– XC –
Campania împotriva rechinilor
O dubiță angajată de candidatul la alegerile locale străbate strada principală a orășelului la intervale regulate, stabilite de consilierii de imagine după calcule luate dintr-un manual american dedicat campaniei pentru alegerea Șerifului.
În timp ce un difuzor aruncă în aerul zilei muzica din Războiul stelelor, dubița oferă trecătorilor, prin exploatarea ambilor pereți, o realizare artistică remarcabilă:
Fălcile rînjind înfricoșător ale unui rechin cu capul de două ori mai mare decît trupul sînt prinse de două mîini mari, puternice.
Dedesubt, „Nu lăsați rechinii imobiliari să muște din orășelul nostru“.
Rechinul atît de sever pus la punct îi întruchipează pe speculanții de terenuri.
Dar mîinile, bravele mîini care, sfidînd pericolul de a fi înhățate au prins fălcile prădătorului, ele ale cui sînt?
Ale candidatului, desigur!
*
Fapt
Vasile Cotonoagă din Pălăuții de Cîmpie e suspectat de Poliție c-ar fi autorul noului sistem de furat capace de canalizare. Un sistem care, de cînd a început să fie aplicat pe scară largă în partea de nord-est a țării, dă mari bătăi de cap organelor de cercetare.
Și anume:
Se agață sub căruță, de o sfoară groasă, o frînghie, de fapt, un cîrlig de oțel. Căruța, calul trebuie să n-aibă nici o fisură în materie de înfățișare, astfel încît să nu fie oprită din întîmplare.
Căruța trece în fugă pe deasupra capacului. Cu cîrligul, cineva din căruță (altul decît cel care mînă caii), prinde capacul, îl ridică din mers și-l trage în căruță printr-o gaură special practicată în acest scop.
*
La Restaurant
Jos, la parter, pe dreapta și pe stînga, galerie cu buticuri scumpe, intimidînd călătorul obișnuit mai ceva decît niște expoziții de artă futuristă.
Nu intră nimeni.
Înăuntru, stinghere, în mijlocul lucrurilor de lux, vînzătoarele își fac unghiile.
La Presa Service, un client al hotelului caută zadarnic un ziar într-o limbă de circulație internațională. Vînzătoarea nu-i poate fi de nici un ajutor. Habar n-are de o altă limbă decît cea vorbită la Fălticeni, de unde a ajuns la București și, chiar dacă ar ști, tot nu s-ar grăbi să-l îndrume. Totul în înfățișarea sa te îndeamnă să nu cumperi nimic. Ba mai mult, să te simți prost c-ai intrat în magazin.
La peron trag limuzine luxoase din care descind june în ținută ca de nuntă. Cum mai toate scot mai întîi un picior ca să atingă cu vîrful condurului delicat pămîntul mojicesc, cei doi – ușierul și boyul – pîndesc însuflețiți fiecare apariție. E un fericit prilej de a vedea o pulpă. Cu un pic de noroc, pot prinde, ca în lucirea unui vis, și un petec de chiloți.
O dată coborîte, divele rămîn cîteva clipe în picioare, pentru a-și reamenaja ținuta, după care tresar, ca și cum și-ar fi amintit ceva, și o pornesc, mîndre nevoie mare, spre ușa rotitoare, în care te înscrii doar după ce aștepți nițel.
Tu ai venit însă pentru altceva decît divele. Ele s-au înfățișat ca să li se vadă toaletele, dar mai ales, babalîcul pe care au pus mîna. Tu ai ajuns pînă aici pentru a vîrî ceva în gură la restaurantul cu autoservire. E singurul de acest gen din București care-ți poate garanta cît de cît că nu pleci de la masă direct la Urgență.
Astfel că, după ce și tu și divele urcați scara de marmură, majestuoasă ca o scară doar pentru condurii țarinei, divele merg drept înainte, către o sală în fața căreia te așteaptă niște filfizoni ploconindu-se, în timp ce tu o iei la dreapta, spre restaurantul în fața căruia nu te așteaptă nimic.
Pentru 29 de euro persoana dați la o cassă vegheată de o tînără searbădă, poți hali cît vrei. Plimbîndu-te cu tava de la o vitrină la alta, ca un parcliser cu cutia milelor la slujbă, ți-ai umplut-o acceptabil și ți-ai găsit un loc la masa tocmai atunci debarasată de un băiețaș.
Restaurantul pare la această oră un tîrg de vară al meșterilor populari. Fiind duminică, ziua în care restaurantul, altfel de lux, cochetează cu fast-foodul, mai toți au venit cu nevestele și copiii. De regulă, pîntecoșii de pe la mese, pe ai căror umeri hainele scumpe stau ca într-un cuier de cinematograf, poposesc aici doar cu amantele, zise și asistente personale. Și nu, nu ziua, în nici un caz ziua, ci noaptea, cînd lumînările de pe masă, însuflețite de ospătar cu bricheta, în combinație cu șampania, produc un drog puternic de moment, care-i dau pîntecosului iluzia că e tînăr, iar asistentei, iluzia că, la o adică, ar putea pune mîna pe el.
Mesele de două persoane au fost puse cap la cap acum pentru a crea hectare întregi de lemn lustruit, în jurul cărora înfulecă de zor familii întregi. În cercul făcut de convivii ce abia reușesc să miște limba, atît de tare s-au ghiftuit, zac, asemenea cadavrelor din superproducții istorice, farfurii, străchini, boluri, tăvi, tăvițe, farfurioare, toate pline de resturi de mîncare.
Se tăifăsuiește domol și fără rost, acea discuție de dragul de a vorbi, dar din spaima de tăcere. În acest timp, puradeii au zbughit-o de pe la mese și se aleargă prin local, se împing, se înghiontesc, se chelfănesc, se ascund după stîlpi, ba chiar și după scaunele altor clienți. La intrarea în incintă o tînără în fustă lungă, pînă la vîrful botinelor, gen contesă care n-a născut încă, a înmînat fiecărui țînc un balon. Drept urmare, bășicile sînt lovite strașnic, nu fără sadism, făcîndu-le să plutească pe deasupra meselor și să-ți aterizeze în farfuria din față, tocmai cînd ai pornit la atac, să răpui friptura, cu furculița și cuțitul pregătite de luptă.
Alți prichindei s-au vopsit la chioșcul din hol, și așa cum se năpustesc să dea piept cu dușmanul nevăzut, nu știi de unde să-i iei, sînt Piei Roșii, suporteri ai echipei Arsenal Londra sau, pur și simplu, bolnavi de ciumă.
La mai toate mesele se mănîncă prăjituri. Duducile taie sfioase un colț cu lingurița, pe care nu îndrăznesc s-o vîre în gură, să nu li se vadă dinții cînd vor deschide gura, țațele înfig în prăjitură ditamai linguroaiele, ca și cum ar aduna cu lopata o grămadă de cărbuni, încarcă pînă-n vîrf căușul și-l aruncă în gura larg deschisă, ca un cuptor; cucoanele atacă prăjitura în chip manierat, cum au învățat la pension.
Cînd taie însă prăjitura, îți dai seama că duducile nu mai sînt demult fecioare. Își potrivesc o porție zdravănă. Apasă tare, fără menajamente, marginea linguriței. Pofticioasele nu se mai ostenesc să rupă din prăjitură. O încarcă cu totul în lingurița pe care o vîră pe dedesubt, așa cum Arhimede ar fi vîrît, de-ar fi fost posibil, pîrghia cu care să răstoarne Pămîntul, dacă i s-ar fi dat, firește, un punct de sprijin. Prăjitura e aruncată în gura larg deschisă, ca un cuptor. O dată împlinită pofta, duducile se trezesc la realitate. De aceea, ștergîndu-se iute la gură cu dosul palmei, aruncă în jur priviri speriate, să vadă dacă n-au fost surprinse înfulecînd.
N-are nimeni grijă de ele.
Toată lumea halește de zor.
La o masă din centru, special amenajată, convivii s-au ridicat în picioare și zbiară în fel și chip Mulți ani trăiască! Și cine să trăiască? se întreabă ansamblul, retoric, deoarece știe răspunsul înainte chiar de a avansa întrebarea. Noi însă nu-l știm și nici nu-l vom ști, deoarece numele respectivului e imposibil de deslușit din zbieretele celor de la masă.
*
În mijlocul maidanului
Scăpat ca prin minune de la a fi loc de parcare, la vreo cincizeci de metri de bloc, se întinde un maidan îngrădit la un capăt de un gărduleț din sîrmă cu ochiuri.
Pe un panou din centrul suprafeței de teren, virtualii contravenienți sînt astfel preveniți:
„Atenție!
Este interzis jocul cu mingea la fîntînă și cu bicicleta sau dărîmarea zidului centralei.
Vom anunța organele de poliție“
Cei picați întîmplător prin zonă, dacă nu au altceva mai bun de făcut decît să parcurgă textul, se uită în jur intrigați:
Ei n-au văzut nici o fîntînă!
*
Prin sat
Deasupra șoselei, gata să-ți pice în cap, un panou ți se adresează în mod expres:
„Bine ați venit
Vă urează harnicii
gospodari ai comunei Nuculeț“
Satul e prăpădit de-a binelea. Nu există trotuar. Pietonii merg pe marginea șoselei fără nici un complex. Știu sigur că tu, cel de la volan, ai tot interesul să nu-i calci. Garduri din fier forjat apără casele din chirpici mai mult de dragul imaginii. Chiar la intrarea în sat, pe dreapta, se ridică un magazin cu materiale de construcții. N-are firmă și, pe deasupra, e închis. Un sac de ciment din dosul geamului îți dezvăluie ce pune în vînzare prăvălia. Bătrîne uitate de moarte stau pe băncile din fața porții cu mîinile în poală. Urmăresc viața șoselei cu ochi vii, bîrfind în gînd tot ce văd. Un bărbat cu o căciulă jerpelită cară o sacoșă grea de voiaj. Din minimarketul rostuit într-un fost depozit de ciment ies una după alta localnice cu pungi de plastic în mînă. Într-una din ele se zvîrcolește un pește viu. Bărbați pîrliți de soare la ceafă, cu pălării tocite de vreme, își țin echilibrul pe biciclete cu ghidonul ruginit. Afișele electorale de anul trecut rezistă cu brio la examenul vremii. Pe o clădire neterminată se lăfăie un îndemn de campanie:
Votați primaru! Nu se știe dacă articolul hotărît lipsește din strategia de marketing politic sau din analfabetism indiscutabil.
*
Secvență
La Farmacia Sănătos tun intră un ins care cere un plasture. Are deja unul lipit pe frunte. Dată fiind înfățișare-i, farmacista, o tînără curățică, fără a fi frumoasă, inspirînd nevoia de a te spăla pe mîini înainte de a te așeza cu ea la masă, îi dă fără să zîmbească. Bodyguarda Farmaciei – o femeie la vreo 40 de ani, vîrîtă într-o uniformă vișinie – a dus deja mîna la baston, rugîndu-se în gînd să nu fie nevoie.
*
Înjurături vesele
Dimineață de sfîrșit de toamnă. Iarna și a trimis deja detașamentele de pătrundere pînă departe, în spatele frontului inamic. Ca loviți de o bombă cu neutroni, copacii și-au aruncat în pripă frunzele ce le mai rămăseseră pe crengi. Apa din rigole se luptă din răsputeri să nu prindă pojghiță.
La ora asta mașinile care trec pe Marele Bulevard sînt puține. Ultima a fost o dubiță de Publicitate mergătoare. În sunetele vesele ale unui marș, la spatele mașinii se ridică un soi de draperie și, profitînd de asta, o tînără familie își mișcă mîinile și picioarele în toate părțile.
Despărțiți de caldarîm, doi lucrători de la cablu și-au întrerupt activitatea și, stînd în fund, beau bere și se înjură veseli pe deasupra arterei de circulație.
Și dacă ar vrea, tot nu s-ar putea lua la bătaie, deoarece pentru asta ar trebui să treacă strada printr-un loc nepermis.
Ocolindu-i cu grijă, stoluri de studenți și studente trec spre noua oră de curs programată într-o altă clădire. Fetele sînt vesele, optimiste, cum stă bine unor persoane care nu s-au măritat încă. Sporovăiesc întruna. Băieții sînt stîngaci și plini de coșuri.
La cîțiva metri în urma lor, o pensionară cu pălărie de dinainte de venirea comunismului, tîrăște o sacoșă pe rotile burdușită cu legume.