– LXXIX –
Afacere
Nelu Măcăluță a dus-o dintr-o afacere proastă într-alta, pînă cînd descoperi una:
Cumpără fabrica de pînză de steaguri ca să o transforme în fabrică de veșminte preoțești.
Cererea era uriașă. Era nevoie în continuare de steaguri, drept pentru care Nelu păstră producția reducînd-o însă la nivelul unui atelier.
Pentru veșmintele monahale primea comenzi de peste tot.
Se înființau pe bandă rulantă noi biserici, noi schituri și noi mînăstiri.
Toate orașele mai pricopsite își trînteau în centru Catedrale.
Preoții erau convocați la sfințiri transmise în direct de televiziuni.
Nu-ți puteai îngădui să apari la televizor cu veșminte ponosite, de cele mai multe ori pătate de sosuri.
*
La minimarket
Minimarketul a pus în vînzare și mîncare gătită.
Cînd intri în magazin, din aerul de afară, tare ca o lamă de brici, te învăluie ucigător aerul călduț, mirosind a ciorbă.
Prin fața ușii, rînește cu T-ul, tanti Gica, femeia de serviciu.
Halatul albastru s-a decolorat și s-a rupt pe la subțiori.
Chiar la intrare, pe stînga, în vecinătatea vitrinei cu brichete de făcut cadou, deși nu se aprind, îți sare în ochi anunțul:
„Stimați clienți,
Pentru cașcavalul 1 decembrie
Nu se permite achiziționarea a mai mult de 2 (două) bucăți.
Mulțumim pentru înțelegere!”
Din vitrina cu produse de carne, dincolo de care o matroană așteaptă cu un cuțitoi în mînă, fac cu ochiul cîrnați, ciolane, pui.
O hîrtie prinsă de tejghea cu pioneze avertizează:
Nu mișcați din produse!
Magazin supravegheat video!
*
D-ale inundațiilor
Apele revărsate ale pînă mai ieri pîrîiașului păreau că se vor umfla pînă la acoperișul caselor.
Peste noapte, nivelul lor s-a stabilizat.
Pînă la jumătate din temelia caselor de pe Șosea.
La Bufetul satului, mai precis la teresa de sub ferestre, stînd în apă pînă la genunchi, tipi cu șepci de bolșevici sau cu pălării de politicieni interbelici, beau bere direct din sticlă.
Panourile de plastic au fost luate de primul val al inundațiilor definite drept catastrofale.
*
Fătuce la Bibliotecă
Șase fătuce din primul an de facultate, colege de cămin, au venit la prestigioasa instituție de cultură care e Biblioteca Academiei, împinse de informația dată de profesor, de la înălțimea catedrei, că doar aici se găsește bibliografia obligatorie.
Fetele studiază Dreptul la o facultate particulară. S-au înscris la Drept, pentru că era facultatea care nu cerea examen de admitere. La fel de bine se puteau înscrie la Facultatea de piscicultură, dacă așa ceva ar exista în Marele Oraș.
Au venit ca să facă rezumatul paginii 223 din cartea cerută de Profesor în cadrul Bibliografiei.
Ca toți cei plecați în necunoscut, pășind întîia oară într-o Bibliotecă publică, fetele se țin una de alta, în grup, în turmă, în cîrd, în haită, cum vreți să-i spuneți.
În grup se interesează la portar cum și de unde se eliberează, permisul.
În grup merg la Fișier. Una caută, iar celelalte o asistă, stînd în jurul ei, ca și cum ar apăra-o de un eventual atentat.
În grup intră în sală, sfioase, și în grup se îndreaptă spre locurile libere date de la garderobă, una lîngă cealaltă, astfel că poți considera zona din față a Marii Săli ocupată de un grup de comando însetat de cultură.
Toate au asupra lor cele trebuincioase aventurii lor intelectuale:
Termos de cafea, sticlă de apă minerală, un pachet de biscuiți și un tub de spray pentru subțiori.
Mai înainte, în hol se uitau în toate părțile, uluite pînă la clătinarea personalității de ceea ce vedeau și auzeau. Profesori universitari de fala decanului lor ședeau la măsuțele asistate de fotolii adînci și țineau prelegeri ad-hoc discipolilor care-i urmăreau admirativ. Din toate părțile se auzeau ipoteze, teze, axiome, note de subsol, titluri și autori.
După ce și-au ocupat locurile, fetele se pun pe așteptat cărțile comandate doar de una dintre ele. Stau cu gîturile lungite spre ușă, asemenea lingurarilor lui Creangă în așteptarea lui Nică a Petrei, care trebuie să vină cu mîncarea, dar întîrzie, deoarece e ocupat cu Pupăza.
De fiecare dată cînd pe ușa larg deschisă intră împins ca un muribund spre sala de operație, căruciorul cu cărți, fetele tresar emoționate.
În fine, a venit cartea.
Le-o dă un tip gras care habar n-are ce cărți împarte în dreapta și-n stînga.
De fapt, habar n-are nici că sînt cărți și nu sticle de bere sau pachețele de masă.
De cum primesc cartea, fetele se strîng în jurul celei care a comandat-o.
Conspectează conștiincioase, întrerupîndu-se doar pentru a se interesa unde e W.C.-ul.
Cînd termină, își strîng lucrurile, dau cartea și pleacă, brusc înveselite.
Nu vor mai călca niciodată pe aici.
Cititorii obișnuiți ai bibliotecii, mulți dintre ei bărbați în vîrstă, se întorc la fișele pe care le fac zilnic, de ani întregi, cu o anume părere de rău că totul revine la normal.
*
Se lucrează la Parc
Bat la ușă alegerile locale.
Primarul, care n-a fost încă arestat preventiv, candidează pentru a patra oară.
E primar de decenii al sectorului respectiv.
Parcul Orașului, singurul din ținut zis și Central, e supus unei operațiuni intense de renovare.
Băncile vechi au fost înlocuite cu altele noi, prevăzute cu picioare de fier, încheiate de labe imitînd pe cele de motan sau, mă rog, de tigru, depinde de cine e autorul metaforei.
Aleile au fost pietruite, iar iarba, tunsă scurt, cum se cuvine la o persoană tînără.
Au fost schimbate becurile din coliviile lampioanelor.
Dau acum o lumină albă, rece, de solemnitate consacrată depunerii de coroane.
Pe aleea principală stă, oprită din drumul către ceva de care nu ne dăm seama acum, o camionetă cu unelte de grădinărit.
Cele două portiere sînt larg deschise ca și cum i s-ar lăsa vehicolului posibilitatea să respire în voie.
Șoferul, și alți cîțiva lucrători (doi bărbați și trei femei) dorm de prînz lungiți pe iarbă.
Și-au pus mîinile sub cap în chip de pernă.
*
Zi de salariu
De pe la 10 dimineața, două ore după începerea Programului, nimeni din instituție nu mai lucrează.
Nici măcar Centralista nu mai răspunde la numărul trecut pe site sub precizarea:
Contact.
E zi de salariu.
Sau, mai precis, Ziua salariului pe card.
Toată lumea așteaptă să vadă dacă s-a vîrît sau nu salariul pe card.
Înainte vreme, era simplu.
Casierița se ducea la bancă pentru a scoate banii. Dacă a plecat la bancă înseamnă că sînt bani de salarii – trăgeau rapid concluzia unui raționament făcut în chip automat toți salariații.
Deși casierița nu anunța c-a plecat la Bancă, întreaga instituție știa c-a plecat.
Unii după Cartonul Închis. Sînt la Bancă, de pe ușa Casieriei, aflate la Parter.
Alții din ce se vorbea în toate birourile.
Băieți, cine are să-mi împrumute niște bani, îi înapoiez azi, Casierița s-a dus după salariu.
Mai complicat era să verifici dacă a venit deja și dacă a început să dea banii.
Pentru mulți din Instituție Ziua de Salariu era un fel de Ziua Judecății de Apoi așteptată de asceți.
Într-o asemenea zi, cei cu păcate mergeau în Iad, încolonați ca niște prizonieri prin stepele rusești, iar cei fără de păcate ajungeau în Rai.
Nu pe jos, ci cu trenurile de mare viteză din Administrația Marelui Tribunal.
Credincioșii erau convinși că păcătuiseră ei într-un fel.
Fie și măcar cu gîndul.
De aceea, siguri de mersul în Rai erau doar asceții, cei care-și aleseseră drept locaș o peșteră în creierii munților sau un loc în vîrful unui stîlp, la concurență cu barza.
Dacă ar fi să comparăm Ziua de salariu cu ceva trimiterea ar trebui să se facă la așteptarea de către pustnici a Zilei de Apoi.
Unii se împovăraseră de datorii în perspectiva Zilei de salariu, conform formulei, auzite în toate birourile.
N-ai să mă împrumuți cu niște bani pînă la Salariu?
Alții își programaseră deja, pentru Ziua asta, un drum pînă la Mall.
Nevasta, copiii, chiar și soacra, așteptau acasă, deja îmbrăcați, semnalul de coborît în stradă, pentru a-i lua cu mașina.
Momentul cînd casierița se întorcea de la Bancă dusă și adusă cu mașina directorului, drept pentru care primii plătiți erau directorul, și, evident, înaintea directorului, în mașină chiar, șoferul, trecea drept crucial pentru cei din Instituție:
Salariații erau mulți, iar casierița una singură.
Se făcea imediat coadă.
Dacă știai însă cînd se va întoarce aveai șansa să iei banii printre primii.
De aceea, fiecare Departament își trimitea pe teren iscoadele.
La început iscoadele își alegeau locul la intrarea în clădire. Cum însă între birouri se angaja o veritabilă confruntare pentru ocuparea primelor locuri la coada din fața Casieriei, iscoadele s-au depărtat încetul cu încetul de instituție, ajungînd la un moment dat să se ascundă prin copacii din jurul Băncii. Una – Maria Nașpa de la Credit funciar – poreclită și Top Modelul, pentru că arăta trăsnet, reuși să pîndească din chiar interiorul Băncii.
Acum însă salariul se vîra pe card.
Era o zi de salariu ca și altădată.
Numai că acum se făcea coadă la Bancomatul de la Parter și nu la ușa Casieriei.
De regulă, banii intrau pe card în ziua de Salariu, aceeași ca dată, începînd cu ora 12. Fuseseră și situații – nu puține – în care salariul intrase după ora 16, ba uneori chiar a doua zi.
Înainte vreme, cînd îi împărțea Casierița, cei din instituție știau sigur dacă în ziua respectivă se va da salariu, după cum se mișca în spațiu casierița.
Acum, de cînd se introdusese cardul, lucrurile se complicaseră rău, rău de tot.
Cînd punea Banca banii pe card?
Ei bine, asta rămînea un mister.
Un mister existențial, ca și cel despre momentul cînd urma să mori.
De aia, rînd pe rînd, după o listă întocmită în prealabil, salariații mergeau la bancomat ca să vadă dacă a intrat salariul pe card.
Dacă nu intrase, automatul scotea o hîrtiuță enervantă, sfidătoare ca și cum ar fi scos limba a batjocură, cu informația:
Operațiune eșuată!
Dacă intraseră, norocosul îi încasa, îi vîra tacticos în portofel și se întorcea în birou.
Nu era nevoie să sune goarna.
După întreaga lui înfățișare cei care-l pîndiseră în timp ce încerca automatul își dădeau seama că Intraseră Banii!
*
Caleașcă
Fănel Născuțiu și-a făcut o caleașcă din tractorul luat cu ani în urmă, la sîngeroasa destrămare a GAC-ului, printr-o lovitură bine gîndită.
Lansase în mulțimea disperată la gîndul că nu mai e nimic de jefuit:
– Acolo, în magazia de peste drum, sînt căzi de baie din marmură.
Toți se năpustiseră să ia cîte căzi se putea, deși satul nu era conectat la apă curentă.
Și-n timp ce toți ieșeau din magazie fără să vadă nimic în jur, deoarece își puseseră cada în cap, ca pe o pălărie grea și uriașă, Tinel o zbugi cu tractorul pe porțile larg deschise.
Cabina și motorul aminteau de fostul tractor.
În spate dihania de metal avea atașată o cabrioletă.
Cu acest monstru Tinel Născuțiu își plimbă familia – nevasta și fetița – prin Centrul satului duminica și în sărbătorile în care nu se muncea
*
Orășel de provincie
După ce treci pe sub panoul care atîrnă deasupra șoselei de un odgon legat de doi stîlpi, întîmpinîndu-te cu Welcome, dai pe dreapta și pe stînga de căsuțe de cărămidă, prevăzute cu acoperiș de țiglă roșie și un perete spre șosea.
Vînd purcei! dezvăluie un secret poarta din tablă argintie, încununată de un sfert de metru de sîrmă electrificată ilegal.
Nu mai departe de acolo, peste doar cîteva gospodării, un alt gospodar ține să precizeze:
Vînd vin natural din struguri!
În capătul unei străduțe care duce în buza Rîpei, dintr-o cișmea de alamă cad picături de apă, ca niște muci dintr-un nas răcit.