Așa cum am mai scris, dimineața, cînd iau micul dejun (ce formulă pretențioasă, de Prețioasele ridicole, pentru un halit pur și simplu, a lua micul dejun!), în bucătărie e prezent deja Motty. Mă așteaptă, la ieșirea din birou, pe la jumătatea sufrageriei și, de cum îmi vede fizicul, o rupe la fugă înaintea mea, legănîndu-și burtoiul de chiabur. Pe vremea luptei de clasă, care se făcea tot mai mare pe măsură ce dușmanul devenea tot mai mic, chiaburul avea înfățișarea unui ins gras, prevăzut cu un burtoi cît toate zilele. Țăranul sărac apărea, desigur, nu slab ca un țîr (s-ar fi spus că moare de foame), ci zvelt, cu aspect de atlet, în timp ce mijlocașul se afla la mijloc, între a fi gras ca un chiabur (dacă opta, pentru tabăra contrarevoluționară!) sau bine proporționat, ca un țăran sărac înscris în Partid (dacă se îndrepta spre tabăra revoluționară). În lumea noastră, a oamenilor, la continua ascuțire a luptei de clasă s-a renunțat de mult. S-a renunțat chiar și la lupta de clasă. Nu știu dacă în Lumea mîțelor s-a manifestat vreodată Lupta de clasă. Prin urmare, nu știu dacă lupta de clasă a suferit de-a lungul secolelor mîțești vreo modificare, în sensul ascuțirii sau tocirii.
Nici n-am cum să aflu.
Pentru mine Lumea mîțelor e mai închisă în sine decît era pentru un occidental, pe vremuri, Rusia lui Stalin. Presupunînd însă că și în Lumea mîțelor s-a desfășurat lupta de clasă, mai mult ca sigur Chiaburul ar fi arătat precum Motty. Cu burta bălăngănindu-i-se ridicol în timp ce fuge în bucătărie, pentru ca, la așezarea mea pe scaun, el să fie gata de cerșit bucata de parizer.
O dată cu venirea Pisicuței în apartament, dimineața, la micul dejun, își face apariția un al doilea pretendent la bucata de parizer.
Pisicuța are un fel diferit de-a cerși. Motty întruchipează cerșitul pur, milogeala. Prin fața rugătoare, prin ochii dînd să plîngă, prin mieunatul jalnic, ține să obțină felia de parizer ca pe o pomană. Pisicuța e din altă lume. Ea a trăit în stradă. Și aici, în stradă, bătălia pentru supraviețuire cere să fii agresivă, provocatoare chiar cu oamenii. În timp ce Motty, stînd în fund, așteaptă să binevoiesc a-l lua în seamă, Pisicuța pune lăbuțele pe genunchii mei. Cum le-a folosit pînă acum la cățărat în viteză, lăbuțele sînt prevăzute cu niște gheruțe care se înfig adînc în tot ce întîlnesc în cale. (Pentru a scăpa de ele, așa cum m-a învățat Doina, le prind cu mîna și le desprind ușor de stofa pantalonilor). Pisicuța își însoțește saltul cu un miorlăit agresiv. E limpede că ea nu cerșește. Ea își cere drepturile legitime. E un muncitor care l-a citit pe Marx și a devenit conștient că exploatatorul e dator să-i dea salariu, concediu, deoarece el, exploatatorul, trăiește din exploatarea lui, a muncitorului.
Spre deosebire de Motty, Pisicuța nu e totdeauna prezentă la ceea ce-aș numi Ceremonia micului dejun. Fie pentru că Doina o ține închisă în balcon (de teama lui Tzontzy, catalogat Nebunul), fie că s-a îndopat suficient cu carne și respinge orice alt fel de mîncare.
În ultima vreme, în bucătărie își face apariția și Tzontzy.
Tzontzy, în bucătărie!
E ca și cum aș spune, Musk a intrat la un minimarket din Obor pentru a-și lua o pungă cu cartofi prăjiți!
Tzontzy e la noi de vreo 10 ani. Niciodată pînă în ultima vreme nu l-am văzut dimineața în bucătărie. Cînd o întreb pe Doina unde e (așa din politețe), ea îmi răspunde, Doarme! sau, făcînd cu mîna pentru a desemna un diliu, Habar n-am pe unde e. Motty intră înainte ca eu s-ajung. Pisicuța, dacă e liberă, după ce m-am așezat pe scaun. Tzontzy își face apariția mult mai tîrziu, de regulă cînd sînt în toiul operației de înmînare lui Motty a bucății de parizer. Atît Motty, cît și Pisicuța vin în bucătărie pentru a se pricopsi cu o bucată de parizer. Tzontzy nu vine pentru așa ceva. După cum pășește (sigur pe el, punînd laba pe podele cu fermitatea cu care un Casier aplică o ștampilă pe o adeverință), e limpede c-a venit în control. La întrebarea mea, Ce caută Tzontzy? Doina mi-a răspuns că ține să fie prezent într-un loc unde se întîmplă ceva. Ne-a văzut în bucătărie pe mine și pe Doina. I-a văzut pe Motty și pe Pisicuța, tot în bucătărie. Ființele vii din apartament sînt în bucătărie. Cum să lipsească el de la o asemenea manifestare? Uneori, așezată pe scaun în fața mea, de cealaltă parte a mesei, Doina mănîncă o bucată de cașcaval plasată pe o bucată de pînie. Tzonzty a ajuns în dreptul ei. Doina se oprește din mîncat pentru a da farfuria la o parte. Mișcare de precauție absolut necesară. Tzontzy s-a arcuit deja pentru a sări pe masă, aterizînd exact în locul fostei farfurii. O dată ajuns sus, prinde a păși, mirosind atent tot ce întîlnește în cale, printre paharele de pe masă. Îi fac semn Doinei dacă-l pot trage de ureche. Nici vorbă – se grăbește ea să răspundă. Va reacționa dîndu-ți una cu laba. Riscînd astfel să spargă paharele. Renunț la urecheală. Rup o bucată de parizer și i-o întind. Tzontzy se oprește din inspectat și prinde s-o pipăie cu mirosul. Uneori, deschide botul și o mănîncă. Nu-mi dau seama de ce. Sînt convins că de plictiseală. Alteori, de fapt de cele mai multe ori, se întoarce ostentativ cu fundul la mine. După ce-a încheiat inspecția, Tzontzy își alege un loc pe masă și se așează în binecunoscuta poziție didactică.
Stă acolo, fără să tresară chiar, de parcă ar fi plecat cu gîndul, pînă mă ridic de la masă. Atunci, face un salt, ajunge pe podele și dispare la fel de maiestos cum a apărut.
Scena se repetă în fiecare dimineață.
Și-n fiecare dimineață mă întreb (zadarnic!) ce-o fi în căpșorul lui.