– LXXVII –
La Castelul Peleş
Pe şoseaua care înconjoară dîmbul, ca și cum l-ar ocroti, urcă zeci de ATP-uri, vehiculele la modă în Bucureşti şi în ţară. Ceva între Mercedesuri de lux şi tractoare IAR fabricate în România prin anii ’50 ca o sfidare adusă imperialiştilor anglo-americani. Se dau în vînt după ele nu numai băieţii de bani gata, dar şi taţii acestora. Junilor le crează iluzia sporturilor extreme, una dintre formulele de a omorî spleenul. Bărbaţilor maturi, ca să nu zicem copţi, iluzia – şi mai mare – a unei virilităţi revenite peste noapte.
Arar coboară panta cîte un jeep fălos. Geamuri fumurii, bară pentru înfruntat lianele din jungă, faruri puternice, special concepute pentru a descuraja tigrii.
*
O tăbliţă indicatoare îţi aduce la cunoştinţă că poţi ajunge la Castelul Peleş şi luînd-o de a dreptul pe un soi de potecă tăiată în dîmb. Urci din greu treptele mîncate de vreme. În spărturile dintre pietre putrezeşte în linişte apa murdară, plină de mucuri de ţigară şi cotoare de măr. Din sens invers, coboară o clasă de şcolari. Energia copilăriei dă peste marginile trupurilor fragile. Unii alergă la vale, ca şi cum ar vrea să-şi ia zborul. Alţii se înghiontesc. Fetelor, cu sînii încă neîmpliniţi, le mijesc hormonii. Ca în joacă, băieţii le prind în braţe.
*
Drumeagul spre Castelul Peleş iese cu greu din labirinturile tarabelor cu fleacuri. Se vînd: cranii de lemn cu o lumînare aprinsă în gură, camere video contrafăcute, lumînări pochindoace, bumeranguri, macrameuri, colaci ungureşti, numiţi comercial Kurtos, brichete fără gaz, unele ce nu pot fi aprinse înainte de miezul nopții, pentru că sînt niţel porno, feţe de pernă care încalcă drepturile cumpărătorilor, scurteici, fluiere de dor şi jale (aşa zice eticheta), cuţite, susan cu miere. Chiar dacă sîntem pe la prînz, gerul de februarie se simte tare. Răspunzînd provocării, vînzătorii au pus de un foc mic în buza rîpei. Din cînd în cînd, pleacă din dosul tarabei pentru a-şi încălzi mîinile prin frecare, deasupra flăcărilor ce par vesele oamenilor de cultură în trecere pe acolo.
Soarele, şi-aşa sărac, nu pătrunde printre copaci pînă la poteca dintre tarabe. Pe gheaţa subţire, femeile păşesc atente, împărţite între grija de a nu pica în fund şi preocuparea de a rămîne elegante chiar şi cînd alunecă. De-a lungul drumeagului curge un pîrîiaş ce ţine neapărat să iasă în evidenţă printr-un indicator trezind nedumeriri: Accesul la Pîrîu Interzis.
*
Un cîine lup, beneficiind de o libertate temporară şi, desigur, absolut iluzorie, a luat-o înaintea stăpînului, ocupat pînă peste cap să convingă juna spălăcită de alături că el e spiritual.
Dulăul nu vrea să ajungă cît mai repede la Castel, nerăbdător să vadă cu ochii lui fala domniei lui Carol I. Pur şi simplu el ţine să arata celorlalţi cetăţeni că e un cîine de treabă. În acest scop, se vîră în grupurile care urcă poteca, împinge cu botul în şoldul unei doamne, se freacă duios de un puradel. Beneficiarii acestor alintări îl iau drept ceea ce e:
Un ditamai dulăul. Drept pentru care, în loc să se bucure că au trecere la animale, se sperie sau – şi mai rău – se revoltă că animalul a fost lăsat slobod.
*
Înainte ca aleea să facă un scurt ocol, prin nimic motivat din punctul de vedere al formelor de relief, se poate vedea, pe dreapta, o gheretă nelocuită. Ferestruica la care se iţeşte, de regulă, capul supraveghetorului e astupată cu o bucată de ziar, iar pe unul dintre pereţi Niniţă îi declara Ninicăi dragostea sa eternă. Un fals, fireşte, dat fiind că jurămîntul e scris cu tuş, substanţă perisabilă. Nu departe de gheretă, cinci căţei abandonaţi storc duioşii instantanee doamnelor şi domnişoarelor în drum spre castel, indiferent de vîrstă, cont în bancă şi opţiune de vot. Unui şir de tarabe cu bumeranguri şi baloane sub formă de dirijabil, îi urmează mai mulţi inşi sărăcăcios îmbrăcaţi, oferindu-şi conspirativ broşuri şi CD-uri cu Castelul Peleş, evident contrafăcute.
*
Accesul în interior e supus unui protocol trecut pe un afiş de pe terasă. Apeşi mai întîi butonul din stînga clanţei. Nu-i prea greu de descoperit. Chiar deasupra lui scrie în română şi în trei limbi de circulaţie internaţională:
Buton.
Apăsaţi cu putere!
Deşi în adîncurile de dincolo de uşă nu tresare nici un sunet, după un timp, uşa se deschide şi un tînăr în uniformă albastră solicită doritorilor numele şi prenumele. Cu acestea se va întocmi lista următorului grup, limitată strict la cincisprezece inşi. Noul grup va intra numai după ce grupul dinăuntru a ieşit deja: pe o altă uşă, fireşte.
În aşteptarea acestui moment, noul grup deja construit se consacră uneia dintre cele mai vechi activităţi omeneşti: pierderea timpului.
Unii mestecă gumă cu sîrguinţa caprelor care au rupt deja creanga de salcîm. Alţii se trag reciproc în poză, dîndu-şi obolul cuvenitei prostiri, specifice omului care se fotografiază.
Dă naştere unor posibile frustrări anunţul:
Nu vă urcaţi pe balustradă!
Pînă la acest avertisment e greu de crezut că unui om normal i-ar trece prin cap să se caţăre pe balustradă. Avertismentul însă îi face pe mulţi să încerce, dînd curs raţionamentului:
O fi ceva să te urci pe balustradă, o dată ce se interzice s-o faci!