(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Dacă în recunoaşterea erorilor din domeniul zis al valorificării moştenirii literare, perioada anti-stalinistă, 1956-1965, va dovedi o anume luciditate nu acelaşi lucru se întîmplă cînd vine vorba de explicarea cauzelor care le-au provocat. Ele sînt puse în exclusivitate pe seama acţiunii unor critici şi istorici literari. Fără a neglija rolul oamenilor, al culturii şi inteligenţei criticilor din perioada 1947-1953, unilateralizarea literaturii române de pînă la 1920, deformarea raporturilor dintre Eminescu şi Junimea, forţarea sensurilor unor opere îşi are cauza într-un complex de factori culturali şi social-politici. Între aceştia, alături de concepţia care reduce la literatura la condiţia de document sociologic şi politologic, un loc deosebit îl ocupă practica mînuirii trecutului pentru realizarea unor obiective ale prezentului. Prin caracteristicile sale, trecutul constituie o uriaşă forţă pe care prezentul o poate utiliza în scopurile sale. De aceea, în orice moment al Istoriei, el se înfăţişează nu numai ca o realitate obiectivă, menită a fi studiată, explicată cu rigoare ştiinţifică, dar şi ca un instrument de utilizat în confruntările prezentului. Condiţii specifice însă din punct de vedere social-politic şi cultural fac ca, în perioada 1947-1953, trecutul să fie văzut în exclusivitate ca un instrument pentru interesele prezentului. Prin caracterul său sensibil, faptic, epic, am spune, Trecutul putea oferi un excepţional material de propagandă şi agitaţie într-o perioadă în care nivelul cultural al populaţiei era scăzut. Încrederea în idealurile socialismului, ura faţă de duşmanul intern şi extern, formarea convingerilor revoluţionare nu se puteau realiza numai prin apelul la tezele şi conceptele care, cu toată simplificarea lor pentru a fi înţelese, rămîneau abstracte, cerînd un anume efort de înţelegere. Iată de ce, în întreaga perioadă 1947-1953, anumite momente şi aspecte ale Trecutului sînt exploatate intens, ca material propagandistic în formarea urii de clasă, în cultivarea eroismului şi sacrificiului cu orice preţ.
Drept urmare, procesul valorificării moştenirii literare, va fi dominat de practica folosirii literaturii din trecut, alături de noua literatură, pentru realizarea unor obiective ale perioadei 1947-1953. Iată acest aspect al reconsiderării claselor, mărturisit în studiul „Importanţa valorificării moştenirii noastre literare“, de Horia Bratu, Contemporanul, 24 martie 1950:
„Sarcinile practice ale muncii de reconsiderare incumbă, în primul rînd – tocmai dacă le legăm strîns de revoluţia noastră culturală, de sarcinile construirii socialismului – o ierarhizare, o eşalonare a operelor de reconsiderat şi de publicat, o concentrare a mijloacelor criticii în anumite domenii, în aşa fel încît să fie promovate şi să se pună la îndemînă operele care pot ajuta cel mai mult în lupta pentru transformarea şi făurirea unei noi conştiinţe, în lupta împotriva influenţelor şi prejudecăţilor burgheze. Trebuie să fie popularizate, în primul rînd, acele opere al căror ascuţiş poate fi folosit cît mai bine şi îndreptat cît mai direct împotriva ideologiei duşmanului de clasă“.
Cînd literatura din trecut nu e exploatată pînă la istovire ca material educativ, replica nu se lasă mult aşteptată. În intervenţia „Pe marginea Tezelor provizorii“, Viaţa românească, nr. 11, noiembrie 1950, Eugen Campus regretă că Tezele nu folosesc la maximum prilejul de a face din trecut un instrument pentru realizarea obiectivelor prezentului:
„Într-adevăr, tezele subliniază uneori anumite aspecte de critică a regimului feudal sau burghezo-moşieresc, atacuri contra bisericii catolice, contra monarhiei etc., dar nu folosesc în acest sens nenumăratele prilejuri ivite şi mai cu seamă nu trec la o atitudine răspicat combativă, scoţînd învăţături pentru munca şi lupta noastră de construire a socialismului, pentru pace“.
Se face, astfel, observaţia că faimoasele versuri ale lui Grigore Alexandrescu „A lumii temelie…“ puteau fi actualizate mai limpede:
„E vorba aici de prăbuşirea societăţii feudale. Dar cît de bine se pot aplica aceste versuri şi situaţii actuale, cînd capitalismul putred, ajuns în faza sa imperialistă, cu «instituţiile ruginite» e condamnat de mersul înainte al istoriei şi se clatină sub loviturile frontului păcii, condus de Uniunea Sovietică…“.
Un fragment din Epistolă d-lui Maior Voinescu II poate fi el bun la ceva:
„Alte versuri pot sluji în lupta împotriva acelor scriitori care, asemenea lui Sartre, sau Priestley, au trădat cauza poporului“.
Clasicii ruși puși la lucru
Mînuirea trecutului pentru realizarea unor obiective ale prezentului explică, într-un fel, indicaţiile date criticii şi publicisticii de a valorifica literatura de pînă la 1920 doar pe dimensiunea sa de critică a societăţii burgheze.
Considerată simplu document sociologic şi politologic, literatura trecutului pune la dispoziţia propagandei şi agitaţiei un excelent material demonstrativ. În acest sens, studiul lui I. Vostrişev, Cum să ne folosim de literatura artistică în munca de propagandă, tradus la Editura tineretului în 1953, oferă propagandei şi agitaţiei din URSS un ghid de folosire a clasicilor ruşi:
„Un minunat material demonstrativ pentru discuţiile referitoare la trecutul poporului nostru şi la situaţia ţării noastre pînă la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie îl constituie de asemenea opere lui Crîlov, Griboedov, Gogol, Turgheniev, L. Tolstoi, Corolenco şi alţi clasici“.
În exegeza dedicată lui Eminescu, Coşbuc, Creangă, creaţia acestor mari scriitori e înfăţişată, înainte de toate, ca un tablou critic al societăţii timpului lor. În Realismul operei dramatice a lui Caragiale, Camil Petrescu vede în creaţia marelui clasic o imagine social-politică şi morală a timpului său:
„Opera lui Caragiale oglindeşte un întreg sector al vieţii sociale româneşti contemporane lui. Şi în aşa măsură acest sector al vieţii româneşti dintre anii 1875-1912 se oglindeşte, cu un infinit număr de date şi trăsături reale, în opera acestui mare scriitor realist, că noi constatăm că nu există nici o altă epocă românească păstrată mai vie, mai documentar fixată ca o viziune reală într-un puternic chenar…“ (Studii şi conferinţe cu prilejul Centenarului I.L. Caragiale, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pg. 26).
Că opera lui Caragiale, Creangă, Coşbuc e identificată cu un document social-politic, cu o lecţie de istorie, o mărturiseşte Zaharia Stancu în I.L. Caragiale – critic al regimului burghezo-moşieresc:
„Ceea ce a spus Engels despre Balzac – cum că mulţumită operei acestuia se poate cunoaşte o anumită epocă din istoria Franţei mai bine decît cu ajutorul istoricilor, staticienilor şi economiştilor – se poate spune cu drept cuvînt şi despre Caragiale; mulţumită operei acestui maestru al prozei noastre putem cunoaşte istoria socială a României de la sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru.
Momentele şi schiţele lui Caragiale ne înfăţişează, ca nici o altă operă literară, faza de parvenire a burgheziei româneşti: nepotismul, abuzurile administrative, decăderea şcoalei, recurgerea la vechia diversiune a naţionalismului şovin, etc.“. (op. cit. pag. 98-99.)
Exploatarea literaturii trecutului ca simplu document sociologic şi politologic nu vizează în primul rînd cunoaşterea obiectivă de către cititori, prin intermediul marilor creaţii, a societăţii româneşti de la un moment dat. Văzută în exclusivitate ca realist critică, literatura trecutului nu e folosită ca material didactic la lecţiile de istorie, ci drept instrument în concretizarea unui obiectiv propagandistic:
Denunţarea trecutului capitalist al României şi, prin asta, justificarea prezentului socialist.
Critica întreprinsă de marii scriitori societăţii capitaliste din vremea lor e identificată în cele din urmă cu critica făcută capitalismului în cadrul a ceea ce se numeşte stimularea urii de clasă:
„Atitudinea revoluţionară a proletariatului faţă de burghezie se bazează în primul rînd pe critica sistemului capitalist. Ea nu se reduce la o atare critică. Însă ea o implică, întrucît fără o asemenea critică, dusă pînă la capăt, orice soluţie de ieşire este şi va rămîne utopie. Realismul critic în literatură este o oglindă artistică a criticii socialiste, sau apropiată socialismului, a sistemului capitalist. În acest sens trebuie înţeleasă aprecierea lui Engels că a aflat din operele lui Balzac mai multe amănunte cu privire la situaţia economică a Franţei, decît prin operele tuturor istoricilor, economiştilor şi staticienilor profesionişti, luaţi la un loc“. (Mihai Novicov, I.L. Caragiale – maestru al realismului critic, op. cit. pag. 176).
Cînd Eminescu luptă împotriva imperialismului american
Cum lupta împotriva duşmanului de clasă e o realitate şi a prezentului, literatura trecutului îşi găseşte utilizarea nu numai prin caracterul de document al unui anume moment istoric, ci şi prin ceea ce se invocă a fi permanenta actualitate a clasicilor. Trăsăturile duşmanului de clasă prezent (atît intern cît şi extern) sînt în linii mari aceleaşi ca şi ale duşmanului de clasă din trecut. În aceste condiţii, marii scriitori din trecut sînt, alături de scriitorii realismului socialist, factori de propagandă şi agitaţie în formarea urii şi vigilenţei de clasă. Dacă în cazul utilizării literaturii pentru a stimula ura faţă de trecut, accentul cade pe caracterul de document, de martor al epocii, în cazul mînuirii pentru lupta prezentă, accentul cade pe identificarea operei literare cu o lecţie de socialism ştiinţific. Prin studiul I.L. Caragiale, maestru al realismului critic, Mihai Novicov vede în opera marelui satiric o demonstraţie nu atît a unui adevăr istoric, cît mai ales un adevăr de ştiinţe sociale:
Esenţa nocivă a parlamentarismului burghez:
„Mai mult: şi azi, peste decenii, ea îşi păstrează toată valabilitatea ca o ilustraţie artistică pentru demascarea esenţei politice a regimului burghezo-moşieresc.
În ce constă esenţa parlamentarismului burghez? Aşa cum ne învaţă Lenin, în «dreptul» ce se acordă cetăţenilor de a hotărî odată în cîţiva ani care anume membru al clasei dominante va reprima şi strivi poporul în parlament.
Se poate o ilustrare mai vie a acestei teze decît «O scrisoare pierdută» sau schiţa «Telegrame»?
Deosebirile aparente între frazeologia liberală şi cea conservatoare, între aşa-zisele programe ale celor două partide, aspectul zgomotos al duelului politic cu incriminări şi demascări reciproce, ar putea să înşele pe unii, să-i facă să vadă în această luptă politică semnele unei adevărate lupte de opinii, deci şi a posibilităţii acordate poporului de a alege, de a-şi manifesta voinţa.
«O scrisoare pierdută» este în acest sens o demonstraţie. O demonstraţie artistică, desigur, dar o demonstraţie. Ea demonstrează pe viu că între cele două partide (pe de o parte Trahanache şi soţia sa, Tipătescu, Farfuridi et Co; pe de altă parte, Caţavencu, Popescu, Ionescu, Popa Pripici etc. etc.), nu există în fapt nici o diferenţă“. (Op. cit. pag. 185.)
Interesantă din acest punct de vedere e utilizarea clasicilor în funcţie de accentul deosebit pe care-l primeşte un pericol politico-ideologic la un moment dat. Editorialul Flăcării din 14 ianuarie 1950, Centenarul Eminescu – o sărbătoare a poporului, identifică în opera eminesciană o armă împotriva agresorilor anglo-americani:
„Criminalelor uneltiri imperialiste împotriva independenţei patriei noastre să le răspundem cu minunatele versuri în care sînt evocaţi eroii trecutului nostru naţional ce-şi apărau împotriva cotropitorilor «sărăcia şi nevoile şi neamul»“.
Cum lupta împotriva cosmopolitismului e un obiectiv al momentului, iată-l pe Eminescu luptînd împotriva cosmopolitismului:
„În ofensiva noastră împotriva cosmopolitismului, să face loc preţiosului aliat Eminescu, să lovim cu versul său de foc pe cei ce vor să vîndă ţara sub paravanul fals al culturii occidentale decadente“.
Dat fiind specificul operei sale, Caragiale reprezintă momentul maxim al utilizării clasicilor, al trecutului literar, în special, în lupta de clasă. Sub semnul actualităţii lui Caragiale, intervenţiile publicistice adunate în Studii şi conferinţe cu prilejul centenarului I.L. Caragiale, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, sînt tot atîtea descoperiri ale posibilităţilor de mînuire a operei marelui satiric în interesul prezentului. Semnificativ intitulat „Actualitatea operei lui Caragiale“, articolul Mariei Banuş îi vede astfel pe eroii lui Caragiale:
„Legăturile de filiaţie directă dintre eroii satirizaţi de Caragiale şi liota putredă întreţinută din fondurile serviciilor de spionaj american, sînt evidente. Rică Venturiano, de pildă, fost «bagabont», «coate-goale» şi «maţe-fripte», devenit mai apoi mare director de ziar şi deputat, cumnat cu fostul mare proprietar şi petrolist Dumitrache Titircă, deplînge azi de la «Vocea Americii» biata ţărişoară care pierzîndu-l pe el şi-a pierdut libertatea de a avea o presă venală, mincinoasă, coruptă, slugă a capitaliştilor români şi străini“. (pag. 205).
În cazul lui Caragiale, utilizarea lui în polemica specifică „războiului rece“ e o permanenţă a perioadei 1947-1953. Iată un punct de vedere asemănător celui al Mariei Banuş în „«Scrisoarea pierdută» într-o nouă lumină“ de Geo Dumitrescu, Flacăra, 24 septembrie 1948:
„Dar, «onorabilii» lui Caragiale continuă să existe mai ales în condiţiile evaluate ale unei orînduiri atomice în care plastografia şi şantajul au devenit internaţionale, iar goana după chiverniseală şi exploatare se intitulează modest «plan marchal» – în Occident, în imperiul putred şi «venerabil» al dolarului (…). De acolo, Trahanache şi Caţavencu cu accent american sau turcesc, continuă să ne vorbească despre «binefacerile» sistemului lor parlamentar (…) despre minunile liber-pansisismului lor în umbra bombei atomice şi a legii lui Lunch“.
Un alt articol, I.L. Caragiale, critic al spiritului mic-burghez, de Mihail Petroveanu, surprinde în opera lui Caragiale un instrument de luptă împotriva spiritului mic-burghez:
„În ţara noastră, spiritul mic-burghez se risipeşte deci treptat. Opera lui Ion Luca, armă de luptă împotriva rămăşiţelor «soţietăţii fără prinţipuri şi fără moral», slujeşte deci şi la grăbirea dispariţiei mentalităţii lui Mitică“. (pag. 323-324).
Alte obiective ale prezentului impun şi ele o exploatare unilaterală, pînă la istovire, a anumitor sensuri ale complexei creaţii a trecutului. Un amplu articol al Scînteii din 18 ianuarie 1953, Pentru lichidarea deformărilor antiştiinţifice în domeniul pedagogiei apelează la Eminescu în lupta dusă de prezent împotriva testelor în școală:
„Este demn de remarcat faptul că încă marele nostru poet Mihail Eminescu, pe vremea cînd era inspector şcolar, s-a ridicat împotriva unei astfel de metode antiştiinţifice. El scria într-unul din procesele sale verbale: «Domnul învăţător să-şi dea silinţa şi mai cu seamă să caute învăţămîntul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorării lucrurilor neînţelese de copii este deosebirea dintre pedagogie şi dresură.»
Cosmopoliţii fără de patrie au însă o atitudine de dispreţ faţă de tradiţiile moştenite de la înaintaşii culturii noastre, cu un servilism care provoacă desgust, ei preferă să împrumute teoriile şi practicile lor din sacul cîrpit al ideologiei şi pseudo-ştiinţei imperialiste“.
De ce e necesar acest efort de unilateralizare, de rescriere şi falsificare chiar a trecutului, pentru a utiliza clasicii în scopurile prezentului, cînd se putea crea o literatură realist-socialistă mult mai adecvată acestui moment?
În primul rînd, pentru că Eminescu, Caragiale, Creangă sînt scriitori, iar textele lor au autoritatea unor semnături consacrate.
În al doilea rînd, pentru că, spre deosebire de literatura realist socialistă scrisă din prezent, literaturii trecutului i se poate conferi forţa unor mărturii aparţinînd persoanelor care au trăit în perioada respectivă.