Ajung acasă de la birou după miezul nopții. Pe stradă nu sînt mașini, astfel că o iau pe mijlocul carosabilului. Trece din cînd în cînd în viteză, un vlăjgan pe trotinetă. După care se face liniște. Aud în spate, pe la marginea Părculețului, voci întretăiate. Un grup de tineri care se întorc de nu știu unde. Fac traseul ăsta, la ora asta, de vreo doi ani. N-am întîlnit niciodată după miezul nopții vreun pensionar. Pensionarii fac nani după miezul nopții sau, mai știi? se uită la vreun talk-show de iarmaroc din prime time dat acum în reluare. Oricît ar părea de ciudat, am întîlnit la ora asta tîrzie, cînd luminile becurilor de stradă sînt reci, neprimitoare, și cîte un cuplu de amorezi, ba chiar și cîte o jună ieșită la plimbare cu dulăul. Nu se teme să se plimbe prin oraș la ora asta. Cine s-aibă curajul de a o hărțui în vecinătatea ditamai dulăului?
După vreo sută de metri apare blocul meu. Primul meu gest e de a-mi ridica privirea pentru a vedea dacă la etajul de deasupra, cu apartamentul înscris în lanțul B&B, se văd lumini. Dacă nu se văd, mă liniștesc. Înseamnă că-n noaptea asta nu-i nici un chiriaș. Sau, dacă e, s-a culcat, om serios cum se află. Dacă sînt lumini, caut să văd cîte ferestre sînt luminate. Dacă e doar una, realizez că apartamentul are drept chiriaș un singur ins. Dacă sînt peste tot lumini și mai ales la ora asta, mă îngrijorez. De regulă, apartamentul e închiriat de plutoane de vlăjgani, îndesați, tunși scurt, amintind de membrii unui comandou. Cine sînt, de unde și cum au venit, nu voi ști niciodată. Știu însă că, tineri de azi fiind, nu respect neam pe ceilalți din bloc. Fac gălăgie toată noaptea.
La etajul meu zăresc lumina albastră a ceasului de perete din birou.
Alteori dau năvală în apartamentul de deasupra familii cu copii. Cum cele mai multe sînt din Israel, mai precis familii de români din Istrael, văd în copii niște îngeri care pot face orice drăcie fără a fi mustrați de părinții iubitori, gata să-i pupe în fund drept răsplată. Din motive care-mi scapă, odraslele simt nevoia să alerge prin casă. N-am văzut nici un astfel de Trib cînd urcă scările spre apartament. Sînt însă încredințat că acolo, de unde vin, trăiesc înghesuiți în camere mici, strîmte. Explicabil de ce odraslele aleargă cît e ziua de mare prin apartamentul de deasupra. Au dat peste hectare de podele care îi îmbie să-și consume energia tropăind din răsputeri. Nu prea diferiți de vițelul de la Găgești Deal, care zburda sălbatic prin ogradă cînd maică-mea îl scotea din țarcul strîmt. Cel mai bun exemplu de proastă educație e dat de copilul care tropăie în apartamentul de deasupra. Prima grijă a omului civilizat e să nu deranjeze pe alții cu ceea ce face el, din convingerea, absentă la omul primitiv, că trăiește în comunitate. De aceea omul civilizat intervine de îndată cînd odrasla tropăie cu copitele numite picioare pe dușumeaua care e tavan pentru vecinul de dedesubt.
De fiecare dată cînd intru, după răsucirea în broască a unei chei strîmbe, casa e în întuneric. Doar în partea dinspre bucătărie arde un bec. Fără prea multă putere, sporind astfel singurătatea de casă unde lumea doarme. Doina s-a culcat. Deoarece adoarme cu televizorul deschis, nu de puține ori, aruncînd o privire în semiîntuneric, surprind pe micul ecran un tip sugrumîndu-și nevasta sau un lunetist fixînd prin lunetă tîmpla victimei.
La picioarele Doinei, în pat, stă Motty.
De cum se așează să se culce, Motty dă fuga să-și ocupe locul. E la concurență cu Tzontzy. Tzontzy, orgolios nevoie mare, se retrage demn văzînd că Motty e preferatul. Dacă apar în prag, Motty tresare imediat. Ridică privirile și se arcuiește, gata de salt. Nu merg mai departe. Motty se destinde. Ușa dinspre bucătărie a dormitorului e închisă. Pe bucata de preș de la ușă îl văd pe Tzontzy, ghemuit.
– Ei drăcie! îmi zic, o păzește pe Doina cît doarme. Dacă un dușman ar vrea să intre în camera Stăpînei, trebuie să treacă peste trupul lui Tzontzy. Mă aplec și-l mîngîi. Nu duios, cum mă îndeamnă Doina, ci nițel pieziș. Tztonzy acceptă mîngîierile și, avînd impresia că l-am ciufulit, se scutură, ca și cum ar vrea să-și îndrepte părul.
Scena cu statul de pază se repetă aproape în fiecare noapte.
Că stă de pază pe post de agent Secret Service e doar o ipoteză.
Ipoteza devine teză într-o noapte, cînd lucrurile s-au derulat astfel:
Trecuse de unu noaptea.
Așteptînd să-și facă efectul Melatonina, ședeam lungit în pat, sub cap cu trei perne, și mă chinuiam să citesc un cărțoi despre Stalin. Pentru astfel de situații am un dispozitiv care mă ajută să țin deschis cărțoiul. Cum citeam eu, ajutat de lumina lămpii de pat (lumină albă, puternică), aud dincolo de ușă, în sufragerie zgomote. La început am crezut că e Tzontzy. Sînt situații în care, enervat că noi dormim în timp ce el e treaz, Tzontzy se apucă să zgîrîie și să tragă tot ce întîlnește în cale.
Deschid ușa.
Nu era Tzontzy, era Doina.
O trezise o durere de cap cumplită. Văzîndu-mă, a intrat în camera mea. Imediat, pe ușa deschisă s-a ivit Tzontzy, care o însoțise pînă atunci în periplul prin casă. La vreun metru în spate, pe post de gardă de corp. Doina a rămas în fața ușii, în picioare. Trecînd pe lîngă ea, Tzontzy s-a apucat să inspecteze încăperea. Asemenea unui agent Secret Service, care pătrunde într-un loc înaintea președintelui, pentru a verifica dacă totul e în regulă.
După cele cîteva sfaturi date de mine (de cel cu pastila nici n-a vrut să audă), Doina a plecat.
Tzonty s-a grăbit să i-o ia înainte.
Trezindu-mă pe la trei, am descoperit că-n pat cu Doina era acum Tzonty și nu Motty.
Pentru a fi mîngîiat sau pentru a o proteja pe Doina?!