– LXXXIV –
La Cabinetul medical
Doi tipi măslinii – soţ şi soţie – s-au prezentat la Cabinetul medical, pe motiv că băieţaşul lor – un puradel cu ochelari, extrem de vioi, – are un şarpe în burtă. Din cauza asta copilul bea hectolitri de lapte. Cu toate acestea, el slăbeşte de la o zi la alta.
Şarpele nu-i lasă nici măcar un mililitru.
Doctorul de familie, care îi ia în serios, ascultă burticica puradelului cu stretoscopul, ciocăneşte în ea, ca într-o tobă, pune şi urechea, ca să vadă dacă nu cumva se aude un sîsîit, şi, în final, le dă trimitere la Bucureşti, la o clinică privată dotată cu scanner de înaltă performanţă. Singurul aparat care poate spune dacă șarpele din burtă bea sau nu lapte.
*
Din Marele Oraş
Dă să apară primăvara. Soarele străluceşte cu o hărnicie ieşită din comun, fără a reuşi, totuşi, să trezească florile închise în muguri, ca un ins aflat dincolo de storurile trase. Doar dacă le face să strănute.
În Piaţă, un bărbat bine clădit, dintre acei pe care i-ai primi imediat să spargă lemne cu toporul, o face pe coşarul norocos. Ăla din cîntec, care-i iese în drum interpretului, fericit c-a dat norocul peste el. E în ţinută de casă. S-a dat cu funingine pe obraji, deşi nu face parte din trupele SEAL, şi nu-i lipseşte tradiţionala sîrmă atîrnată de gît.
Unii îl iau drept coşar de-adevăratelea şi se interesează cît i-ar costa curăţirea a două hornuri şi jumătate. El nu se supără însă. Le spune de ce se află în Piață. Convinși, mulți dintre cei care-l confundă acceptă să-şi încerce norocul atingînd un coşar.
*
Realul fantastic
Un ins cu vestă reflectorizantă, dintre cele folosite de lucrătorii de la drumuri ca să sperie urșii, stă atîrnat la ferestrele apartamentului de la etajul 10 al blocului de 11 etaje pentru a curăța de gheață ligheanul cablului TV prin satelit.
Nici vorbă că n-ar vedea emisiunile preferate. Altul e motivul.
Din cauza gheții, în telenovelele turcești de pe micul ecran e un frig cumplit în sălile de judecată și în apartamentele în bucătăria cărora plînge, preț de jumătate de episod, Aise, turcoaica părăsită de iubit după ce acesta a început să se îmbogățească.
Îl îndrumă de jos, folosind o portavoce de miting al Opoziției, colegul de serviciu, răgușit de atîta strigat.
*
Mutarea Vizelor
Pe strada liniştită, străjuită de salcîmi bătrîni, resemnaţi cu bătrîneţea şi cu uscăciunea inevitabilă, undeva în spatele bulevardelor forfotitoare, s-a mutat, cu ceva timp în urmă, Biroul de vize al Ambasadei SUA.
Cum îi stă bine unei reprezentanţe a atotputernicei Americi într-o colonie pierdută undeva în Balcanii butoaielor cu pulbere şi cu bere, pentru Birou s-a închiriat o clădire veche, de aristocraţi de pe vremuri, supusă unei restaurări pe cît de spectaculoase, pe atît de rapide. Drapelul SUA, considerat aducător de atentate teroriste, flutură pe clădirea apărată de fortificaţii ca de cetate.
Ivirea biroului a schimbat din temelii viaţa străzii căreia unii îi spun, în semn de dispreţ, străduţă.
Au răsărit şi înflorit prăvălii, ateliere, localuri cerute de condiţia de solicitant. O firmă ţipătoare atrage atenţia că trage la xerox documentele necesare vizei. O alta oferă contracost coli A4, pentru cereri. Peste drum, un atelier face poze la minut, în timp ce prăvălia de alături vinde chifle, sandvişuri şi băuturi răcoritoare.
Un ins descurcăreţ a plantat pe stradă un cabinet de consultanţă psihologică.
Solicitanţii de vize trec prin examenul unui chestionar, practicat de un ofiţer american.
Pentru contracararea emoţiilor, la consultanță june bine făcute îi sfătuiesc pe doritorii de vize să respire adînc.
Concurînd Cabinetul, nu departe de acolo a apărut o firmă care ţine cursuri de cultură populară americană, pentru ca solicitanţii să-l impresioneze pe ofiţer cu pronunţia americănească a lui Hello! How are you.
*
Dedicații
Nela Durbacă, casieriță la filiala Florești a Băncii de Scont, își dedică singură melodii la emisiunea Melodia preferată, de pe Antena satelor.
– Mă numesc Viorel Tacu, sînt proprietarul unei firme mijlocii din Florești, zice ea, îngroșîndu-și vocea, și vreau să dedic o melodie domnișoarei Nela Durbacă, cea mai elegantă persoană feminină din sat.
Colegele Nelei, care ascultă cu sfințenie Melodia preferată, îi aruncă priviri invidioase în timp ce glumesc pe seama norocului ei în viață.
– Mai mult ca sigur o să te ceară de nevastă! îi zic ele.
Nela Durbacă se înnoreșește de sfială, după care proclamă că ea nu se va mărita niciodată.
*
Clanul de pe plajă
Lume multă, diversă, piestriță, pe plajă.
Sare în ochi, chiar și celor care nu sînt reporteri de teren, un clan venit tocmai de la Fălticeni, în cinci mașini, una ținîndu-se după cealaltă, ca la nuntă, fără mașina mirelui și a miresei, convoi încheiat de o dubiță.
Nași, fini, cumnați, cumnate, părinți, fii, bunici și nepoți.
Din dubiță au fost coborîte, direct pe plajă, cele necesare unui clan venit la plajă ca să se simtă ca acasă.
Alaiul e compus din:
Ei: grași, burtoși, păroși, huidume.
Ele: muieruști oarecare.
Plozi: împielițați.
Principalul obiect adus pe plajă e o ladă frigorifică împrospătată de trei ori pe zi cu bere.
După ce-au stat cîteva minute în Mare, timp în care, trîntiți în apa mică, de lîngă nisip, s-au bălăcit ca într-o băltoacă, membrii clanului dau fuga la șezlonguri. Așezați aici, beau bere din ladă și fumează, aruncînd chiștocurile pe nisip. Din cînd în cînd, bărbații își trac laba pe la testicole, iar femeile, lăbuța pe la țîțele de sub sutien. După ce-au înotat cîinește, ele se întorc pe plajă și se aștern pe clonțănit.
La prînz, vine picnicul.
Direct pe plajă se face focul pentru grătar.
O pătură, peste care s-a așezat un cearceaf, servește drept masă.
Se înfulecă fripturi, ardei la oțet și se beau stacane de bere.
*
Grădina zoologică
Miriștea de Mijloc, un sat uitat de lume într-o văgăună a Carpaților de Curbură, are o Grădină Zoologică.
Faimoasă nu numai în țară, dar și în lume.
Echipe de televiziune de la posturile planetare au dat năvală în sat, pentru a consemna existența unei Grădini zoologice într-un loc precum Miriștea de Mijloc, alcătuit din o sută de case risipite pe dealuri, un minimarket lîngă primărie, sat fără canalizare, dar cu electricitate. Nu departe de sat se ridică puternicul Centru de transmisie NATO, întreținut și păzit de americani. Cum Centru de transmisie era imposibil fără lumina electrică, pe banii NATO s-au tras fire pînă aici, hăt de departe, de la Onești. Americanii au boala binefacerilor în locurile unde pun piciorul. În cadrul unei ceremonii la care a participat, citind ceva de pe o foaie de hîrtie, și Președintele Republicii, ambasadorul american la București a inaugurat rețeaua de electricitate în Miriștea de Mijloc. Din cei 1500 de locuitori, doar un sfert folosesc energia electrică. Restul preferă mai departe lampa cu gaz și soba cu lemne. Susțin că lumina electrică e blestemată. Asta deoarece ei țin de o sectă numită Tot ce e tehnică e de la Diavol, adusă aici de un tip care a ajuns prin Japonia.
Interesul față de Grădina Zoologică e dat de contrastul dintre inițiativa primarului și realitățile din jur. Așa cum au zis, zic și vor zice de acum încolo, pînă la Apocalipsă, toți reporterii, Miriștea de Jos n-are asfalt, n-are gaz, n-are cinematograf. Are, în schimb, Grădină Zoologică.
Ultima achiziție a Grădinii un import de broscuțe de rîu de 20.000 de euro.
Au fost plătite cu bani europeni, în cadrul unui Proiect de modernizare a satelor din Est.
*
Coadă la Circa Financiară
Dacă-ți plătești impozitele locale într-o lună, beneficiezi de un discount. Așa a decis primăria de Sector, ajunsă la mare ananghie cu banii, după ce sofisticata construcție de beton a noii piețe, costînd 4 milioane de euro, s-a dovedit fără de folos.
După cum era de așteptat, pensionarii din Sector au năvălit dis de dimineață în Piață, baza de plecare, mai precis de urcare spre Circa financiară, instalată într-o clădire renovată, prevăzută de pe vremea burgheziei cu o scară de marmură, la ale cărui trepte stau de strajă fecioare de ghips cu părțile rușinooase ascunse de schița unei hlamide.
În chip inevitabil s-a făcut coadă.
Pensionarii nu s-au descumpănit.
Au experiența cozilor de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu.
Asta îi deosebește, în materie de adaptare la viață, de cei de azi, care n-au trăit în comunism. Ceva asemănător păsărilor, care au dobîndit aripi și, prin asta, au evitat strălucit tragica soartă a ihtiozaurilor. Nu numai că n-au fost descumpăniți. Au fost chiar fericiți. Aveau, în fine, pretextul de a încerca trăirile puternice de pe cînd erau tineri.
Prin urmare, toți s-au grăbit să rezolve cea mai mare problemă a cozii din toate timpurile.
Obiectul pe care să stea așteptîndu-l.
Unii și-au făcut rost de niște lăzi goale de castraveți din Australia, împrumutate de la buticul din Piață. Alții au venit cu scăunelele de acasă, meșterite pe vremuri din trei bețe de aluminiu și o bucată de pînză de carte.
Unul și-a adus canapeaua și umbrela din grădină.
Stă pe canapea sub ciuperca de pînză pe care scrie Malboro.
*
Librărie
În Centrul Orașului, s-a deschis cea mai modernă și cea mai spațioasă Librărie din țară.
Mai înainte, clădirea de două etaje a găzduit un magazin de chiloți de ambele sexe.
E duminică după-amiază. Mai toate prăvăliile din Marele Oraș sînt închise. Librăria e însă deschisă. Cei mai mulți dintre clienți au intrat tocmai pentru că e singura instituție comercială accesibilă pe o suprafață de cîțiva kilometri pătrați. Ca să nu mai spun, că, spre deosebire de restaurante, aici nu te întreabă nimeni Ce serviți? cu aerul că ar trebui să-ți iei valea.
La etaj s-a amenajat o cafenea. Fotolii adînci, bune mai degrabă pentru siestă decît pentru controversă, măsuțe pe care poți pune laptopul sau tableta. Cîțiva tineri cu vădite preocupări intelectuale ocupă o măsuță dintr-un colț depărtat al localului, pentru a discuta, cu voce joasă, despre Chipul mamei în literatura celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.
Pe întreg peretele din dreapta, cum ai urcat scara din lemn, se prezintă, cu cotorul spre tine, ca soldații din gardă arătîndu-și armele, cărțile de Istorie. O angajată în halat cărămiziu, de asistentă medicală la un spital de boli infecțioase le așează și le reașează de vreo jumătate de oră, spre nemulțumirea unui bătrînel care se interesează de cărți despre conspirațiile planetare ale Secolului XXI.
Holul în care dai după ce împingi ușa de la intrare a fost transformat într-o scenă pentru copiii clienților. Cum copii nu sînt, clovnul angajat să-i întrețină face unei angajate puncte galbene pe obraji cu o pensulă muiată într-o cutie de conserve.
*
Pe trotinetă
Băiatul lui Nelu Lovin și nepotul lui Gelu Lovin, cel care dăduse statul comunist în judecată și cîștigase, deoarece toată lumea crezuse că e o glumă, vine din cînd în cînd în sat cu un Audi decapotabil. Cum asta se întîmplă de obicei vara, umblă pe ulițe în pantaloni scurți, descriși de el ca fiind Bermude, numiți de cei din sat Budigăi. Ultima oară l-a însoțit iubita, o tînără cu fustița pînă la fund, maiou mai scurt decît buricul și ochelari de explorator polar pe întinderile albe. Spre uluirea și chiar revolta bătrînilor din sat, ieșiți de dimineață pînă seara la poartă, pe băncuța pentru asta ridicată de ei acolo, ca să vadă ulița trecînd prin fața lor ca o peliculă de cinema, cei doi se sărutau pătimaș în văzul lumii.
Gicuță Lovin lucrează la o multinațională.
Vine la serviciu în costum office, cu geantă de diplomat și cravată standard.
Nu cu Audi, ci cu trotineta.
O trotinetă care face cam cît jumătate din Audi. E dotată cu senzor de direcție, GPS, oglinzi retrovizoare cinematografice și un motoraș menit a asigura o viteză de 50 km la oră.