Pe una dintre clădirile care delimitează Piazza Umberto I din Capri, poreclită în ghiduri Piazzetta se poate vedea o placă pe care scrie în latinește:
„Împăratului Tiberius Caesar Augustus, care a petrecut aici o bătrînețe liniștită, Senatul și poporul din Capri, în pofida născocirilor infamante ale celor care au venit după el, preastrălucitului conducător, omului echilibrat, în anul 1912, i-au dedicat acest monument”. T. S. Jerome.
După care urmează în italienește:
”Lui Thomas Spencer Jerome, cetățean american, ilustru studios al Romei, pentru că cu autentic spirit critic a restituit Capri demnitatea și onoarea Impăratului Tiberiu Cesar August.”
Prin Se poate vedea, sînt conștient c-am folosit o simplă figură de stil, dintre cele devenite clișeu în publicistica de masă. Ea, placa se poate vedea, dar asta nu înseamnă c-o vede cineva. Pentru a o vedea trebuie să fi venit la Capri, ca mine, de dragul lui Tiberiu, al doilea Împărat Roman după Octavian August, cel care a sporit cu una numărul de ciudățenii din Istoria Lumii:
După 13 ani de domnie, la vîrsta de 69 de ani, se retrage definitiv pe insula Capri, și conduce de aici, de la 250 de kilometri de Roma, într-o vreme cînd nu exista nici măcar telegraf, d-apoi e-mail, ditamai Imperiul Roman.
Amănunte despre placa din Piazzeta ne dă Antonio Spinosa în cartea sa Tiberio. L’imperatore che non amava Roma, apărută în 1985. Autorul semnalează mai întîi un mit despre șederea Împăratului la Capri:
„În felul acesta istoria insulei Capri și viața lui Tiberiu s-au legat strîns între ele. Nici insula și nici împăratul n-ar mai avea vreun sens fiecare în parte. Primul gînd al celui care acostează la Capri se îndreaptă spre Tiberiu, așa cum primul gînd al celui care se referă la Tiberiu se îndreaptă spre Capri. Și astăzi încă insula respiră prin el, la distanță de două milenii. Împăratul e numit familiar, «Timberio», de către locuitorii din Capri și de către oricine ajunge pe insula respectivă. El nu e numai o amintire, ci o prezență dincolo de ruinele maiestuoase ale Villei Iovis, dincolo și de celelalte edificii care constituie mărturia stăpînirii lui, sau de «Sellarie», pretinsul loc al plăcerilor lui. Mitul lui e viu. Pe stîncile acelea el este o realitate la fel ca marea, nespus de adîncă, ce le înconjoară; un mit care, pornind de la presupusul erotism al lui Tiberiu, a făcut din Capri insula jocurilor amoroase.”
Scandalul plăcii din Piazzetta
De aici plecînd, autorul descrie pe larg scandalul plăcii din Piazzetta:
„De tradiția neagră a Împăratului, locuitorii din Capri sînt profund atașați. Nu sînt dispuși să renunțe la ea, după cum demonstrează soarta unei lapide dedicate unui Tiberiu reabilitat, lapidă pe care, la începutul acestui secol, un istoric american foarte bogat, Thomas Spencer Jerome, avea de gînd s-o plaseze pe fațada clopotniței care se înalță în mica Piață. Istoricul, ca rezultat al unor cercetări minuțioase asupra suveranului, se convinsese de nevinovăția lui, în ciuda acuzațiilor aduse de analiștii antici. Așa că a propus, prin obișnuita cerere timbrată adresată Consiliului comunal din Capri, textul unei inscripții în latinește, prin care să se cinstească amintirea împăratului pe nedrept calomniat.
Nu s-a priceput însă bine semnificația inițiativei lui, în așa fel încît administrația insulei s-a gîndit la început că pe placă urmau să fie trecute în revistă toate josnicele porniri desfrînate ale suveranului, chiar dacă scrise în latinește ca să nu șocheze spiritele mai delicate. Cînd însă în Consiliul comunal au devenit mai clare intențiile americanului, mulți au protestat pe loc. Capri, spuneau consilierii, trăiește de pe urma proastei reputații a lui Tiberiu, descrierea orgiilor săvîrșite aici îl pasionează pe străin și constituie una din principalele resurse, o atracție neîndoielnică a insulei; nu se poate ruina industria turismului pentru a se reabilita figura lui Tiberiu, făcîndu-se subit din el un model de virtuți strălucite; în sfîrșit scornelile lui Suetoniu avantajează extraordinar agențiile de turism în propaganda lor. Și Curia arhiepiscopală și-a făcut auzit glasul ostil fiindcă recunoștea în inițiativa istoricului american, de religie protestantă, o manevră evanghelică. Sodomiile tiberiene făceau să iasă-n relief, în toată puritatea ei, imaginea protectorului insulei, Sfîntul Costanzo. Odată reabilitat bătrînul împărat, cu cine ar mai fi luptat, și pe cine ar mai fi învins sfîntul protector?
Lapida era însă gata și Consiliul comunal, pentru a nu-l leza pe istoricul american, care era mai ales putred de bogat și pe deasupra și persoană generoasă, a votat în cele din urmă în favoarea inițiativei, bizuindu-se pe faptul că aveau s-o blocheze obstacolele birocrației. Într-o bună zi, era prin anul 1913, placa din marmoră a apărut, într-adevăr, pe fațada Clopotniței, dar a apărut întoarsă cu inscripția pentru Tiberiu așezată cu fața spre perete, mai cu seamă că între timp Jerome murise. Cei din administrația insulei se gîndiseră s-o folosească și, pe spatele ei, care devenise în felul acesta fața expusă publicului, puseseră să se graveze tarifele mijloacelor publice de transport. Capri a devenit astfel unica localitate din lume care avea săpată în marmoră o listă cu tarife și asta numai ca să nu-l reabiliteze pe anticul suveran. Placa era din marmoră scumpă, cu nervuri violete de Istria, din speța pe care Tiberiu, așa cum relata Edwin Cerio, a văzut-o pentru prima dată la întoarcerea dintr-o campanie în Illiria, și în fața căreia s-a entuziasmat în așa măsură încît și-a împodobit cu ea peristilul Villei Iovis. Acum și placa din marmoră cu tarifele a sfîrșit prin vreun subsol. Va mai apare oare vreodată cu adevărata ei față? Și ce era gravat pe ea atît de supărător?
IMP, TIBERIO CAESARI AUG.
QUI SENECTUTEM SECURAM HIC AGEBAT
SENATUS POPULUSQUE CAPRENSIS
INFAMES POSTERIORUM FABULAS DETESTATI
OPTIMO PRINCIPI VIRO GRAVISSIMO
A.D. MCMXII HOC MON. POS.”
O notă la prima ediție a cărții lui Antonio Spinosa semnalează că pînă la urmă și dacă nu mai ales sub influența celor scrise de istoric despre Tiberiu, Autoritățile de la Capri au așezat placa acolo unde e și acum:
”În luna octombrie a aceluiaș an (1985 n.n.), cînd a apărut această carte, sau mai bine zis determinat de această carte, Consiliul comunal din Capri s-a hotărît în sfîrșit să pună în Piața orașului o placă prin care să reabiliteze figura marelui împărat. Cu ocazia descoperirii plăcii, primarul din Capri, Michele Salvia, i-a acordat autorului cărții o plachetă cu următorul conținut:
«Primăria din Capri lui Antonio Spinosa, în semn de recunoștință pentru faptul că, prin cartea sa despre Tiberiu, contribuie la opera de reabilitare a împăratului roman, operă în care e angajat și Consiliul comunal din Capri, 20 octombrie 1985»”
Marele ghinion al lui Tiberiu
Tiberiu a avut ghinionul să rămînă în istorie prin imaginea terifiantă lăsată de doi mari istorici romani, Tacitus și Suetonius. Scriind la zeci de ani de la prezentul întruchipat de Tiberiu, dușmani ai Imperiului de dragul Republicii, ei s-au năpustit asupra celui de-al doilea împărat roman pentru a face din șederea la Capri un timp al depravării cu născociri în plan sexual de o rară perversitate.
Tonul îl dă Tacitus în Anale, Cartea a VI-a:
„Nu numai farmecul și frumusețea trupească a oricărui tînăr îi îmboldeau patimile, ci la unii nevinovăția copilărească, iar la alții strălucirea străbunilor.
Atunci s-au născocit pentru întîia oară nume necunoscute mai înainte de «sellarii», de «spintriae», după scîrboșeniile localului de desfrîu și după dezmățul în toate felurile. Sclavii lui Tiberius, anume rînduiți dinainte ca să-i facă rost și să-i ademenească [pe astfel de tineri], le ofereau daruri celor gata să cadă și-i amenințau pe cei care se codeau, iar dacă vreuna din rude sau părinții căutau să-i împiedice, atunci întrebuințau silnicia, îi răpeau și-și făceau și ei poftele cu el întocmai cum făceau cu prinșii în război. ”
Taxat de istoricii serioși drept promotorul scrierii de tabloid în istoriografie, Suetonius se desfată din plin cu amănunte care de care mai șocante despre Tiberiu la Capri în Viețile celor doisprezece Cezari:
„XLIII. 1. Retras la Capri, a imaginat camere dotate cu bănci pentru obscenități secrete. În acestea, grupuri de fete tinere și tineri libertini, adunați din toate părțile, și inventatorii de voluptăți monstruoase pe care el îi numea «spintries», formau între ei un lanț triplu, și se prostituau astfel în prezența lui pentru a-i reînvia, prin acest spectacol, dorințele stinse.
2. El a împodobit diverse încăperi cu picturile și imaginile cele mai lascive. A pus acolo și cărțile lui Elephantis, astfel încît nici o infamie să nu fie lipsită de modelul ordonat de el.
3. Codrii și pădurile nu mai erau decît niște refugii consacrate lui Venus, în care se vedeau peste tot tineri de ambele sexe, în crăpăturile stîncilor și în grote, înfățișînd atitudini voluptuoase, în costume de nimfă și de silvani. De aceea, glumind apropo de numele insulei, Tiberiu era îndeobște numit Caprineus.
XLIV. 1. El a împins încă și mai departe turpitudinile: rușinea te împiedică să le crezi, în aceeași măsură în care îți creează repulsie să le spui, ca și să le asculți povestite. Se presupune că obișnuia băieți extrem de mici, pe care îi numea peștișorii săi, să stea și să se joace între coapsele sale, în timp ce el înota, și să-l excite cu limba și cu mușcăturile lor. Se mai afirmă că le dădea să-i sugă părțile naturale sau sînul unor copii deja mai puternici, dar neînțărcați, genul de destrăbălare spre care gustul și vîrsta lui îl îndemnau cel mai mult.
2. De aceea, cînd cineva i-a lăsat moștenire un tablou de Parrahasius, în care Atalanta îi facea lui Meleagru acest serviciu mizerabil, în testament se prevedea că dacă subiectul nu-i place, îi oferă în schimb un milion de sesterți, Tiberius a preferat tabloul, pe care l-a așezat la loc de cinste în camera sa de culcare.
3. Se spune că, într-o zi, cînd dăruia o jertfă, îndrăgostit brusc de frumusețea celui care îi dădea tămîia, cu greu a așteptat încheierea ceremoniei pentru a-l trage deoparte și a-l viola, la fel ca și pe fratele lui, care cînta la fluier. Se adaugă că, imediat după aceea, a pus să li se rupă picioarele pentru că își reproșau unul altuia aceasta acceptare infamă.
XLV. 1. Nu se juca mai puțin nici cu viața femeilor, chiar dintre cele mai ilustre, cum s-a dovedit prin moartea Malloniei, care, în ciuda tuturor eforturilor lui de seducție, i-a refuzat în mod constant dorințele. El i-a adus acuzații, prin intermediul unor delatori, și nu înceta, în timpul acuzării, să o întrebe dacă se căiește. Dar, părăsind audierea, ea a scăpat și a ajuns acasă unde s-a tăiat cu o sabie, după ce l-a făcut cu voce tare pe Tiberiu bătrîn murdar, grosolan și dezgustător.
2. De asemenea au fost aplaudate cu entuziasm aceste cuvinte din epilogul unei atelane, la jocurile care au fost celebrate la scurtă vreme după aceea:
Un țap bătrîn linge părțile naturale ale unei capre.”
Pledoaria lui Axel Munthe
Mulți cercetători au demonstrat în chip strălucit falsitatea imaginii lăsate de cei doi istorici romani. Printre aceștia la loc de frunte se situează și istoricul român D. M. Pippidi cu eseul Autour de Tibère, apărut în 1944. Axel Munthe în Cartea de la San Michele, capitolul Regatta contestă vehement imaginea clișeu a Împăratului. Paginile sale de polemică sintetizează o discuție cu ambasadorul englez la Neapoli, care-l vizita des pe insulă:
Cartea de la San Michele,
„Cunoștea prea puțin lunga istorie a insulei, dar era curios ca un școlar să știe cît mai multe despre ea.
Pe-atunci tocmai mă ocupam cu explorarea Grotei Albastre. De două ori mă scosese mastro Nicola pe jumătate leșinat din gangul subteran care, după spusele legendei, străbătea prin măruntaiele pămîntului ieșind tocmai sus, la vila lui Tiberius, ce se afla la două sute de metri deasupra cîmpiei Damecuta, denumire care poate i se trage de la Domus Augusta. Îmi petreceam zile de-a rîndul în grotă și lord Dufferin obișnuia să vie adesea în bărcuța lui să mă viziteze, pe cînd lucram acolo. După o strașnică partidă de înot, ne așezam afară, la intrarea tainicului tunel, ca să vorbim despre Tiberius și orgiile din Capri. Îi lămuream ambasadorului că povestea gangului subpămîntean prin care, se zice, cobora Tiberius pînă la grotă ca să se joace cu băieți și fete înainte de a-i gîtui, era o absurditate la fel de mare ca toate celelalte bîrfeli murdare ale lui Suetonius. Tunelul nu era făcut de mîna omului, ci de lenta infiltrare a apelor mării în stîncă. Primejduindu-mi viața, mă tîrîsem prin el pînă mă convinsesem că nu ducea nicăieri. Că grota era cunoscută de romani o dovedesc numeroasele urme de arhitectură romană. Insula s-a lăsat de-atunci cu vreo cinci metri, dar pe vremurile acelea se intra în grotă prin bolta cea mare, care se află astăzi sub apă și se poate vedea bine prin unda clară. Mica deschizătură pe unde intra lordul Dufferin cu bărcuța fusese la origine o fereastră de aerisire a grotei, care, firește, pe atunci nu era albastră, ci la fel ca toate numeroasele grote ale insulei. Informația din Baedecker – că Grota Albastră a fost descoperită în 1826 de pictorul german Kopisch – nu-i exactă. Grota era cunoscută în secolul al șaptesprezecelea sub denumirea de Grotta Gradolla și a fost redescoperită în 1822 de un pescar capriot, Angelo Ferarra, căruia i s-a acordat chiar și o pensie pentru această descoperire. Cît despre sinistra legendă a lui Tiberius, lăsată posterității în «Analele» lui Tacit, i-am spus lordului Dufferin că istoria n-a săvîrșit niciodată o greșeală mai mare ca atunci cînd însemnase cu pecetea infamiei pe marele împărat, dînd crezare mărturiilor principalului său acuzator, «acel calomniator al omenirii», cum îl numea Napoleon. Tacit era un strălucit scriitor, dar «Analele» lui sunt niște nuvele istorice nu istorie. Întîmplător, fusese nevoit să adaoge cele douăzeci de rînduri despre orgiile din Capri spre a întregi imaginea tipică a tiranului, așa cum îl vedea școala retorică din care făcea și el parte. Nu-i de loc greu de descoperit izvorul, mai mult decît suspect, din care a luat acele zvonuri defăimătoare. De altfel, dovedisem și eu în «Psychological study of Tiberius», că acele zvonuri nici măcar nu se refereau la viața împăratului la Capri. Că nici Tacit nu credea în orgiile de la Capri, reiese clar din însăși povestea lui, deoarece ele nu-i schimbă întru nimic părerea ce și-a format-o asupra lui Tiberius, pe care-l arată ca pe-un mare împărat și-un mare om, «cu caracter admirabil și bucurîndu-se de o mare vază», pentru a întrebuința propriile-i cuvinte. Chiar urmașul lui, cu atît mai mediocru, Suetonius, își începe cele mai dezgustătoare istorisiri cu observația că «abia face să fie povestite, și mai puțin încă să fie crezute». Înainte de apariția «Analelor» – optzeci de ani după moartea lui Tiberius – nu exista în istoria romanilor om politic cu reputație mai bună și mai stimat pentru viața-i curată și nobilă ca bătrînul împărat. Nici unul din diverșii istoriografi ai lui Tiberius – dintre care cîțiva contemporani cu el, care avuseseră prilejuri atît de bune să audă toate clevetirile gurilor rele din Roma – nu pomenește o vorbă despre orgiile de la Capri. Philon, piosul și învățatul evreu, scrie clar despre viața simplă și curată pe care era silit s-o ducă Caligula cînd venea la bunicu-i adoptiv, la Capri. Chiar șacalul de Suetonius, uitînd de zicala înțeleaptă a lui Quintilian că mincinosul trebuie să aibă memorie bună, face greșeala să spuie că, atunci cînd Caligula se ducea la vreun desfrîu în Capri, trebuia să se deghizeze punîndu-și perucă, pentru a scăpa de ochii severi ai bătrînului împărat. Seneca, dușmanul viciului și Plinius – amîndoi contemporani cu el – vorbesc despre singurătatea austeră a lui Tiberius la Capri. Este adevărat că Dio Cassius face în treacăt ușoare aluzii la niște zvonuri urîte, dar nu se poate opri să nu remarce el singur contradicțiile inexplicabile în care cade. Pînă și Iuvenal, iubitorul de scandaluri, spune despre «bătrînețea pașnică» a împăratului în insula lui, înconjurat de prieteni învățați și astronomi. Plutarh, îndîrjitul susținător al moralei, vorbește de măreața însingurare a bătrînului în ultimii zece ani ai vieții. Și Voltaire înțelesese îndată că povestea orgiilor de la Capri era inadmisibilă din punct de vedere al filologiei științifice. Tiberius era într-al șaizeci și optulea an al vieții cînd se retrăsese la Capri, avînd faima unanim recunoscută a unui om de o moralitate desăvîrșită, neatacată chiar de cei mai înverșunați dușmani ai lui. Să pui ca diagnostic o sinistră demență senilă este exclus, deoarece toți istoricii sunt de acord că bătrînul a avut mintea întreagă și sănătoasă pînă la 79 de ani cînd a murit. De altfel, cei din neamul lui Claudius nu purtau în vinele lor nebunia ereditară, ca cei din familia Iulia. A trăit pe insulă o viață de bătrîn singuratic, cîrmuitor ostenit al unei lumi necruțătoare, sumbru idealist, cu inimă frîntă și amărîtă – un ipohondric, cum s-ar spune mai degrabă în zilele noastre – c-o minte sclipitoare și un rar simț al umorului, ce-au supraviețuit credinții lui în oameni. Față de contemporanii lui se arăta bănuitor și plin de dispreț, ceea ce nu-i de mirare, căci aproape toți bărbații și femeile în care avusese încredere îl trădaseră. (…)
Ne-am urcat pînă la Damecuta. Bătrînul împărat știa ce făcea cînd și-a clădit aici vila cea mai mare, căci, după San Michele, Damecuta se bucură de cea mai frumoasă vedere asupra insulei Capri. I-am explicat ambasadorului că multe din rămășițele antice descoperite aici ajunseseră în mîinile colegului său sir William Hamilton, ambasadorul britanic din Neapole în timpul lui Nelson și se aflau acum la British Museum. Multe mai zăceau încă îngropate sub vița-de-vie și mă gîndeam foarte serios să încep săpăturile în primăvara viitoare, căci via era acum a mea.”
Antonio Spinosa istorisește că într-o vreme autoritățile din Capri credeau imaginea lui Tiberiu lăsată în posteritate de Tacitus și Suetonius.
Placa din Piazzeta îmi spune însă că azi autoritățile nu numai că n-o cred, dar mai mult polemizează cu ea.
Despre simplii cetățeni nu pot spune nimic.
N-am intrat în discuție cu nici unul despre ”peștișorii” lui Tiberiu.
Nu e prea greu de înțeles de ce.