Tzontzy, pînă acum liniștit, întrerupîndu-se din uitatul la noi doar pentru a se spăla pe o parte a corpului, ca și cum brusc și-ar fi amintit că n-a mers la duș de dimineață, face un salt și ajunge pe măsuța din sufragerie. Suprafața sticlei e plină de pahare, șipuri, cutii cu pixuri și o telecomandă, folosită de noi la televizor, pentru a sări, ca puricele de la un jurnal de știri la altul. O pornește dintr-un capăt și ajunge în celălalt, după care o ia invers, și, oprindu-se în punctul inițial de plecare, sare pe covor și se vîră sub canapea. Parcurge cele două distanțe printre pahare, pixuri, sticloanțe, fără să miște vreuna din loc, d-apoi să dărîme. Grația cu care pune un picioruș colo, un altul dincolo, mă stupefiază. Pe tot parcursul, miroase fiecare obiect întîlnit în cale fără a atinge pe vreunul cu botișorul.
Cum de-i reușește asta? mă întreb.
Și tot eu îmi răspund.
Obiectele sînt tradiționale pentru o pisică. A umblat printre sticle încă de pe vremea Cleopatrei. Și din pisică în pisică s-a transmis știința de a păși printre obiectele din sticlă.
Să văd dacă se descurcă la fel de bine și printre lucruri care țin de vremurile de azi: device-uri, cabluri, mouse, tastatură, laptop!
Toate aceste lucruri se găsesc pe masa din biroul meu de lucru aflat într-o altă încăpere.
Ia să vedem.
Îl înhaț pe Tzontzy, și pînă ajunge să-și dea seama că fac cu el ceva care nu îi place (îl iau în brațe) și, prin urmare, să miaune ca o sirenă pentru ca apoi să înceapă să se zvîrcolească, sînt cu el în birou. Îl așez frumos pe masă. O dată aterizat, Tzontzy se scutură zdravăn, de parcă l-aș fi ținut în apă, se întoarce spre mine și, deoarece m-am așezat pe scaun, se împinge cu căpșorul în mîna mea. Nu de asta l-am adus, ca să ne pisicim reciproc. L-am adus să văd cum se descurcă prin hărmălaia de lucruri de pe birou. Nu trebuie să-i spun asta. Se întoarce și pornește în explorarea noii lumi. Pe birou stau unul lîngă altul device-uri de azi. Ca și pe măsuța din sufragerie, Tzontzy pășește printre ele cu agilitatea unei feline și, aș spune eu, publicistul, cu grația unei gimnaste la Proba de sol. Nu deranjează nici un cablu. Nu mișcă din loc nici un mouse. Sare peste tastatură fără să-i atingă literele, spre uluirea mea, care mă așteptam să-mi bată la calculator cine știe ce prostie.
În fine, plictisit, sare jos, pe podele, și, așezat în fund, pare să se fi cufundat în el însuși.
Îi ridic Doinei chestiunea felului în care Tzontzy pășește printre obiecte.
– Face asta, pentru că-i liniștit. Ia să-l sperii în timp ce e pe masă! Prăpăd îți face.
Ar trebui să verific învățătura asta.
Nu risc. Nici la măsuța din sufragerie, nici la masa din birou.
*
Peste drum de mine o firmă de publicitate a luat în grijă un maidanez, după ce angajații, tineri, toți plimbători de e-mailuri, au dezbătut chestiunea într-un building la munte, încheiat cu un concurs de dat de-a rostogolul din vîrful unei coline pînă jos, într-un cîmp de cartofi. Potrivit Programului aprobat prin zbierete, maidanezului i s-a făcut rost de o cușcă, un culcuș în afara cuștii, amîndouă împodobite cu ghirlande și beculețe roșii, verzi și albastre.
Pe rînd, după tabelul întocmit de ei înșiși, angajații scot cîinile la plimbare.
Noaptea, cîinele latră.
Și de singurătate, pentru că pe la 5 după-amiaza nu mai e nimeni în clădire, nici măcar cel de la poartă, plecat să-și pună o dantură nouă.
Un pensionar din blocul vecin, suferind de insomnie, a sunat într-o noapte la 112.
Echipajul a venit în zori, a găsit cîinele în cușcă.
Se purica liniștit.
Cînd a văzut-o pe polițistă, a dat buzna din cușcă, făcînd semne de prietenie cu coada. Sensibilă, polițista s-a lăsat pe vine și luîndu-i botul în palme, l-a legănat șăgalnic. Colegul ei de echipaj un ins însurat, care aștepta să-i năască nevasta o fetiță și de aia era agitat, a luat-o de braț ca să plece de la fața locului deoarece se crăpa de ziuă.