– LXXXV –
Atmosferă
Zi de moină în Marele Oraş. Trec domni cu şube descheiate, ca să li se vadă, dedesubt, fularul de mătase şi cămaşa argintie, cu gulerul cotropit de răsfrîngerea cefei. În Piaţa Kogălniceanu, făcînd arc scînteietor şi albastru, troleibuzele opresc într-una din cele mai aglomerate staţii din Capitală. Înăuntru, lumea se striveşte încetul cu încetul, într-o atmosferă calmă, civilizată. Prin fereastra dinspre trotuar, se vede faţa chinuită a unui ins cu bască. Nimeni nu ştie (şi nu va şti niciodată) ce i se întîmplă. Stă aşezată pe piciorul lui o huidumă de 150 de kilograme, îmblănită, cu mănuşi într-un singur deget, aruncîndu-i în faţă duhoare de rachiu şi usturoi? Stă unul cu cotul chiar în şalele lui, de-i taie răsuflarea? Tocmai acum îl înjură de zor taxatoarea pentru că, dracu să-l ia de călător, nu vrea să avanseze înainte?
Întrebări pe veci condmnate să rămînă fără răspuns!
Tremurînd greoi, ca un damblagit bătrîn şi posac, troleibuzul se urneşte din loc. Pe scări, lumea, ciorchine. Abia ţinîndu-se de bară, un lungan cu cracii pantalonilor în falduri strînge în braţe, spînzurată în gol, o colegă de serviciu. Căţăraţi în spate, cîţiva derbedei dau cu tifla la lume.
Pe trotuare, lumea se izbeşte una de alta. Pardon! Pardon! Ce mai stai în mijlocul drumului! După minute de socotinţă, un ins gînditor, scobindu-se în nas, se desprinde de zidul blocului, tăind de-a dreptul şuvoiul de oameni! Peste cîteva minute, îl poţi vedea dînd din mîini şi din coate, în aceeaşi calmă nepăsare, la capătul străzii, încercînd să se întoarcă înapoi. Ham-Ham! un căţel tuns soldăţeşte, cu un smoc de păr în vîrful cozii, se repede furios încolo şi încoace. Speriate, cîteva femei dintr-o comună suburbană, venite în centru după cartofi, îşi scuipă-n sîn. Nemulţumită, însă drăgăstoasă, stăpîna trage de lănţişor. Ham-hamul rămîne spînzurat în aer, gata-gata să se sufoce. Mai încolo, calcă gros şi posac un cîine lup. Lumea se dă respectuoasă la o parte. Un copil de 5 anişori, curios, i se aşază în cale, cu gînd să-l întrebe ce mai face. Cîinele lup se opreşte în faţa lui, aşteptîndu-şi stăpînul de la capătul frînghiei. Ho-ho-ho! o studentă grasă, ochelaristă, rîde de mama focului. Peste toată hărmălaia plutesc, stîlcite, sunete de trompetă. E 24 ianuarie. În cinstea evenimentului, Tudorică nebunul – beţiv al oraşului, îi cîntă la trompetă statuii lui Kogălniceanu vestita „Horă a Unirii”. Din cînd în cînd, se opreşte şi strigă, ştergînd muştiucul de scuipat cu dosul mîinii:
Trăiască!
*
Scenă în maxi-taxi
Microbuzul tremură din toate încheieturile, ca un paralitic. Pe străzile cu piatră cubică îndeosebi, ai impresia că dintr-o clipă într-alta caroseria se va desface în bucăţi: uşile vor zbura pe trotuare, acoperişul va luneca jos, pe carosabil, ca o plăcintă, iar roţile o vor lua drept înainte; una dintre ele se va izbi zdravăn de un arbust şi, liniştită, se va culca în adîncitura rigolei. La cîte-o frînă mai bruscă se desprinde din tavan becul de veghe, bălăngănindu-se primejdios. Uneori, coboară și geamul. Un curent rece și dușmănos năvălește înăuntru, șuierînd ca un șarpe veninos.
În cutia strîmtă şi supraaglomerată, călătorii stau şi ei cum pot. Un cetăţean cu şubă şi căciulă de plăieş, așezat pe carcasa motorului, se saltă din cînd în cînd, atent, însă, să nu-l vadă ceilalţi: motorul face ca tabla să ardă, nu altceva. Cu un picior pe podea şi cu un altul pe drugul de fier, pentru tractarea maşinii, un altul a înţepenit de încordare:
La cea mai mică mişcare sulul metalic loveşte glenzele celorlalţi călători care, fireşte, îl înjură îndelung.
Mai toţi stau cocîrjaţi, cu cefele lipite de tavan, pentru că maşina e scundă. Stînd în dreapta şoferului, un bătrînel îl bogodăneşte indignat că într-un oraş care e capitala patriei noastre, vizitat şi de mulţi turişti străini, el umblă cu o asemenea hodoroagă.
*
Pe scenă
Circulaţia maşinilor fiind interzisă, directorul Teatrului obţinu aprobarea pentru un ARO care trebuia să joace în piesa Oameni de pe şantiere. Pe scenă, maşina urma să fie reparată, preţ de un act, de către eroul principal, proaspăt venit pe şantier şi neîndemînatic, găsit de căderea cortinei bărbat matur şi cîştigător al Olimpiadei lucrătorilor din parcurile de maşini şi tractoare. În realitate, pe străzile Bucureştiului, maşina urma să-l ducă încolo şi încoace pe director. Era o piesă veche, rămasă în recuzita teatrului de la spectacolul Cei care plătesc cu viaţa, unde circula drept mașina Siguranței, cu care erau duşi comuniştii la interogatoriu. Cu platformă, ca o camionetă, o împărţea în două un perete de placaj, în care recuziterul practicase un gemuleţ neşlefuit şi afumat asemenea celor de la bordeiele de chirpici din filmele dedicate Răscoalei de la 1907. În prima cursă se aşezară pe cele două banchete din spate directorul, arhitectul şi recuziterul. Secretara literară, o tînără elegantă, sunînd din brăţări şi lănţişoare ca o sanie din clopoţei, luă loc în cabină. Pe parcurs, directorul indică celor doi unele mici retuşuri la acest autovehicul care, după spusele lui, arăta splendid nu numai pe scenă, dar şi pe şosele. Să se pună scăriţă la oblonul din spate, posibilitatea ca geamul să fie mişcat de cei urcaţi pe platformă, cu alte cuvinte, de el, directorul, fixarea laviţelor de podele, ca să nu se mai zgîlţîie.
*
Directorul estetician
Tînărul şi energicul director al Întreprinderii de Echipamente electrice şi-a făcut un scop din ţinuta îngrijită a salariaţilor. Nimeni nu poate intra pe poarta întreprinderii dacă nu e corect pieptănat, cu cravata sub gulerul cămăşii încheiate la gît şi pantalonii călcaţi la dungă. Portarul are datoria să ofere fiecăruia oglinjoara de control, cum se numeşte o oglindă mică, de buzunar, prevăzută cu un mîner din abanos meşterit în fabrică. Înainte de a trece pragul Întreprinderii, salariatul trebuie să-şi verifice ţinuta. Deasupra ferestruicii portarului, stau scrise versurile compuse de director în persoană: În uzină de intraţi/ Ţinuta s-o verificaţi! Lîngă uşa de la intrare, se pot vedea o uriaşă perie, un suport de lemn şi două găleţi cu cremă de ghete neagră şi maro. Înainte de a păşi în hală, salariatului i se reaminteşte, graţie unei plăcuţe de alamă, cu litere încrustate, că: Să intraţi nu îndrăzniţi/ Cu pantofi nevăcsuiţi!
*
Biblioteca
Trecînd de micul hol şi întîlnind cuşca în care portarul şade atît de dus pe gînduri că pare adormit, ajungi în culoarul pentru sala mare. Pe stînga, cele de două toalete, cu inscripţia antebelică, Domni, Doamne, continuate cu o vitrină conţinînd ultimele noutăţi. Cărţoaie scumpe, în coperte sărbătoreşti, ca toate apariţiile editoriale aduse din străinătate şi, dedesubt, fotografii ONU, primite gratuit, înfăţişînd ravagiile foametei în lume. Treci, fără să te opreşti, prin dreptul imaginii – deja clasice – a vitei moarte de foame în imensitatea deşertului şi întîlnești o uşă: crezi că e a sălii, dar nu e, dă, la rîndu-i, într-un alt mic culoar cu posibilitate: spre depozit, spre sala Cataloagelor, spre Sala nr. 1 a bibliotecii, cea mai mare dintre cele deschise pentru cititori.
Cele aproape 200 de locuri sunt ocupate acum de puţini inşi. Cam prin ultimul rînd poți vedea o bătrînică scofîlcită; are o veşnică scufie de noapte pe cap. Îşi sprijină picioarele pe un trepied de pînză adus de acasă. În dreapta şi-a aşezat recipientul de cafea, o sticluţă de plastic în care s-a aflat cîndva suc de lămîie Hellas. În spatele ei, un bătrân cu aer demn, de membru de onoare al Academiei, consultă un dicţionar. Cititorii numai în trecere prin bibliotecă sunt lesne de recunoscut. De obicei tinere fete, lăsînd în urmă dîra nostalgică a parfumului scump, neîndemînatice în a completa o fişă. Cîte un bărbat – client mai vechi – le dă o mînă de ajutor, sedus de eleganţa lor, atît de stingheră în sala bătrînă, cu pereţii posomorîţi de trecerea vremii. De altfel, tinerele cititoare se recunosc după neastîmpăr. Spre deosebire de clienţii încercaţi, veniţi la prima oră şi plecînd la închidere, cînd garderobiera, grăbindu-se s-o şteargă, le-a lăsat pe pervaz sacoşele şi servietele scorojite, ele stau puţin. Dispar după o oră de lectură fugară, chemate de treburi misterioase. Rămîne în urma lor nostalgia după lumea de afară, în care Calea Victoriei geme de lume şi automobile, străină celor ce îmbătrînesc aici, între zidurile vechi. La pupitrul sălii (ca o catedră sau ca un amvon sau ca puntea unei nave), stă custodele – o femeie între două vîrste, îmbătrînită rapid de temperamentu-i năvalnic. Deasupra ei, îşi mişcă limbile uriaşul ceas al bibliotecii. Din cînd în cînd, bibliotecara se ridică şi-i potriveşte limbile cu mîna.
*
Calendarele
Patriarhia a obţinut de la Guvern monopolul tipăririi calendarelor bisericeşti. Lucru absolut normal, dacă ne gîndim că-i vorba de o instituţie avînd drept subiect principal sfinţii şi datele lor de naştere. An de an, Patriarhia publică astfel, în milioane de exemplare, calendarele după care drept credincioşii se bucură sau se întristează, beau sau lucrează, într-un cuvînt, împart zilele în zile lucrătoare sau zile de sărbătoare. Ediţiile diferă de la un an la altul. Nu prea mult, dar suficient pentru ca datele de anul trecut să nu mai fie valabile anul acesta. Modificările sunt rezultatul unor lungi dezbateri la nivelul conducerii Patriarhiei cu participarea activului teologic specializat în sfinţi. Multe dintre noile date sînt rezultatul unor lungi şi complicate compromisuri între diferitele poziţii în confruntare.
Pînă aici lucrurile par destul de simple. Patriarhia editează calendarele anuale, bisericile le pun în vînzare, drept credincioşii le urmăresc cu sfinţenie. Numai că simplitatea asta e doar o aparenţă. În ultimul timp au apărut pe piaţă calendare ilegale, care nu poartă girul Patriarhiei. Sînt ediţii pirat scoase de particulari. În multe locuri sfinţii sînt trecuţi greşit. Cîteva sărbători diferă de cele stabilite la nivelul Patriarhiei. Prestigioasa instituţie a reclamat imediat. Într-un Comunicat difuzat prin Rompres drept credincioşii sînt avertizaţi să folosească numai calendarele purtînd sigla Patriarhiei. Calendarele ilegale au continuat să se răspîndească. Conducerea bisericii române a trecut şi ea la contraatac. Printr-un alt comunicat înaintat Rompresului, autorii unor astfel de calendare sînt afurisiţi la nivel naţional. Pedepse înfricoşătoare îi aşteaptă şi pe dreptcredincioşii care le iau în serios.
E vorba, fireşte, de pedepse de pe lumea celaltă.
*
Greva
Piaţă de dimineaţă. Uriaşe grupuri de cetăţeni se învîrt dezorientate, de colo pînă colo.
Motivul?
Comerţul a intrat în grevă de avertisment. Beneficiarii acestei noi forme de luptă a proletariatului împotriva burgheziei putrede şi exploatatoare au lipit pe uşi, pe geamuri, biletele cu principalele revendicări. Nici una dintre greviste nu ştie ce înseamnă licitaţie publică, împotriva căreia protestează, sau adaos comercial, pentru care s-au ridicat la luptă. De fapt, vînzătoarele, căci despre ele e vorba, nu ştiu nici măcar ce e aia o grevă. Sînt nişte fetișcane amărîte, pline de coşuri, care tremură la gîndul că le-ar putea părăsi iubiţii. Au încetat lucrul – cum ar spune presa de Opoziţie – pentru că aşa le-a spus şefa. Şefa, la rîndu-i, nu-i nici ea prea sigură. Îşi face însă curaj cu o sticloanţă de votcă, din care trage pe furiş, prefăcîndu-se c-a pierdut ceva pe sub maşina de marcat. Pe ferestrele Alimentarei cată înăuntru mutre furioase. Cumpărătorii, mototoliţi de nesomn, înjură şi ameninţă cu pumnii. Fetele nu ştiu ce să mai facă. Se mută de pe un picior pe altul, ca proastele. S-ar preface că aşează mărfurile, dar rafturile sînt goale, pustii, de te apucă plînsul numai cînd dai ochii cu ele. Tanţa, mai îndrăzneaţă dintre toate, dă să meargă la fereastră şi să-i porcăiască pe derbedeii care fac aşa de urît. În acest scop îşi încheie halatul la toţi nasturii şi îşi îndeasă căciula pe cap. Faţa ei exprimă dîrzenia unui soldat gata să ţîşnească din tranşee împotriva duşmanului.
Celelalte fete o opresc înspăimîntate.
La uşa Fierăriei de peste drum, aglomeraţie de moarte. Pe geam scrie cu litere îndoielnice, Grevă japoneză. Vestea s-a răspîndit în toată piaţa. Nimeni nu ştie ce înseamnă asta. Cei mai deştepţi – nişte zarzavagii din comuna Voluntari, care au fost în Irak prin Arcom – susţin că e vorba de o maşinărie adusă din Japonia. Scepticii se îndoiesc că noi am putea importa aşa ceva. Ei cred că e vorba, mai degrabă, de ceva fabricat la noi pe licenţă japoneză. Un intelectual în trecere pe-acolo îi năuceşte de tot. El declară ferm, fără a clipi, că e vorba de un obicei japonez. Curioasă, lumea intră şi iese din magazin. Nimeni nu mai înţelege nimic. Nu se vede nimic din ce-ar putea să aibă o legătură cît de neînsemnată cu Japonia. E drept, rafturile sînt goale, dar, din cîte ştie oricine, respectiva ţară nu duce lipsă de mărfuri. Dimpotrivă. Nici vînzătorul nu pare a fi aproape în vreun fel de puternicul stat industrializat. Ba mai mult, după cum se mişcă nu încape nici o îndoială că e român get-beget. Doar bucata de cîrpă cu care s-a legat la braţ ar ridica unele semne de întrebare. Aşa ceva însă ştie toată lumea că purtau gărzile patriotice pe vremea lui Ceaușescu.
– Mai ştii, poate că le-au reabilitat! Parcă la ce te poţi aştepta de la ăştia?!
La 10 fix, greva ia sfîrșit. Uşile magazinelor se dau în lături. Cumpărătorii năvălesc înăuntru. Îi întîmpină ca un duş rece vocea vânzătoarei:
– Ne pare rău! Deşi greva s-a terminat, n-avem cu ce vă servi. N-am primit marfă de cîteva săptămîni.