Ajuns la Sinaia, intru, ca de obicei, la Librăria Flower Power, ținută de un domn cărturar, printre altele poet, despre care am mai scris și vorbit în cîteva rînduri. E proprietar și, din cînd în cînd, vînzător. Ca vînzător, îi ține locul o jună surprinzător de citită, dacă ne gîndim că aparține unei generații care face migrene de la efortul de a citi mai mult decît un mesaj pe Whattʼs app.
Librăria, singura din Sinaia, e o încăpere lungă și îngustă, un fel de culoar mai acătării sufocat de dulapuri de cărți. Mă interesează doar cărțile de Istorie. Așa se explică de ce pe parcursul celor cinci ani de cînd intru în Librărie, n-am ajuns niciodată la peretele din fund. Istoria se află la intrare, pe rafturile așezate pe partea dreaptă, cum intri. Deoarece ușa se deschide spre interior, nu de puține ori a trebuit să mă dau deoparte din fața rafturilor, pentru a lăsa să intre un client. Spre marele meu noroc și spre marele ghinion al librarului, lumea nu se prea înghesuie să deschidă ușa asta, prevăzută cu un clopoțel al cărui zornăit zglobiu fără să vrea anunță pe librarul aflat undeva în fund că a apărut în magazin o persoană străină. Rar mi-a fost dat să văd intrînd un client în căutarea unei cărți. De regulă, deschid ușa tați și mame avînd drept avangardă un băiețaș care a pus ochii pe o mașinuță din vitrină. Deoarece despre Librărie am vorbit în cîteva rînduri în Jurnalul meu video, urmăritorii mei au înțeles că instituția joacă rolul unui hub între mine și ei. Prin urmare sînt mulți care-mi lasă la Librărie un plic, un semn, un cadou, în speranța că trecînd pe acolo îl voi lua.
De cum am intrat, Librarul m-a anunțat (după zicerea protocolară – n-ați mai fost demult pe la noi!), că am un plic de la o admiratoare. La plecare, în punga cu cărțile cumpărate, librarul îmi pune plicul lăsat de doamna cu pricina. Ajuns acasă (la casa din Sinaia, desigur), desfac plicul și îmi sar în ochii, în următoarea succesiune:
Cîteva publicații franțuzești, două pliculețe cu boabe pentru pisici și o scrisoare întruchipată de o coală de hîrtie scrisă pe ambele părți.
Scrisoarea, pe care o parcurg în viteză, dezleagă misterul franțuzismelor din plic. După firitiselile de rigoare (sînt maestru, reprezint ceva important pentru presă și cultură, sînt o voce lucidă), aflu că e vorba de o doamnă care locuiește în Franța, ajunsă la Sinaia pentru petrecerea vacanței de iarnă. Pliculețelor le e astfel justificată prezența:
„Mărturisesc și că sînt o mare admiratoare a celor doi motani celebri, Tzontzy și Motty, pe care sper să-i văd cît mai des în Jurnalul Video și pentru care am pregătit un mic dar în plic (urmează două emoticoane întruchipînd capete de pisoi).”
Mă grăbesc să iau plicurile pentru a le inspecta. Au fost cumpărate în Franța. Potrivit textelor și figurilor boabele dinăuntru sînt franțuzești. Aflu astfel că au în conținutul lor carne de bou și că, prin urmare conțin vitamine și minerale, proteine, dar mai ales sînt 100% delicioase. Pe plicul de pe care am desprins precizările îmi sare în ochi un cap de pisică ridicată în chip didactic pe piciorușele din spate. Imaginea mă pune în încurcătură. Indiscutabil e o pisică de cetățenie franceză. Să cred că boabele sînt în exclusivitate pentru pisicile din Hexagon și că românii Motty și Tzontzy nu pot beneficia de așa ceva?
Celălalt plic înfățișează o pisică din desene animate, care se ascunde șăgalnic după plicul cu boabe.
Cu scrisoarea într-o mînă și plicurile în cealaltă, trec din bucătărie (biroul meu de lucru, precum Țara pentru Tovarășul) în sufrageria cu televizorul. Așezată în fotoliu, Doina se uită la un serial polițist cu o bucătăreasă care face pe detectiva, neam bun cu profesoarele, pensionarele și secretarele care, în filmele americane de duzină, investighează crime mai ceva decît cei de la F.B.I. Pe canapeaua dinspre balcon stă Motty.
Poziția clasică adoptată cînd se ivește persoana mea:
De stînd s-o zbughească din loc.
În picioare, după ce l-am întrebat protocolar pe Motty, Ce mai faci prostule? spre revolta evidentă a Doinei, citesc pasajul din scrisoare. Cînd ajung la cuvîntul Motty, rostindu-l cu voce tare, arunc o privire spre canapea, să vad dacă invocatul n-a tresărit. N-are nici o reacție. Încredințat că nu intenționez să mă deplasez spre el, a început să picotească pisicește.
Cădem de acord – eu și Doina – să desfacem plicurile doar după ce ne vom întoarce la București. Nu de alta, dar ar fi nedrept să-i dăm unul lui Motty în absența lui Tzontzy. Mai ales că trebuie să-i oferim și lui Tzontzy posibilitatea de a gusta din amîndouă plicurile.
Ne-am întors la București pe 30 decembrie 2025.
În ziua în care bucureștenii făceau traseul invers, de la București la Sinaia.
Pe drum, contrar obiceiului său, Motty n-a scos nici măcar un scîncet. Prilej s-o întreb pe Doina, din cînd în cînd, ce mai face Motty. Asta deoarece ea se poate întoarce spre bancheta din spate pentru a vedea ce face Motty.
– Stă liniștit! m-a asigurat ea.
La București, am uitat de pliculețe. Le aveam, de altfel, în plicul mare, alături de Scrisoare, la birou, după ce le prezentasem în Jurnalul meu video.
Într-o noapte, la plecarea din clădire, mi-am amintit de ele și le-am luat acasă.
A doua zi, dimineața, urma să se petreacă Festivitatea de oferire a boabelor franțuzești celor doi motani. Înainte de a le deșerta în cele două străchinuțe (cîte o jumătate de plic pentru fiecare), i-am zis Doinei să-i prindă și, după ce a făcut-o, le-am dat să vadă plicurile, să citească textele și să se emoționeze la gîndul că vor primi boabe din Franța, net deosebite de cele mîncate pînă acum, din România, adică. Nu mi-am putut da seama dacă au realizat cadoul pe care li-l făceam. Amîndoi au prins să se zbată ca să scape din mîinile Doinei. Comportament tipic lor. În timp ce pisicile se definesc prin nevoia de a fi luate în brațe, cei doi nu suportă asta.
O dată scăpați, s-au apropiat fiecare de boabele franțuzești din străchinuțe. După necesara pipăire cu mirosul (nasul e mîna lor!), au luat în gură cîteva boabe, după care au plecat.
Și duși au fost.
Au refuzat să mănînce boabe franțuzești!
Din dosul ușii de la balcon se auzea miorlăitul tragic al Pisicuței.
– Dă-i drumul! i-am zis Doinei, după ce, apropiindu-mă de geam, am văzut-o urcîndu-se pe ușă în două picioare.
– Dă-i tu drumul! m-a îndemnat Doina.
I-am dat drumul.
O dată eliberată, Pisicuța s-a dus glonț la una dintre străchini. Așa cum am mai spus, ea nu mănîncă boabe. După aducerea în casă, i-am dat dat carne de pui. Obișnuită cu delicatesa asta, n-a mai vrut să mănînce boabe deși cîtă vreme a stat pe stradă, se dădea în vînt după ele.
Acum, mănîncă!
Mănîncă boabe. E drept, franțuzești și nu românești.
Îi plac atît de mult încît, terminîndu-le pe cele ale lui Motty, trece la cele ale lui Tzontzy.
Ce mai încolo și încoace!
Se vede rasa!
Știe ce sînt delicatesurile franțuzești.
Spre deosebire de cei doi ghiolbani, Tzontzy și Motty.