifică realismului socialist faţă de formulele moderne ale literaturii şi artei. Cazul „La scara 1/1“ introduce teza „mlădiţelor noului“ în principal şi, în secundar, continuă negarea formulelor moderne. „Să luptăm pentru o critică principală, pătrunsă de spirit de partid“ impune în august 1949 o serie de trăsături obligatorii ale criticii. Cazul „Ana Roşculeţ“, dezbaterile din jurul nuvelei cu acelaşi nume de Marin Preda, dezvoltă teoria tipicităţii. În linii mari desăvîrşit în materie-aprilie 1950, prin cazul Ana Roşculeţ, procesul de afirmare a în practica literară a trăsăturilor fundamentale ale realismului socialist e departe de a fi încheiat în toate detaliile concrete. În funcţie de nenumăraţi factori, pe parcursul întregii perioade 1947-1965, tezele şi conceptele realismului socialist trec printr-un proces complex şi contradictoriu. Pe de o parte, asistăm la o renunţare treptată la unele înţelegeri rigide ale realismului socialist, fără a se renunţa însă la trăsăturile sale fundamentale, pe de alta, simple la început în intenţiilor lor practice, tezele şi conceptele se complică ulterior pînă la nivelul unui sistem teoretic perfect coerent.
Afirmată şi prin cazul „La scara 1/1“, înţelegerea îndrumării literaturii ca stabilire a unor trăsături obligatorii pentru operele care urmau să fie create, reprezintă una dintre cele mai grave aspecte ale politicii administrative în domeniul literaturii. Lucrurile se mişcă invers decît trebuie să se mişte în critică în special şi în teorie în general:
Nu de la realitatea literară la teze şi concepte pentru a o explica, ci de la teze şi concepte la realitatea literară pentru a o norma.
În cazul literaturii române contemporane, situaţia e mult agravată de faptul că normele cuprinse în metoda de realism socialist aparţineau, chiar dacă şi aici greşite, unei alte culturi, unei alte tradiţii. Fără a intra în analiza realismului aşa cum se conturează el în estetica sovietică, e limpede că unele trăsături – aversiunea faţă de arta modernă, obsesia eroului pozitiv ca întrupare a idealului – ţin de o anumită tradiţie a literaturii ruse care a trecut direct, fără a fi prea mult marcată, ca în cazul literaturii române, de experienţele moderniste, la literatura sovietică. În plus, realismul socialist, care urmează să fie aplicat la noi în perioada 1947-1953, nu este realismul socialist al perioadei de început a literaturii socialiste, marcat de o anumită sinceritate, ci realismul socialist în accepţiunile sale staliniste, impus prin documente politice precum „Despre revistele «Zvezda» şi «Leningrad»“ (Hotărîre a CC al P.C.U.S. Din 14 august 1946), „Despre repertoriul teatrelor dramatice şi măsurile care trebuie luate pentru îmbunătăţirea lui“ (Hotărîrea C.C. al P.C.U.S. din 26 august 1946), „Despre filmul «Viaţa cea Mare»“ (Hotărîrea C.C. al P.C.U.S. din 4 septembrie 1946), „Despre opera «Marea prietenie» de V. Muradeli“ (Hotărîrea C.C. al P.C.U.S. din 10 februarie 1948).
Diferenţei de tradiţie i se adaugă astfel diferenţa de evoluţie în timp a celor două realităţi: sovietică şi românească. Realismul socialist din documentele de mai sus, cu toate naivităţile sale, este literatura unei societăţi socialiste într-un stadiu avansat, un realism socialist cu atît mai nepotrivit literaturii române, cu cît socialismul românesc se afla abia la început, lui corespunzîndu-i mai degrabă realismul socialist al începuturilor literaturii sovietice.
Într-un fel sau altul, această diferenţă e semnalată la un moment dat de teoreticienii noştri.
Comentînd traducerile din literatura sovietică făcute în perioada 1947-1953, studiul lui Mihai Novicov „Influenţa literaturii sovietice asupra dezvoltării realismului socialist în literatura română“, constată numărul redus de traduceri din literatura primului deceniu sovietic:
„Scriitorii din R.P.R. aveau de reflectat o lume în continuă preschimbare, în care valorile statornicite de secole se răsturnau cu o repeziciune cîteodată ameţitoare, o lume în care totul trebuie să fie înnoit. De bună seamă că literatura sovietică a primului deceniu de după 1917 avea cele mai multe contingenţe cu o atare tematică. Neastîmpărul, atmosfera de încordare, brutalitatea de stil şi de compoziţie, atît de caracteristice unor lucrări apărute în cel de-al treilea deceniu al veacului în U.R.S.S., ar fi ajutat mai bine scriitorilor români să înţeleagă în adîncime şi problemele specifice ale revoluţiei româneşti. Dar din aceste lucrări se traduce puţin“.