– LXXV –
Secvență
Sîmbătă, după-amiază echivocă.
Nici zi de lucru, nici zi de sărbătoare.
Altfel spus, o zi aşa şi aşa.
A ieşi la cumpărături e ca şi cum ai juca la Loto.
Eşti convins că buticul din capul bulevardului ţine deschis. Dar uşa se încăpăţînează să nu să se deschidă, deși, potrivit indicației atîrnate de clanță, tragi de ea s-o rupi, nu alta. Abia atunci descoperi, mijind ochii ca să poţi citi cartonul spînzurat la intrare, că sîmbăta e Program pînă la 14.
Sunt însă şi prăvălii unde, deşi e închis, la o adică, poate fi deschis.
La o adică – altfel zis, dacă te vede proprietarul – totodată şi vînzător – din ograda în cuprinsul căreia şi-a aranjat un umbrar, cu o masă acoperită cu muşama, cîteva scaune din plastic şi o mîţă care se linguşeşte fără a fi nevoie de aşa ceva.
Cei de la Administraţia străzilor s-au apucat din nou să repare Bulevardul. Firma de PR, angajată de conducere, a zic că dă bine la imagine dacă angajaţii sunt văzuţi de cetăţeni lucrînd sîmbăta după-amiaza.
Fostă Berărie, fostă Bibliotecă de Sector, fostă centru local al Bisericii Adventiste, actualmente sediul Administraţiei financiare de sector, şi-a deschis tot ce avea la îndemînă pentru a ţine loc aerului condiţionat, întrerupt pe motiv că nu mai sunt bani:
Uşi, ferestre, lucarne.
Junele aşezate la birou stau şi ele cu pieptul dezgolit, să se mai răcorească niţel.
Peste drum, rîde în soare blocul recent renovat de proprietarul care l-a dobîndit prin retrocedare, după ce a prezentat acte dovedind că e urmaşul lui Ienăchiţă Văcărescu. Pe treapta scării la al cărui capăt o plăcuţă avertizează pînă şi pe cei care trec pur şi simplu pe stradă, Suntaţi de două ori! Cîine rău! doarme, ca şi cum ar fi murit, chiar Cîinele rău.
*
Personaj
Tocmai se întorsese din Suedia, de la o clinică de lux, unde operase la coloană peştişorul din acvariul fetiţei!
*
Birocraţie
Primăria din Coţofeneşti a amenajat la parterul sediului mai multe W.C.-uri publice, transformînd din temelii fostele birouri de Petiţii, Impozite şi Autorizaţii în Construcţii.
În urbe nu e nici un W.C. public.
Nu sînt nici boscheţi:
Localitatea e pierdută undeva, în imensitatea Bărăganului.
La Primărie se aşterne o coadă de toată frumuseţea chiar de la prima oră.
Un corespondent al unui post TV francez a filmat coada în vederea unui reportaj critic despre birocraţia din Europa de Est, exemplificată prin cea din România.
Cetățenii trebuie să aștepte ore întregi ca să li se rezolve o Petiție – a conchis el, strîngînd cablul microfonului.
*
Schema aerului condiţionat
Unirea, fostul hotel al Partidului, s-a privatizat.
Evenimentul s-a petrecut în urmă cu un deceniu.
Cel care l-a luat – un ţigan căldărar din marginea oraşului – n-a avut ce să facă cu el.
A servit drept interfaţă pentru un lider politic local. Între timp, liderul şi-a prăpădit banii cu o jună din localitate, lucrătoare la Cooperativa Deservirea, care l-a divorţat, i-a trîntit un copil şi l-a lăsat apoi, luînd cu ea o sumă uriaşă drept pensie alimentară.
Liderul urma să-i dea ţiganului bani pentru modernizarea hotelului. La cinci ani de la darea în folosinţă, hotelul urma să-i revină adevăratului proprietar printr-o donaţie dubioasă. Cum n-a mai avut nici un chior, ţiganul a lăsat hotelul să se părăginească. L-a vîndut, în cele din urmă, unui investitor din Munte, îmbogăţit dintr-o afacere cu oi prezentate drept Mioriţe din celebra baladă.
Acum, hotelul arată splendid.
La o lună de la reintroducerea în circuit, s-a ivit o problemă.
Cei mai mulţi clienţi proveneau din rîndurile proprietarilor de turme din Munţi. Cînd ieşeau dintre oi, aceştia trăgeau la hotelul Unirea, o clădire pe care o ştiau de pe vremurile comuniste.
Numai că aerul condiţionat şi duşurile se dovedeau pentru ei maşinării extrem de complicate. După ce se instala, clientul dispărea în oraş, pentru a se întoarce abia noaptea tîrziu. Intrînd în cameră, îşi dădea seama că aerul condiţionat, în plin zel, aşternuse pe lucrurile din încăpere o brumă de iarnă geroasă. Încerca să-l regleze. Nu reuşea. Cobora la recepţie. Cel de aici nu-şi putea părăsi postul, astfel că se mulţumea să-i explice solicitantului, apelînd în acest scop şi la pixul din dotare, cum se reglează dispozitivul. Fireşte că respectivul nu înţelegea nimic. La fel se petreceau lucrurile şi cu duşul. Noul proprietar instalase un dispozitiv complicat, adus din Germania. Clientul se dezbrăca gol-puşcă, intra în cilindrul de sticlă, îl închidea şi dădea să deschidă duşul. Nimerea cu greu butonul de apă. De sus ţîşnea un şuvoi rece ca gheaţa. Moşmondea vreun sfert de oră pînă nimerea un alt buton. De sus ţîşnea un torent de apă fierbinte. Spre deosebire de aerul condiţionat, duşul excludea posibilitatea de a coborî imediat la recepţie. Pentru asta trebuia să te îmbraci. Şi după ce te îmbrăcai, îţi dădeai seama că nu mai are nici un rost să mai mergi la recepţie.
Plîngerile au fost luate în seamă de manager.
Drept măsură importantă, în fiecare cameră au fost atîrnate pe pereţi planşe de doi metri pătraţi, în culori, conţinînd scheme explicite cum să foloseşti aerul condiţionat şi duşul.
Planşele foloseau în exclusivitate doar desene.
Cînd aşezaseră planşe şi cu text, mulţi se plînseseră că nu pot citi, deoarece literele erau prea mici.
În realitate, analfabeţi fiind, nu ştiau să citească.
*
Fapt divers
Anunţ pus de primar în poienile din pădure, pentru a atrage cît mai mulţi excursionişti:
Veniţi să faceţi dragoste în aer liber!
Poiana vă stă la dispoziţie!
Garantăm plăceri maxime!
*
Restaurant
Restaurantul La Bolta rece e cunoscut de cei care-şi dau bacalaureatul drept Bodega lui Mihai Eminescu.
Ca o strălucită confirmare a acestei faime, pe care Istoria literaturii n-o justifică, totuşi, după ce-ai urcat scările în pridvor, treci pe lîngă un Eminescu aplecat asupra hîrtiei de pe masa de lemn.
Ţine o pană în mînă, semn indubitabil că scrie, cuprins de focul sacru al creaţiei.
Nu de aceea nu ridică privirile spre tine cînd treci pe lîngă el încolo şi-ncoace şi nu tresare nici dacă-l gîdili.
E din bronz!
Fără nici o legătură cu marele poet, într-una din încăperile localului are loc o nuntă.
Un grup de nuntaşi au ieşit afară, la aer, luînd cu ei şi mireasa, pe care mirele o caută zadarnic prin toată clădirea. Bărbaţii sînt în costume ca de ciocli. Femeile, în rochii ca de bal vienez.
Coborîm scara într-un soi de hrubă, tăiată pe lat de mese de lemn.
Ni se amenajează rapid o masă lungă din mai multe măsuţe mici.
În mijlocul sălii, un colectiv îşi sărbătoreşte 10 ani de existenţă în economia de piaţă.
Pe mese, lumînări (ale restaurantului) şi struguri în castroane de aluminiu (aduse de clienţi de acasă).
Petrecerea a trecut de mult de jumătatea care marchează hotarul dintre luciditate şi beţie. Unitatea iniţială s-a sfărîmat în bucăţi. Se chefuieşte acum pe grupuri sau pe cupluri. Un bărbat cu vădite melancolii îi filmează inutil pe toţi cei de la masă.
Nu departe de acolo, la o masă rotundă, împodobită cu pînză albă, dantelată, cucoane în rochii de seară se pozează una pe alta cu telemobilul.
Un alt grup dansează, fără un entuziasm prea semnificativ, pe muzica unui casetofon aşezat pe un taburet.
Un gurist şi un acordeonist umblă de la o masă la alta ca o corabie rătăcind printre insulele unui arhipelag care nu-i trecut pe hartă.
Cînd acostează la o masă, acordeonistul deschide larg braţele, ca şi cum ar da să zboare, iar guristul, cască larg gura, pentru a ataca primele versuri din Radu, mamii, Radule!
Dacă la masă nu e nici un Radu, cuplul riscă să fie înjurat.
Tot de la o masă la alta umblă, dar nu ca un vapor printre insulele unui arhipelag, ci ca o albină de la o floare la alta, Gavrilă Zîmbilici, martir al puşcăriilor comuniste, după cum se prezintă el însuşi.
A scos în regie proprie două cărticele de memorii cu o prefaţă semnată de el însuşi. Le vinde seară de seară, pînă cînd clienţii nu se îmbată prea tare, pentru că, de la un asemenea moment, se preferă cărţile deşucheate şi nu cărţile triste, cu discount dacă le cumperi pe amîndouă şi cu banii jos. Trebuie să scoţi repede banii şi să-i dai, altfel rişti să-l asculţi, povestindu-ţi suferinţele sale, presărate cu strigătele Jos comunismul! Jos Securitatea!
Patronul localului şi-a amenajat un loc special pe ridicătura din fund a sălii. Aici el stă şi se preface că gustă dintr-o ulcică cu vin, mormăind încîntat, cum procedează orice client venit din provincie în preacinstita urbe.
De acolo, de sus însă el vînează cu privirile vedete picate în local mai mult sau ma puţin din întîmplare.
Cînd vede una, sau, mă rog! cînd i se pare că vede una, se ridică iute de la locul său şi se înfăţişează la masa respectivei cu plecăciuni pierdute definitiv în surîsuri. Vedeta îi răspunde, la rîndu-i, cu o salvă de amabilităţi. O dată încheiată etapa surîsurilor, patronul îi pune în faţa monografia restaurantului (oferită gratuit) şi Cartea de onoare, în care Vedeta trebuie să scrie ceva măgulitor, despre restaurantul în care a intrat ca să bea o bere.
Numitul Ghiocel Vermănuş umblă şi el de la o masă la alta, şi tot în căutarea vedetelor. Cum dă cu ochii de una, se îndreaptă glonţ spre ea, îi strînge mîna într-un gest din care e greu de ştiut dacă e strîngere cu căldură sau strîngere cu menghina, după care, luînd poziţia de drepţi, de la intonarea Imnului de stat, îi zice, bătîndu-se cu pumnul în piept pentru a fi mai convingător:
— Dacă se leagă cineva de dvs., ziceţi-i doar atît:
— Te spun lui Ghiocel!
La finele scenetei, numitul Ghiocel se răsuceşte pe călcîie şi pleacă la fel de misterios cum a venit, lăsînd vedeta într-o ceaţă din care nu se poate ieși decît cu o nouă ulcică de vin.