– LXXXII –
Derapare
Dimineaţă de primăvară la ieşirea din Bucureşti. Coloane de mașini merg spre margini, în coloană, una lîngă alta, mai ceva decît proletarii în drum de neoprit spre viitorul comunist al țării. În valurile sforăitoare, ici-colo, se zăreşte cascheta unui biciclist disperat. Trece un automobil zdrăngănitor, burduşit de inşi, cu un cărucior de copil deasupra.
O mare de oameni aşteaptă troleibuzul.
Dinspre margini, vin din greu, cu pardesiile descheiate, cu un buchet de rablagite flori în mînă, doi inşi cu feţe supte. Vin de undeva şi se îndreaptă Dumnezeu ştie către ce ţintă. Plescăind din uşile de cauciuc, ajung în staţie două troleibuze. Mulţimea, buluc către ele. Înspăimîntat, şoferul tîşneşte afară, cu capul gol, şi o ia la goană către marginea oraşului, privind speriat înapoi. Din căsuţa de tablă a dispeceratului dă buzna o femeie între două vîrste, cu buzele strînse a îndîrjire. Sare înaintea autobuzului, agitînd frenetic un carneţel. Şoferul celui de al doilea troleibuz refuză să plece. Stă cu uşile închise, cu mîinele pe volan, în timp ce mulţimea, descumpănită, aşteaptă.
La fel de veselă ca la plecare.
Soseşte în staţie o maşină de intervenţie. Plictisit, şoferul cască şi se întinde de-i pocnesc oasele amorţite. Cel de alături, şeful, sare din cabină şi începe să se agite pe lîngă uşa atelierului. Căscînd şi ei, coboară cinci inşi plictisiţi. Unul şi-a atîrnat de umăr geanta cu scule, ca pe o straiţă. Peste 10 minute, al treilea, care pare mai harnic, se lasă convins că trebuie să tragă benzina. Tîrîindu-şi bocancii mari, plini de noroi, se îndreaptă alene către spatele maşinii. Unul îi pune o piedică. Cel harnic îi dă fără convingere cu găleata în cap. Acum, cel harnic e deja supărat. Trînteşte, capacul rezervorului. Dă cu piciorul. Ceilalţi se prăpădesc de rîs. Apropiindu-se, brusc interesaţi, se fac că-l ajută. Şeful de echipă a dispărut în adîncurile prăfuitei cutii de tablă. Bineînţeles, furtunul nu merge. Cel harnic trînteşte capacul la loc. Tîrînd după el furtunul, pleacă în căutarea unui cuţit. Între timp, ceilalţi patru îşi pun piedică unul altuia. Apoi, plictisiţi, se uită la şosea scobindu-se în nas. Peste un sfert de ceas, cel harnic se întoarce cu furtunul reparat. Acum pare mai vesel. Cînd să deschidă capul, constată că, trîntindu-l mai înainte, îi trebuie acum cheia. La fel de împăcat cu sine însuşi, pleacă după cheie. În urmă, ceilalţi îi ascund găleata. Cel harnic îi reclamă la şef. Şeful face gălăgie. Dezamăgiţi, cei patru îşi dau găleata. Unul se bate cu degetul peste obraz. Cel harnic nu răspunde. Învîrte întruna, de vreun sefet de oră cheia capacului, dar capacul nu se deschide.
*
Secvenţă din Marele Oraş
În Marea Intersecţie, un autobuz care se retrăgea la garaj a lovit din spate Tico-ul unei tinere blonde, despre al cărei păr nu se poate spune că e natural.
Agentul din Intersecţie a sesizat întîmplarea. Potrivindu-şi centura, cum fac de obicei polițiștii cînd urmează să se exercite în public, agentul a ajuns la faţa locului fără să se grăbească, pe deplin conştient că eroii accidentului n-au încotro:
Trebuie să-l aştepte, chiar dacă mersul său ar dura un an şi ceva.
Pînă atunci, şoferul autobuzului a coborît din cabină şi a inspectat botul autovehiculului său.
Nu i s-a întîmplat nimic.
Juna însă, a cărui maşină s-a turtit, de parcă ar fi din carton, e confunză din cap pînă-n picioare.
Îşi trece mîna prin păr din cînd în cînd, deşi în felul acesta nu face decît să-l aiurească şi mai tare.
*
Crîşmă
La marginea satului dinspre Munţi, Nelu Burduşel a obţinut licenţă pentru o staţie de benzină. Trei pompe, două de benzină şi una de motorină, un minimarket şi un restaurant. Înainte de a face la dreapta, pentru a pătrunde în perimetrul staţiei, trebuie să treci pe sub firma plasată acolo de Nelu Burduşel, după ce a comandat-o la Floreşti, celui mai bun alcătuitor de firme, panouri şi anunţuri, un fost laureat al Premierului de stat pentru artă plastică devenit după Revoluţie om de afaceri în domeniul artelor plastice.
Ţelul principal al firmei rămîne în afara oricărei discuţii:
Să se vadă din şosea, inclusiv din maşinile care circulă peste viteza legală, că staţia de benzină e a lui lui, a lui Nelu Burduşel, şi nu a unei multinaţionale, în genul Total, ESO, Lukoil.
La început, Nelu Burduşel a zi că pe firmă să fie trecut:
Nelu Burduşel şi splendida sa nevastă, Crinuţa
Cel care urma să-i zugrăvească firma – unul dintre angajaţii Laureatului desigur, pentru că Laureatul era patron şi se mulţumea să dea indicaţii, ocupat cum era cu desăvîrşirea unui tablou în stilul picturii naive, pe care paria pentru un salon de la Geneva – i-a atras atenţia că un text de o asemenea mărime presupune ca numele Nelu Burduşel să apară mic, prea mic pentru a se vedea din şosea, chiar şi dacă opreai maşina în plin trafic. Dacă voia ca numele său să poată fi văzut de la distanţă, trebuia să renunţe la două cuvinte, eventual splendida şi Crinuţa. Nevastă-sa nici n-a vrut să audă de o firmă pe care ar fi scris doar atît:
Că el, Nelu Burduşel, are o nevastă.
Astfel că pînă la urmă, firma a fost realizată cu următorul text:
Nelu Burduşel, proprietar.
Dintre cele trei aşezăminte, cel mai bine merge restaurantul. Localul are două încăperi: un salon în care se ţin nunţi şi botezuri, tăieri ale moţului şi sărbătoriri ale victoriilor electorale de către partidul de guvernămînt, şi o încăpere mai mică, dedicată barului de zi. Barul se bucură de o afluenţă deosebită. Toţi cei care lucrează la gaterul din comuna aflată la vreo cinci kilometri de pompă se opresc, în drumul lor spre sate cu bicicletele, la Barul de zi al staţiei, căruia îi spun din motive nici azi desluşite La doi paşi.
Din cînd în cînd, opreşte în staţia de benzină cîte un autocar cu turişti în drum spre Munţi. E un popas aranjat de Nelu Burduşel cu oficiul judeţean de Turism sub pretextul cumpărării de suveniruri, în realitate, o oprire pentru ca turiştii să-şi poată face nevoile vitale. Printre suveniruri călătorii au la dispoziţie, într-un colţ al Barului de zi, o prăvălie la care serveşte Nuţica, singura angajată a staţiei. Călătorilor li se oferă o păpuşă de lemn, îmbrăcată în port tirolez, şi un desfăcător de bere sub formă de Dracula.
*
De ce a murit
Ninel Staicu era ceea ce se cheamă un nefumător înrăit. Cînd vedea pe cineva trăgînd din ţigară, fie şi în aer liber, sărea ca ars, avertizîndu-l că fumul, înălţat spre cer, lărgeşte gaura de ozon, iar nicotina răspîndită în atmosferă poate îmbolnăvi un sugar din Japonia.
Cu vreo cîţiva ani în urmă, firma Marlboro, neliniştită de ascensiunea postdecembristă a ţigărilor Kent, datorată vremurilor anterioare, cînd tot românul visa la un pachet de Kent, lansa o campanie publicitară de o agresivitate neobişnuită. Printre altele, pe toate pachetele de Malboro fură tipărite coduri interioare. Cine trimitea un astfel de cod la o adresă indicată tot pe pachet şi intens cultivată la televizor se putea pricopsi cu un premiu în bani sau în obiecte. O dată cu numărul şi cu adresa, expeditorul trebuia să menţioneze şi obiectul pe care şi-l dorea, obţinut prin tragere la sorţi. Printre alte premii, campania publicitară anunţa şi un scuter.
A avea un scuter era visul lui Ninel Staicu. Îşi dorise asta încă de pe vremea lui Ceauşescu. Deşi strînsese ceva bani, nu reuşise să-şi ia unul, pentru că scuterele, aduse din afară, se vindeau doar cu aprobare expresă de la Ministerul Comerţului Exterior, contrasemnată de Ministrul Finanţelor.
După Revoluţie scuterele erau la liber. Numai că acum, din cauza cererii uriaşe, preţul crescuse atît de mult, încît era mai rentabil să cumperi un Mercedes ultimul răcnet, decît un scuter.
Campania de premii declanşată de Malboro era un bun prilej pentru Ninel Staicu să aibă, în fine, un scuter.
Înnebunit să pună mîna pe unul, mai precis pe cel pus la bătaie de campania Malboro, exact scuterul pe care visa, Nile Staicu se apucă de cumpărat ţigări Malboro. La început, lua pachetul, răsturna ţigările într-o lădiţă şi copia codul de pe fundul pachetului. Apoi, cum cantitatea de ţigări creştea de la o zi la alta, se gîndi să se apuce de fumat. I se făcea rău văzînd atîţia bani prăpădiţi degeaba. Îi veni greu un timp. După care obişnuindu-se, deveni fumător înrăit.
Cînd primi scuterul, după un an de trimis coduri în vederea întrecerii, dar şi de fumat ţigări tari, avea deja un cancer la plămîni.
La înmormîntare, în amintirea visului îndeplinit al lui Ninel Staicu, dricului îi urmă o camionetă pe a cărui platformă şedea, îngropat în flori, scuterul răposatului.
*
La Grădina Zoologică
Grădina Zoologică tocmai a primit cei doi lei pentru care făcuse comandă cu un an în urmă.
N-a fost prea simplu să obţină bani.
Prin Ordonanţă de Urgenţă, Grădina Zoologică trecuse în subordinea directă a Guvernului, mai precis a Secretariatului General al Guvernului. În consecinţă, bugetul Grădinii nu se mai aproba de Consiliul General al Capitalei, ci de Parlament. La Parlament, Bugetul provoca bătălii crunte nu prea diferite de cele angajate între Triburile din junglă. Fiecare leuţ era disputat de mai multe departamente, instituţii, ministere, organizaţii. Cum să vîri, în aceste condiţii, un capitol prevăzînd o sumă însemnată în euro pentru achiziţionarea a doi lei de către Grădina Zoologică?
Şi totuşi, pînă la urmă, miraculosul deveni realitate.
Suma trecu de votul din Comisii şi din plen, ba chiar niţel mărită, pentru a fi cumpăraţi doi lei mîndri, demni de plaiurile noastre strămoşeşti.
În realitate, nu era vorba de nici un miracol. Un membru al Comisiei de Buget-Finanţe avea un nepot care lucra în Tanzania. Parcul din această ţară avea un surplus de lei, provocat de un exces de sexualitate din cauza furtunilor tropicale. Român descurcăreţ, nepotul aranjă cu şefii Parcului comanda pentru cei doi lei în schimbul unui comision de 30%.
Pentru aducerea celor doi, Grădina Zoologică trimise în Tanzania o delegaţie din care făcu parte – se înţelege – şi secretara directorului, o jună căreia directorul, om trecut de 55 de ani, îi pusese gînd rău. La rugăminţile Mirelei – aşa-i zicea secretarei – delegaţia ajunse în Tanzania după o escală la Paris, un ocol greu de justificat financiar, lesne de justificat prin dorinţa junei de a cumpăra o bluziţă de la Galeriile Lafayette.
La întoarcere, delegaţia, care n-avea nici o legătură cu transportul propriu-zis, pentru aceasta direcţiunea apelînd la îngrijitorul leilor, tigrilor şi pisicilor sălbatice din cadrul Grădinii, se opri la Roma, deşi ruta cea mai scurtă trecea prin Instanbul.
În fine, cei doi lei ajunseră la Grădina Zoologică.
Fiind vorba de un eveniment, se cuvenea organizarea unei ceremonii la care fusese invitat să ia cuvîntul însuşi premierul României. Un moment deosebit al sindrofiei îl reprezenta sfinţirea celor doi lei de către un sobor de preoţi în frunte cu însuşi Patriarhul României.
Uşor de zis, greu de făcut.
Sfinţirea unei bănci, a unui sediu sau chiar a unei maşini de lux nu ridica nici o problemă.
Lesnicioasă era şi sfinţirea unui cal de curse sau a unei iepe de prăsilă.
Cum să sfinţeşti însă atît de uşor două fiare sălbatice, abia venite din jungla africană?!
Preoţii, în frunte cu Patriarhul, urmau să intre în cuşcă dînd din cădelniţă şi zvîrlind cu pămătuful încolo şi încoace, şi, mai ales, cîntînd.
Uşor de zis, greu de făcut!
Feţele sfinte nu erau prea încîntate de ideea de a intra în cuşca leilor, cu uşa închisă (direcţiunea se temea ca animalele să n-o şteargă în lume). Da ce spun eu, nu erau deloc încîntate.
— Prea Sfinţia ta, ziceau cei din conducerea Patriarhului, leul e un dobitoc al Domnului. După cum am văzut în filmul Quo Vadis, daţi la lei de către sîngerosul Nero, primii creştini au făcut fiarele să se oprească, să cadă în genunchi şi să se închine, semn al trecerii la învăţătura lui Christos. Patriarhul se trezea în mare încurcătură. Să-i spună că el nu credea în scena din film, explicîndu-i că-i vorba de o adaptare pentru marele ecran al romanului lui Sienkiewicz, care roman nu respectă adevărul istoric ar fi însemnat să-i trezească celuilalt îndoieli în legătură cu dreapta credinţă.
După cîteva clipe de bîlbîială, găsi soluţia salvatoare:
— Cei doi lei fuseseră aduşi din junglă, unde n-ajunsese Cuvîntul Domnului.
Pentru a se creştina, ei au nevoie de timp.
La capătul unor lungi şi complicate negocieri, conducerea Grădinii Zoologice şi Patriarhia ajunseră la o înţelegere.
Nicăieri în Cărţile sfinte nu scria că fiinţele vii pot fi sfinţite numai dacă sînt treze.
Cei doi lei urmau să fie adormiţi cu o injecţie puternică.
Soborul de preoţi în frunte cu Patriarhul puteau astfel nu numai să intre în cuşcă. Puteau să şi doarmă lîngă cele două fiare sălbatice.
(Evident cît acestea se găseau sub efectul injecţiei paralizante).
Pentru a nu contraveni totuşi, vreunei litere care le scăpase, cei din conducerea Grădinii Zoologice aşezară cei doi lei adormiţi în aşa fel încît să pară că sînt fericiţi la atingerea cu apa sfinţită.