– XXXVIII –
Prînz de gală
Ospătarii umblă de la un grup la altul cu tăvile strălucind ca nişte oglinzi portabile.
Pe suprafaţa lucioasă paharele stau într-un echilibru riscant.
Pînă cînd începe masa propriu-zisă, invitaţii aşteaptă, în picioare, în holul mirosind a tutun scump.
Cei mai mulţi îşi ţin mîna în buzunarul drept al pantalonului. Discuţiile sînt, ca de obicei, nesărate.
Te pricopseşti însă cu un nou snop de cărţi de vizită.
Uşile se deschid larg şi îmbietor. Mai ceva decît porţile Raiului pentru cei aleşi de Domnul.
Se poate intra acum, că au venit deja Înalţii Oaspeţi.
Un sfert dintre mese au rămas neocupate.
Cele dinspre masa prezidiului .
Să nu stea nimeni cu fundul la Cinstitele feţe!
La un moment dat uşile se dau din nou în lături.
Cu o mişcare amintind de cea a uşilor pe care intră Papa în Catedrala San Pietro.
În sală se iveşte viitura unei armate de ospătari. După un moment de aşteptare, fluviul se desface în două rînduri care, după ce ocolesc sala, se opresc în dreptul meselor. Ospătarii – pentru că, despre ei e vorba – stau încremeniţi, cu recipientele acoperite în chip misterios de capace, asemenea unor inşi din Garda Regală înainte de a răpăi tobele.
Ca la un semn, fac toţi deodată un arc de cerc cu braţul drept şi prind cu el capacul de mîner.
Îl prind şi-l ridică elegant, ca pe pălăria unui domn la întîlnirea cu o doamnă ieşită să se plimbe la şosea. Din recipiente urcă spre tavanul sălii aburi mai mult decît ispititori.
Ca la un alt semn, ospătarii înfig lingurile în recipiente şi încep să pună în farfurii.
Cîte puţin, desigur, pentru că un prînz oficial nu-i făcut ca să-ţi pui burta la cale.
*
Proces
Fănel Calistru din Tirchileştii de sub Deal l-a dat în judecată pe Dumnezeu, pentru că s-a născut fără pic de talent la chitară.
*
Scenă pe ploaie
Plouă mărunt, urîcios. O apă murdară, plină de fulgi, cocoloaşe de hîrtie şi cutii goale de bere, gîlgîie prin rigolele depăşite de situaţie. Maşinile trec în viteză, aruncînd perdele de apă peste trecătorii de pe trotuare.
Care trecători, între noi fie vorba, n-au nicio vină.
Mă abordează un tip cu o umbrelă încăpătoare, de britanic din litografii. O face cu timiditatea cu care un velier acostează un pachebot.
– Şefu’, cum ajung la Gara de Nord? E acel gen de inşi care aleg formula şefu’ pentru a nu-i spune cuiva domnule, aşa cum preferă duduie, deoarece nu-i sigur dacă tipa din faţa lui nu-i cumva măritată.
Ne aflăm pe trotuarul care mărgineşte vasta curte a Bibliotecii Academiei. Gara de Nord e cîteva străzi mai încolo, îi explic. În limita capacităţilor mele de a fi geograf ad-hoc. – Nu-i nicio problemă – zice insul de sub umbrelă. O iau pe jos. Am tren pe la două după-amiaza.
Dialogul are loc la zece dimineaţa!
*
Sinucigaşa
Jenica Vlădoianu, asistentă medicală la Urgenţă, s-a sinucis, tăindu-şi mai întîi venele cu lama de curăţat părul de pe picioare şi, apoi, după ce a tras trei focuri în aer, să verifice dacă arma funcţiona, împuşcîndu-se în tîmplă.
A murit făcînd un infarct de emoţie că nu va nimeri unde trebuie.
*
Uşile buclucaşe
Cele patru uşi corespunzătoare fluenţei călătorilor într-o metropolă modernă, cum este cea bucureşteană, se deschid şovăielnic, dar mai ales la întîmplare. Bănuind că-i pe ghicite, călătorii stau cu toţii la mijlocul maşinii, pîndind încordaţi, ca membrii unui comando abia picat în adîncimea inamică. Parcă-parcă, se va deschide uşa numărul trei. Într-adevăr, în timp ce uşa numărul doi stă încleştată în manşoanele de cauciuc, ca un ins căpăţînos, de la care nu poţi scoate nimic, pentru că în ruptul capului nu şi-ar desface fălcile, uşa numărul trei şuieră promiţător. Cele două bucăţi de sticlă se desfac şi se fac la loc, ca un zvîcnet de aripi boante. S-a aprins şi becul roşu, de deasupra mea, prins într-un tablou grosolan, dat cu păcură. Lumea alergă la uşa numărul trei, cu disperarea unora prinşi de cutremur într-un bloc turn.
Autobuzul a ajuns în staţie. De jos, de pe asfalt, inşi dramatici bat energic în bucata de sticlă şi tablă, exprimîndu-şi voinţa de a urca. Au trecut însă cîteva clipe lungi, şi uşa numărul trei continuă să zvîcnească spasmodic. Cineva vîră mîna între cele două canturi. Poate aşa se va deschide. Alţi cîţiva îl sprijină cu indicaţiile. Ceilalţi tropăie nerăbdători. Unii dau fuga la uşa din spate, blocată cu un drug ruginit şi cu trapa smulsă. Alţii fac semne disperate şoferului. E o hărmălaie uriaşă în întreg autobuzul, lăsînd nepăsători pe cei ce coboară abia la capăt, unde mai mult ca sigur una dintre uşi trebuie să se deschidă, şi dacă n-o să se deschidă vor avea ei timp să descopere pe unde să iasă: prin luminator, prin burduful de cauciuc, mă rog, nici o grijă, autobuzul stă la capăt cît vrei.
Cînd, deodată, modestă, dacă nu chiar sfioasă, se dă în lături, fără ca cineva să-şi dea seama, uşa numărul doi!
*
Vulcanizare
Pe şoseaua Mihai Bravu, nu departe de locul celebrului talcioc Vitan-Bîrzeşti, se află Vulcanizarea La Gabi. E o întreprindere privată tip SRL. Unitatea propriu-zisă e o înjghebare din tablă ruginită, proţăpită în marginea şoselei. O spărtură în gard dă posibilitatea accesului în incintă. Aici poţi vedea, ca în orice unitate abia ieşită din socialism, lucruri vraişte: un cric ruginit, caucicuri nefolositoare, baloturi de sîrmă.
Cîţiva paşi mai încolo creşte iarba. Rea, sălbatică în dezlănţuirea ei de după ploaie.
E lesne de ghicit că patronul şandaramalei La Gabi se numeşte chiar Gabi. E un tînăr la vreo treizeci de ani, într-o salopetă albastră din import. Se înţelege că respectiva e doar de decor. Tînărul Gabi nu face nimic. Ca orice patron care se respectă, el supraveghează munca angajaţilor. N-are importanţă că aceştia sînt doar doi. Ford, cu milioanele sale de salariaţi, n-a fost mai mîndru decît Gabi al nostru. Subordonaţii domniei sale robotesc aşa şi aşa. Ceva între lipsa de chef socialist şi truda capitalismului sălbatic. Obiectivele muncii nu le ridică prea mari probleme: învîrt şuruburi într-un sens şi-n altul, dau cu călcîiul în cauciucuri, să se desprindă, şi fac să pocnească năprasnic roata finală. Patronul intră şi iese din gheretă. Catadicseşte din cînd în cînd să se aplece şi să ridice de jos o bucată de sîrmă. Nu, nu e vorba de o implicare directă în mersul întreprinderii. Pur şi simplu s-a împiedicat de sîrma respectivă.
Cei doi salariaţi n-au buzunare.
I-a obligat patronul să le dea jos.
Ca să nu aibă unde pune bacşişul!
*
Toane de şofer
Şoferul autobuzului merge încet, cu uşile larg deschise, în timp ce hardughia tremură şi strănută atît de rău că unei doamne din faţă îi sare din coş şi se rostogoleşte pe podele un măr abia acum luat din piaţă. Politicos, un tînăr se repede, să-l prindă. Mărul nu se lasă. Se rostogoleşte perfid dintr-o parte într-alta a maşinii. Cavalerul nostru îi vine de hac pînă la urmă. Ştergîndu-l de poala surtucului, i-l întinde doamnei într-un gest pe care nimeni nu-l compară cu cel al şarpelui, dat fiind că în jur sînt oameni cu alte griji.
Cum aproape că se tîrăşte, autobuzul seamănă cu un tramvai. De altfel, şoferul, care sperie babele dinăuntru strîmbîndu-se în oglinda spînzurată deasupra volanului, e hotărît să meargă aşa toată ziua.
A constatat că are acelaşi salariu ca şi vatmanul, al cărui tramvai nu prinde viteză deloc.
*
Urmărit general
Pe Nelu Colancea îl ştie tot satul. La vreo trei luni o dată, îşi face apariţia pe şosea şi, mai apoi, pe uliţe, strigând:
– Fiare vechi cumpăăr!
Nu ştie însă că e dat în urmărire generală!
*
Secvenţă
Pentru că aici, la intrarea în hol, unde se vînd biletele, trage curentul, şeful gării a dat dispoziţie să i se ridice casieriţei un fel de cuşcă.
Vîrîtă înăuntru ca într-un clopot, casieriţa priveşte şi întinde mîna, ca să ia şi să dea banii, printr-o ferestruică.
Nu se prea se aude ce spune.
Călătorii o ghicesc după mişcare buzelor, ca surdo-muţii.
La bufetul gării, o încăpere strîmtă, cu pereţii pătați de igrasie şi mese înalte, pe picioare de fier ruginit, fostă pînă nu demult magazia de bagaje de mînă, se găsește de mîncat doar ouă stricate, cu gălbenuşul verde.
De băut o singură băutură: whisky la cană.