– LXXXI –
Elicopter
Postul Tv de ştiri Oglinda şi-a luat elicopter. De fapt nu postul şi-a luat, ci patronul. La o partidă de table, angajată la vila sa de la munte, în timp ce cucoanele discutau cu chicoteli ambigue despre chiloţii unui fotbalist, patronul s-a luat la ceartă cu proprietarul postului concurent. În toiul scandalului, aruncînd zarurile, patronul i-a zis celuilalt, care se lăuda cu camera video astfel concepută încît să înregistreze singură, fără cameraman:
– Băi, din astea puteam să iau o sută, dar sînt o prostie. Şi dacă mă supăr, îmi iau elicopter.
Şi-a luat elicopter, chiar dacă nu s-a supărat în prealabil.
De elicopter postul n-are nevoie.
Ce dracu’ se poate întîmpla deosebit jos, pe pămîntul ţării natale, ca să merite ultracostisitoarea filmare de sus, din elicopter?
Demonstraţii de protest?
Da, la noi sînt demonstraţii de protest, dar ele par mai degrabă o plimbare pe o stradă pietonală din Centru, decît un protest. Nu e ca la Londra sau la Berlin sau la Lyon, unde demonstraţiilor li se ridică sîngele la cap cînd se ivesc scutierii, şi se năpustesc să desprindă pietre din pavaj pentru a face din ele proiectile.
Urmăriri de maşini pe autostradă?
România n-are autostrăzile din America pentru ca filmarea din elicopter a urmării palpitante a mașinii infractoare de haita maşinilor de poliţie, urlînd din sirene şi făcînd semne din girofaruri să ridice ratingurile pînă la infarct.
Ca să ştie toată suflarea că Oglinda Tv e primul şi singurul post cu elicopter din partea asta a continentului, s-a dat o ştire publicitară în toate ziarele. După care, tot în scop publicitar, s-a inventat emisiunea De sus, din elicopter, consacrată exclusiv transmisiilor în direct din văzduh. Pentru a o marca, postul a făcut ca-n colţul din dreapta sus al micului ecran să stea tot timpul un elicopter în miniatură, bîzîind neobosit din elice. Graţie acestei emisiuni, s-au transmis în direct intrarea unui tren de marfă în gară, deplasarea unei turme pe şosele, ambuteiajul fatal de duminica după-amiaza de pe Drumul European Bucureşti-Comarnic-Predeal şi invers.
Toată lumea din post moare să transmită în direct din elicopter. De fapt, nu să transmită, ci să se plimbe cu elicopterul. Pentru că sînt mulţi, s-au întocmit liste de aşteptare. Pe primele 10 locuri sînt redactorii emisiunilor Can-can. Analiştii politici sînt pe ultimele locuri. Lor nu le va veni rîndul niciodată.
Între timp, patronul postului a fost arestat preventiv şi, prin urmare, pentru reducerea cheltuielilor de producţie s-a renunţat la elicopter.
*
Piscină
După ce se îmbogăţise peste noapte din Proiectul unei autostrăzi suspendate de la Sulina la Sighetul Marmaţiei, trecînd în zbor peste Carpați, proiect plătit cu milioane de euro, dar rămas pe hîrtie, Lucian Cuţuleţ şi-a trîntit o piscină unică în lume.
Costînd un miliard de dolari, piscina se întinde pe jumătate de hectar sub o Piramidă de cristal, care o concurează triumfător pe cea de la Luvru. Cei ce trec pe lîngă piramidă îi pot vedea în adîncuri pe cei care înoată sau se bronzează pe pe margini, la lumina unor sori artificiali.
Piscina a fost construită din marmură adusă din Italia, prezentată de pliantele publicitare ca fiind cea din care Michelangelo îl sculptase pe Moise.
Un dispozitiv cu senzori schimbă piscina în funcţie de starea sufletească a lui Lucian Cuţuleţ.
Poate deveni mare în furtună, Mediterana în somnolenţă de siestă, izvor de fluviu curgînd proaspăt şi chiar mlaştină emanînd miasme otrăvitoare.
*
În holul Instituţiei
La Secţia de taxe şi impozite a venit un intelectual somat printr-o hîrtie să-şi plătească tributul pe anul trecut, altfel va fi executat silit.
Intelectualul e un polemist de temut în lumea lui.
În lumea taxelor şi impozitelor e un veşnic speriat. Un altul, la primirea somaţiei, ar fi vîrît-o în buzunar, zicînd batjocoritor, Să vină să-mi ia praful de tobă! Intelectualul s-a grăbit să se prezinte la Secţie ca să se achite, direct de la poştă, unde a făcut o coadă straşnică pentru a primi plicul cu hîrtia.
Casieriţa de la Taxe şi Impozite n-a venit încă, deşi e 11 şi Programul a început de la 9. Fetiţa ei are prima evaluare naţională din viaţă şi mama s-a văzut obligată s-o însoţească pînă la şcoală, deoarece fiicei îi era frică.
Pînă atunci, pînă la sosirea casieriţei, intelectualul, care nu s-a burzuluit că trebuie să aştepte, stă de vorbă cu agentul de pază din hol.
Subiectul dialogului:
Dacă Pămîntul se învîrteşte în jurul Soarelui.
Agentul de pază, un fost strungar, pensionat pe motiv de boală, susţine înverşunat că Pămîntul nu se învîrteşte în jurul Soarelui. Dacă ar fi aşa, apa din Ocean s-ar tulbura cum se întîmplă cu cea dintr-un pahar pe care l-ai plimba rapid în jurul tău şi, atunci, milioane de oameni s-ar îneca în fiecare zi.
Intelectualul îl contrazice timid, deşi îşi dă seama că insul bate cîmpii.
Pînă la urmă îi dă dreptate.
Nu de alta, dar e un paznic de la Taxe și Impozite nu de la Biblioteca Academiei.
*
Tarabă
Lîngă celebrul motel La Vînătorul fără puşcă, Ilie Stăicănici şi-a amenajat o tarabă la care vinde fleacuri: coşuri de nuiele, curele second hand, ceasuri imitaţie, fluiere butucănoase, care-ţi fac răni la gură dacă încerci să cînţi, pitici de grădină.
Jos, lîngă tarabă se înşiruie căprioare şi vulpi de porţelan.
Din cînd în cînd, Duţulel, căţelul lui Ilie, se aşează în fund printre vulpi şi rămîne aşa, încremenit. Multe doamne care şi-au pus soţii să tragă maşina pe Dreapta, dau să-l ridice de urechi crezîndu-l de porţelan.
Se sperie cînd căţelul prinde să latre, furios c-a fost deranjat.
*
Personaj
Violeta Tumbadru, fostă secretară de judeţ cu Cultura, şi-a asigurat deja o mică avere, spre deosebire de altele, care şi-au pierdut timpul după Revoluţie cu bocirea vremurilor care au fost şi nu mai sînt. Ea s-a avîntat, chiar din 1990, în diferite afaceri.
A început cu o şcoală de mirese. Afacere de succes. Numărul proaspăt îmbogăţiţilor dintre ghiorţanii ante-Revoluţie creştea exponenţial de la o zi la alta.
Fetele lor erau nişte ciumăfăi care visau la condiţia de domniţe.
Şcoala de mirese le învăţa, contra cost, cum să-și ţină poala rochiei, astfel încît să li se vadă glezna, cum să stea mîndre în faţa preotului şi cum să mănînce, la ospăţul de după, fără să pleoscăie.
Încercase şi un curs suplimentar pentru virgine în noaptea nunţii. Aici învăţai cum să te laşi deflorată fără a părea nici curvă, nici neghioabă.
Nu-i reuşise mare lucru. Numărul virginelor scădea de la o zi la alta în Orăşel, de cînd se deschisese publicului larg Pădurea din margine, cu multe poieniţe tainice, în care fetele tîrgului erau deflorate înainte de a intra la liceu.
*
Pachet
Culai Cîmpureanu din Giuleşti Sîrbi a primit un pachet din Spania. Maică-sa (tată n-are, i-a părăsit cînd el era mic) i-a trimis ceva de-ale gurii, mai precis nişte portocale din raţia de care beneficiază ea ca bonus pentru că-şi depăşeşte norma la cules de portocale. Pe hîrtie scrie că sediul Poştei se găseşte pe strada Ion Cîmpineanu. Ajuns în Centru cu metroul, Culai Cîmpureanu a întrebat de strada cu numele ăsta o muiere care se uita prin greamlîcul unei shaormerii, intrigată că vînzătorul lipsea. După indicaţiile ei, dă de o stradă anunţată de tăbliţă, Ion Cîmpineanu, Om politic. Pe hîrtia lui scria doar Ion Cîmpineanu. Însemna că-i vorba de o altă stradă.
– Nu ştiţi unde e strada Ion Cîmpineanu, Om politic? se interesează el la buticurile înşirate de o parte şi de alta a străzii Ion Cîmpineanu, Om politic. Nimeni nu ştie de existenţa unei asemenea străzi. – N-am auzit!, răspunde cîte unul. O fi poate la Galaţi aşa ceva.
L-a scos din încurcătură un istoric, membru al Academiei, pe care-l întîlnise în timp ce muşca o chiftea.
El i-a spus că strada se numește Ion Cîmpineanu. Nimic mai mult. Ion Cîmpineanu, Om politic e doar o precizare didactică, pentru cei ce vor să învețe parcurgînd tăblițele cu numele străzilor.
*
Concurs de mustăţi
Consiliul judeţean Harghita organizează o nouă ediţie a Concursului naţional de mustăţi. E vorba de ediţia a 20, marcînd şi împlinirea a două decenii de cînd minoritatea maghiară din România a obţinut dreptul de organiza un astfel de concurs. Înainte de Revoluţie, strădaniile de a-l iniţia s-au dovedit zadarnice. Conducerea de partid şi de stat suspecta mustăţile drept un simbol subversiv al iredentismului maghiar.
Potrivit Regulamentului, republicat în presă în regim publicitar, participanţii trebuie să trimită mai întîi pe adresa Comisiei de organizare o fotografie a mustăţilor, mai precis a capului împodobit cu mustăţi.
În plic trebuie să fie şi o parolă.
Dintre sutele de fotografii sînt selecţionaţi 25 de posesori care urmează să participe la Festivalul mustăţilor, manifestare complexă conţinînd cîntece populare maghiare, dar şi româneşti. Seara, pe scena din Crîng are loc defilarea celor 25 de mustăcioşi pentru desemnarea primilor trei clasaţi, prin votul juriului, alcătuit numai din femei, şi votul publicului, alcătuit din femei, bărbaţi, copii, după cum s-a nimerit să vină pînă aici.
Cîştigătorul premiului întîi primeşte o diplomă şi o trusă de îngrijit mustăţile, împreună cu un Ghid de folosire.
Îngrijirea mustăţilor se dovedeşte extrem de complicată.
Trebuie să le răsuceşti de trei ori pe zi, după ce le-ai dat cu apă cu zahăr.
*
Pe şosea
Trece în viteză prin localitate un TIR, făcîndu-i pe mulţi de la volan, şoferi cu frica de Dumnezeul şoselelor – Radarul, să-și facă cruce. Goneşte de parcă i-ar fi frică de moarte să meargă încet.
Transportă, potrivit inscripţiei de pe ambele laturi, Reptile vii, între care se află doi şerpi boa, ghiftuiţi de dimineaţă cu o jumătate de bou, ca să nu facă scandal pe parcurs.
*
Scenă în Parcare
Parcarea Supermarketului. E unul dintre cele mai primejdioase locuri pentru cei care arată a oameni de treabă. Ca mine, de exemplu, care arăt astfel fără a fi însă. Te agaţă ca să-ţi ceară bani fel de fel de persoane: copii care-ţi oferă cărţi dinainte de 1989, june care se pretind a fi colectoarele unei chete pentru un copil bolnav de cancer, cerşetori pur şi simplu.
– Daţi-mi şi mie 10 lei, de autobuz, că vreau să merg acasă şi n-am!
Cel care mi se adresează n-arată deloc a tip care moare să ajungă acasă, la nevastă şi copii. Arată mai degrabă a ins care se va duce de aici direct la crîşmă.
– N-am! zic scurt şi suficient de ferm pentru a-l descuraja.
– Daţi-mi cinci lei! coboară insul pragul cererii şi scoate din discuţie răspunsul la posibila întrebare:
De ce ai nevoie de cinci lei?
– N-am! zic din nou, vîrînd cheia maşinii în buzunar şi întrebîndu-mă dacă am închis-o.
– Daţi-mi atunci măcar o ţigară! scade celălalt, în chip dramatic, preţul.
– A, da, asta îţi pot da!
Şi-i întind o ţigară. Doar o ţigară. Nu de alta, dar e în stare să-mi ia tot pachetul.
*
Notă
Universitatea de Sud-Est organizează dezbaterea:
Sînt blondele proaste din naştere?
Din partea blondelor va susține intervenția de bază o șatenă.