– XCI –
Lift
Liftul de la Camera Deputaților e de proporţii monumentale, cît un vagon de marfă. Liftiera stă pe un scăunel, înfăşurată într-o pătură, de parcă ar fi un eschimos, pitit în cort la venirea iernii polare. Nu ridică privirile ca să vadă cine a intrat în hardughie. Au dat buzna un grup de copii gălăgioşi, veniţi la Parlament în cadrul Programului „Şcoala altfel”. La fel de bine puteau păşi înăuntru un grup de terorişti sinucigaşi şi cu centuri de grenade sub cămaşa înflorată. Liftiera dezleagă cuvinte încrucişate. Participă la un concurs al revistei Rebus avînd drept premiu o pălărie de plajă. N-are nevoie de pălărie şi, cu atît mai puţin, de o pălărie de plajă.
Ca să piardă timpul însă e bună şi o pălărie de plajă!
*
Bal
Balul urma să aibă loc în sala de festivităţi a Liceului, situată undeva la marginea oraşului. După spectacol, oaspeţii fură aduşi pînă aici cu autobuzul teatrului. Era o maşină hodorogită, de pe vremea campaniei de colectivizare, cînd teatrul local susţinea seară de seară, în satele regiunii, spectacole cu săraci întemeietori de GAC, cu mijlocaşi şovăitori şi, mai ales, cu chiaburi înrăiţi împotriva regimului de democraţie populară.
De pe vremea aceea spaţiul rămăsese împărţit în două:
Jumătate cu scaune pentru actori, jumătate gol, pentru recuzita pieselor agitatorice. Aici fuseseră transportate, din cîte-şi aminteau, nu fără nostalgie, actorii mai bătrîni, fără şcoală, veniţi să facă teatru, cum ziceau ei, cu ce aveau de la mama, casa lui Moş Postolache, cel ce se convingea abia în finalul piesei, cînd chiaburul da foc drumului la pădure, locomotiva din Uzina vie, a lui Sahia, cu biela lui Bozan, turnată în atelierul teatrului, o piesă de decor unică în felul ei, pentru care spectacolul luase un premiu pe ţară. Acum lucrurile se repetau într-un fel. Pe scaune se aşezaseră oamenii, oaspeţii din capitală, în cealaltă jumătate, fură puse bagajele oamenilor, pentru că, la sfîrşitul chefului, urma să se plece direct la tren. Sala îi aştepta cu ferestrele mari, cît un perete, luminate puternic, sărbătoreşte. Era o construcţie ruptă de restul blocurilor, la capătul unui drum pietruit, în mijlocul terenului rămas după demolare. Aşa cum îi întîmpină, le dădu tuturor o emoţie ascuţită, ca de presimţirea a ceva important pentru viaţa lor. Oboseala obişnuită după spectacolele grele cu public necunoscut, pe care-l poţi cuceri numai după minute de confruntare, se risipi imediat. Urcînd dîmbul uşor, prin iarna crescută sălbatic şi, cu atît mai viguroasă, se simţeau gata deja pentru petrecerea atît de mult aşteptată. Mesele fuseseră aşezate, cum se obişnuieşte în astfel de cazuri, în formă de U. Latura dinspre nord aparţinea oaspeţilor de seamă şi oficialităţilor locale. În mijlocul ei îşi răsfira petalele proaspete un uriaş buchet de garoafe, pus într-o superbă vază de sticlă. Pe podiumul din deschiderea literei se puteau vedea instrumentele orchestrei. Trecînd pe lîngă el, ajungeai dînd la o parte pînza ieftină a unei draperii, într-un mic hol plin de damigene. Cîţiva activişti ai Comitetului trăgeau în sticle vinul dintr-o canistră de plastic.
*
Tîrg în Măgură
La intersecţia şoselei neasfaltate care trece pe la mijlocul Măgurii, ca un brîu îmbrăcat de un burtos, şi a drumului de la Vintileasa la Observator, se punea în fiecare vară de un tîrg propriu.
Tîrgul era o înjghebare din carton presat, sprijinit pe pari furaţi din gardul unei grădini amenajate în marginea Pădurii Statului, sub care se bătuse în pămînt o masă lungă şi îngustă ca o laviţă.
Pe suprafaţa de scîndură negeluită se înşirau tingiri, topoare cu şi fără coadă, cabluri, prize, chiloţi în vraf, ceaune, lanterne cu dinam, felinare de vînt şi etui-uri de Ipad.
Punctul forte al tîrgului îl reprezentau nişte brichete mai aparte. Unele te curentau cînd dădeai să le aprinzi, altele, de forma unei muieri goale, îşi aprindeau în roşu sfîrcurile sînilor.
Şi unele şi altele erau la mare căutare printre ciobani.
Alături le făcea concurenţă numita Veta din Fitioneşti , care vindea Kurtoş unguresc şi se prefăcea că vorbeşte stricat româneşte ca să pară unguroaică
*
Îmbogăţit
Dăduse lovitura cu o firmă de ghiocei. Florile erau aduse cu Tirurile de la Tulcea, unde Mădălin Voichiţoiu obţinuse concesionarea unei întregi păduri virgine.
Absolvente de facultate fără slujbă, îmbrăcate în ţigănci, şi doctori docenţi, în veşminte de cerşetori schilozi, vindeau la intersecţii, din coşuleţe arătate şoferilor, bucheţele de ghiocei la suprapreţ.
*
Personaj
Ultima sa afacere a fost una cu păr.
Pentru asta a lipit pe toți stîlpii din sat o hîrtie cu anunțul:
Cumpăr Păr.
Natural, de la 30 cm.
Vopsit, de la 40 cm.
Plata:
Conform lungimii și tarifelor.
S-au prezentat, la cîteva zile după lipirea anunțului:
O tînără care avea nevoie de bani pentru un chiuretaj.
A venit cu cap cu tot, pentru a-și vinde părul direct din cap.
Doi tineri care au adus păr într-o sacoșă.
Nu au putut dovedi că e al lor.
În ultimul timp se înmulțiseră infracțiunile de păr tăiat de bandiți în timp ce persoana dormea cu pletele răsfirate pe pernă.
Drept pentru care el a șovăit înainte de a lua părul de la cei doi tineri.
L-a luat, după ce tinerii și-au scos șepcile pentru a-i arăta că sînt tunși chilug.
*
Lovitură
Dăduse lovitura obținînd de la Uniunea Europeană un fond nerambursabil pentru implementarea horei în zonele rurale.
Potrivit Proiectului, sprijinit de Ministerul Culturii, unde el își descoperise o nepoată, hora era nu numai o tradiție pe cale de a se pierde la nivel european, dar și un mijloc de întărire a solidarității în comunitățile sătești.
La horă, oamenii din sat se strîngeau în centru din satele pe unde erau risipite, așa cum vechii greci – se scria în Prefața Proiectului – se adunau în Agora. Mai mult, în timpul horei toți se țineau de mînă.
Astfel – încheia Documentul – se realiza prin contact direct conștiința Celuilalt.
Chestia cu conștiința Celuilalt a fost hotărîtoare în acordarea banilor.
*
Cablurile
Doi cetăţeni din Corabia au furat cablurile telefonice dintre oraş şi o comună situată la vreo zece kilometri depărtare. Pentru aceasta, ei au trebuit să sape la o adîncime de un metru, unde erau îngropate respectivele. Marfa a fost vîndută unor ţigani, pentru a face din ea suporturi pentru flori artificiale.
*
Scenă
La autoservire, pe vremuri. Un arătător, detaşîndu-se ferm dintre celelalte degete, trimite către inscripţia potrivit căreia Nu servim bere fără mîncare. Ne aflăm la autoservirea de pe Calea Victoriei. Dintre cele zece neoane ale localului arde doar unul. De aceea, salonul e întunecos, ca o lume privită cu ochii mijiţi. Pe la mesele risipite în imensitatea ca de hală a sălii, lume săracă, zgribulită asupra tăvii din tablă pătată de grăsime. Un cerşetor bătrîn rătăceşte printre mese în căutarea unor resturi. În ciuda atît de categoricului anunţ, toată lumea vrea bere fără mîncare.
Lucrurile se petrec, de regulă, în felul următor.
Cetăţeanul, indiferent de vîrstă şi profesie, ia o tavă proaspăt spălată şi de aceea umedă, şi se înscrie în circuitul autoservirii, căreia i se mai spune şi Plimbă tava. Nu pune pe ea nimic de mîncare. Ajuns în dreptul bazinului de bere, se apleacă, prinde elegant un pahar înalt plin cu băutura atît de ispititoare, şi-l așeză grațios pe tavă. În întreaga lui fiinţă se poate ghici triumful omului care a găsit bere.
– Nu dăm bere fără mîncare! declară casieriţa privind pe deasupra lui.
Faţa ei exprimă hotărîrea de a nu contrazice nici cu un milimetru avertismentul de la capătul arătătorului de pe perete. Cetăţeanul dă să spună ceva. Cuvintele i se opresc în gît. Casieriţa îi aruncă o asemenea privire că te miri de ce insul nu intră în podelele de gresie roşcată. Resemnat, se întoarce la raionul de mîncăruri, şi, după lungi ezitări, pune pe tavă o prăjitură. – Nu e de ajuns o prăjitură! precizează casieriţa. Sufletul clientului prinde a da în clocot. Reuşeşte însă doar cîteva mormăituri. Casieriţa întinde mîna şi, cu un gest scurt, dar energic, ia paharul de bere şi-l pune, triumfătoare, pe tejghea.
Clientul mișcă tava pînă la capăt și, conștiincios, o așază în teancul de tăvi goale puse de mulți alții ca el.
*
Piaţă
Pe o stradă laterală se distribuie butelii de aragaz. Lume, ca la asaltul Bastiliei! Sau, ca să fim mai aproape de noi, ca la intrarea în sediul fostului C.C. în filmele despre 22 decembrie 1989. La fel de nervoasă şi la fel de hotărîtă. Piaţa propriu-zisă e alcătuită din cîteva tarabe putrede. O bătrînică sceptică vinde usturoi cu centimetru. O grămăjoară de ardei stricaţi aparţine unui tînăr cu căciulă de aviator. Printr-un soi de gaură tăiată în perete, Motelul Suşiţa vinde la suprapreţ calupuri de caşcaval. Plouă cîineşte, şi apa streşinilor se scurge întruna pe bucatele galbene şi pistruiate ca nişte săpunuri de rufe.
Nimeni nu ştie dacă Piaţa are sau nu o toaletă. Umblînd pe dibuite, o descoperi în cele din urmă. Cabinele n-au uşă. Cei ce merg la pisoar trec prin faţa celor aşezaţi pe vine. Robinetului de aramă i s-a furat de mult ghiventul.
*
Mînerul
Mai întîi, şi-a pus o uşă nouă, din metal folosit la blindarea carelor de luptă, Vasile Lucuţă, locatarul de la apartamentul de vizavi de lift. Fiind şi antifonic, materialul îl punea la adăpost de înjurăturile care izbucneau automat în clipa cînd cineva ieşea din lift. Uşa era astfel aranjată încît, dacă nu erai atent, îți ardea una zdravănă în nas. Mult mai important, dată cu lac, uşa arăta nemaipomenit. Ce mai încolo şi încoace o mîndreţe de uşă! Şi nu-l costase cine ştie ce. Lucra la o Fabrică de tancuri şi nu-i fusese greu să scoată afară, pe şest, metalul de care avea nevoie.
Cum celelalte uşi erau din lemn prost făţuit, ceilalţi locatari ai etajului socotiră că nu pot rămîne mai prejos.
Îşi făcură şi ei rost de uşi noi. Unele din lemn de nuc, folosit de marea burghezie la mobila din saloane. Altele din fier forjat, date cu diferite vopsele, toate din registrul culorilor optimiste.
Gheorghiţă Vasilescu, de la numărul 8, şi-a cumpărat o uşă din aluminiu, cu o clanţă din lemn de mahon.
Abia după ce-a pus-o şi-a dat seama că avea o ciudăţenie. Se închidea cînd apăsai clanţa în jos şi se deschidea cînd o ridicai. Toţi cei care-i veneau în vizită întîmpinau mari dificultăţi în a intra în casă. Gheorghiţă a tranşat problema desenînd pe uşă o schemă:
Un unghi drept arată cu cele două săgeţi că Deschis e în sus şi Închis e în jos
*
Secvenţă
În partea dinspre Bulevard a Părculeţului, pikamerele se dau de ceasul morţii ca să spargă asfaltul proaspăt pus.
Ghereta bodyguardului stă cu uşa larg deschisă, ca şi cum ar respira libertatea dobîndită în decembrie 1989.
Pe o bancă de lîngă gheretă stă cuviincios, cu coada vîrîtă sub ea, o pisică împăcată cu ea însăşi,.
În faţa ei, pe banca despărţită de aleea potopită de frunze, o bătrînică dezleagă cuvinte încrucişate cu ajutorul unei lupe.