– LXXXVIII –
Fapt satiric
Pe strada Castanilor, denumită astfel, deoarece e străjuită, de o parte și de alta, de șiruri de pruni, poate fi văzută, dincolo de o portiță ce se deschide prin împingere, o clădire fără etaj, la care urcă maiestuos o scară de marmură.
De o parte și de alta a scării, mai precis în dreptul ultimei trepte, străjuiesc doi lei, care, dacă n-ar fi din piatră, ar deschide gura și ar rage la tine, înfricoșător.
Pe dreapta, cum intri, o tăbliță argintie, fixată strașnic în nituri, îți aduce la cunoștință, printr-un înscris cu litere de mînă maro, că acolo e o Bibliotecă.
Un citat din Dosoftei așezat sub cuvîntul Bibliotecă, asemenea unui fundament solid, întărește credința că acolo e un loc de lectură:
Că nu există mai dulce zăbavă decît cititul cărților.
Clădirea nu adăpostește însă o Bibliotecă, fie și de cartier, ci un Cabinet de tratare a Disfuncțiilor sexuale.
Discreție absolută – asigură anunțul publicitar din gazetă.
Și abia atunci te prinzi de chestia cu Biblioteca.
E un șiretlic prin care bărbații intelectuali – cei mai loviți de astfel de pacoste, pot intra în clădirea Cabinetului fără teama că i-ar vedea cineva mergînd să se trateze de Disfuncții sexuale.
De Disfuncții sexuale suferă și țăranii din împrejurimile orașului.
Pentru protecția lor tăblița bătută în stînga ușii anunță că în clădire se află un:
Cabinet de căutat carii la dinți.
Cei care nu știu despre ce-i vorba chiar vin cu carii pînă aici!
*
Retrocedările
Primarul comunei conducea comisiile de retrocedare, în număr de două, distribuite în două camere diferite.
În prima, așezat la birou ținea audiențele pe parcursul cărora se dispuneau cererile.
După consemnarea în registru, emitea adresele către cealaltă comisie.
Deschidea ușa camerei vecine, se așeza la birou și rezolva cererile.
Pe toate aplica Rezoluția:
Nu se poate retroceda!
*
Pe șosea
O luăm pe șoseaua care leagă Buzăul de Slobozia, indicată de săgeata unui panou căruia îi lipsește vîrful, putrezit de vreme.
Inspectoratul General al Poliției și-a tras și el un facebook.
Pe Facebook-ul IGP, scris de nepoata comandantului adjunct, absolventă a unei Fabrici de diplome – Facultatea de științele comunicării -șoseaua e trecută ca avînd 101 puncte negre.
Prin puncte negre, se înțeleg locurile în care s-au produs peste 25 de accidente mortale.
De la Buzău la Slobozia sînt 50 de kilometri.
101 puncte negre înseamnă că din jumătate în jumătate de kilometru putem fi victimele unui accident mortal.
După depășirea Panoului care ne avertizează pe ce șosea periculoasă am luat-o, oprim mașina și ne privim adînc în ochi.
E un moment asemănător celui trăit de o echipă de teroriști kamikaze înainte de a pleca spre locurile în care vor detona centurile de grenade în mijlocul unei mulțimi de necredincioși.
Totuși, trebuie să ajungem pe această șosea la Slobozia.
Ar mai fi o variantă pe la Urziceni.
Ar însemna însă vreo sută și ceva de kilometri în plus.
Prin ce se definește un punct negru:
Prin curbe scurte, cu vizibilitate redusă, prin carosabil vălurit, plin vite care se pot ivi pe neașteptate dintr-un pîlc de copaci.
Convinși că vor sfîrși aici, înainte de a intra în Slobozia, pornim mașina.
Din loc în loc, panouri uriașe, cît jumătate de perete de bloc, avertizează că acolo au murit, după ce un TIR a intrat într-un automobil, cinci persoane, ocupanții mașinii mici.
Pentru a fi mai convingător, Panoul înfățișează un TIR mărit pînă la proporțiile unui deal subcarpatic, care a intrat într-o mașină mică, transformînd-o într-o bucată de tablă boțită.
Un alt panou, dintr-un alt loc, surprinde un automobil nimerit într-o cireadă de vaci.
Vacile nu pățiseră nimic. Prin urmare, își puteau permite să întoarcă spre privitor ochi nedumeriți de ceea ce s-a întîmplat.
Pasagerii nu-și puteau permite acest lucru.
Se presupunea că erau morți.
În ciuda celor 101 puncte negre, ajunsesem în Slobozia vii și nevătămați.
*
La bodegă
Pe un perete al bodegii, față-n față cu un tablou în care mai mulți vînători fugăresc un iepure traversînd hoțește pîrîul prin apă, se poate citi următorul anunț, scris cu pixul pe carton presat.
Din loc în loc pasta s-a dovedit insuficientă, astfel că mai multe cuvinte suferă de o paloare a literelor:
Toată băutura la sticlă va fi servită în pahare de plastic.
Asta ca să nu vă dați în cap cu sticlele din sticlă!
*
Domeniu
O dată îmbogățit printr-o afacere uluitoare – exporta frunze uscate în marile metropole din America, 30 de dolari plicul cu trei frunze – Călin Calimente cumpără Domeniul Vogoride de la marginea Orașului:
30 de hectare de pădure, Palat, alei, capelă, podețe romantice, chioșcuri discrete, boscheți.
Domeniul fusese retrocedat pe bucățele moștenitorilor, răspîndiți prin toată lumea, cei mai mulți dintre ei muritori de foame.
De Operațiunea care a fost strîngerea peticelor într-o suprafață compactă s-a ocupat o italiancă stabilită în România după decembrie 1989, venită la București cu ajutoare pentru Poporul român de la Mafia calabreză.
Departe de bază, își permisese să păstreze pentru ea o parte din ajutoare – portocale, pepsi, crenvurști și papuci de casă – pe care le vîndu la preț bun.
Călin Calimente cumpără Domeniul de la italiancă profitînd și de plecarea acesteia din România în Calabria, unde un nepot ajunsese în cle mai rîvnit post din Mafie, cel de contabil-șef.
Devenit nobil, Călin Calimente, fost magazioner la Cooperativa Meșteșugărească Lacătul deplin, își angajă un nepot profesor de pian pentru fiică-sa, o grăsană lălîie, care nu-și putea înfrîna pofta de dulciuri.
Pe un alt nepot vru să-l angajeze profesor de echitație pentru nevastă-sa.
Această refuză categoric, zicînd c-o să-i iasă vorbe.
Pentru a o sui pe cal, profesorul trebuia s-o ajute, prinzînd-o de mijloc.
Nevastă-sa avea 90 de kilograme.
Nepotul era un pirpiriu.
Pînă la urmă, Călin Calimente o convinse, zicîndu-i că pirpiriul va purta mănuși siberiene, dintre cele care fac ca palmele să nu simtă nimic și dacă ai lua un tăciune aprins ca să-ți aprinzi luleaua direct de la sursă.
El, Călin Calimente, se făcu vînător.
Merge în fiecare an în Africa de unde se întorcea cu un elefant împăiat.
*
Falimentare
Florentina Simolă, fostă șefă de Secție – Gulere și Manșete, Tivuri la Apaca, și-a amenajat un atelier de Creație vestimentară în căsuța din marginea Bucureștiului, cu un perete dînd spre străduța prost pavată.
După un an de la înființare, firma se îndreaptă spre faliment în chip ineluctabil și vijelios, așa cum într-o bucată de proză tragică se îndreaptă spre acul înțepenit acceleratul cu ferestre viu luminate.
Femeile din cartier se îmbracă la tîrgurile de second hand amenajate în fiecare duminică pe maidanul de lîngă Groapa de gunoi. Tivul unei rochii creată de Atelierul Florentinei face cît un taior și o pereche de ciorapi drept bonus la tîrgul de duminca.
În vitrina improvizată din spatele geamului se prăfuiește, uitată de toți, inclusiv de creatoarea sa, o ținută de vară pentru tinerele femei.
Bluză albă cu nasturi negri, contrastanți, și o fustă albă vaporoasă la poale pentru a sugera bărbaților virginitatea purtătoarei.
*
Lucrător la Securitate
Robert Pisarciuc a lucrat pe vremuri la Securitate, Departamentul Interceptări.
Trădătorii, cum li se spunea, generic, celor care cîrteau împotriva Regimului, cu vorba sau cu arma, foloseau fel de fel de trucuri pentru a nu fi interceptați.
Fuseseră lăsate în urmă șiretlicurile tradiționale, umilite de mașinăriile moderne de interceptare, cum ar fi, de exemplu, deschiderea radioului.
Se născociseră niște aparate care separau nu numai cele revărsate de radio în odaie de vorbele schimbate între ei de trădători, dar și, în interiorul emisiunii, dacă era vorba de o simfonie, viorile de violoncele.
Ultima găselniță a spionilor era folosirea actului sexual pentru a transmite mesaje.
Din țara dușmană venea o tipă bine, care se lăsa agățată de agentul din România pe post de prostituată.
Agentul o ducea la el acasă.
Printre gemete, țipete și oftaturi de satisfacție, îi transmitea mesajul.
Cei care lucrau la descifrarea înregistrărilor, alții decît cei care înregistrau, aveau misiunea de a decupa Mesajul secret dintre zgomotele contactului sexual.
Lucru deloc ușor, deoarece, nu de puține ori, mesajul era transmis prin intermediul acestui tărăboi sexual.
Lucrase la acest Departament timp de 25 de ani. Cu timpul, auzul i se specializase în disocierea sunetelor dintr-o hărmălaie încît nu mai putea gusta o melodie de muzică populară.
Ascultînd-o auzea nu numai strigătul de amor din melodia, Hai leliță-n deal la vie!Să culegem razachie! dar și scărpinatul violonistului care aștepta să intre, la refren, cînd îi făcea semn dirijorul sau foșnetul bluzei, cînd cîntăreața își potrivea sutienul, care i se strîmbase nițel.