– XXXVI –
Autobuzele colorate
Autobuzele Marelui Oraş au căpătat un aer vesel. Sînt tot aceleaşi hardughii zdrăngănitoare pe roţi de cauciuc peticit. Nu mai sînt însă cenuşii. Conducerea RATB, fostă ITB, a hotărît să fie împodobite cu reclame la ţigări Camel. Celebra firmă nu plăteşte nimic pentru asta. Conducerea s-a gîndit însă că ar trebui făcut ceva pentru îmbunătăţirea transportului în comun. Maşini noi nu pot fi importate. Nu e valută. Compania trebuie să folosească mai departe autobuzele vechi din dotare. Astfel că directorul, sedus de o reclamă la ţigările Camel, întîlnită într-una din călătoriile sale peste hotare, cu familia, a propus şi a impus ca toate autobuzele să poarte prin Bucureşti celebra cămilă care fumează. Totul a fost bine la început. Maşinile abia se tîrau. Motorul tuşea din greu, ca şi cum şi-ar fi dat duhul, slobozind înăuntru valuri de fum alb, înecăcios. Şoferii nu excelau prin politeţe. Cozile de prin staţii nu se micşoraseră. Toate aceste necazuri erau suportate cu inima uşoară de călători. Își spunea cuvîntul culoarea veselă a autobuzelor.
Cu timpul lucrurile se complicară. Celebra reclamă conţinea şi numărul de telefon al filialei din Detroit, la care se putea suna pentru a-ţi spune părerea despre ţigări. Scris didactic sub burta cămilei, numărul era însoţit de sugestia: Telefonează aici! Nu toată lumea din Marele Oraş ştia engleza. Agerii locuitori pricepuseră însă că-i vorba de un telefon la care trebuia sunat. Dar mai ales că e numărul pentru plîngeri şi sesizări al întreprinderii.
Zilele trecute, prin Bucureşti, a putut fi văzut un alai neobişnuit. O înmormîntare grozavă, cu zeci de maşini urmînd platforma unui camion.
Răposatul?
Theodor Anghelache, cetăţean american de origine română, al cărui număr era aproape identic cu cel de pe veselele noastre autobuze. Murise în urma sutelor de telefoane care, confundîndu-l cu RATB-ul, se năpusteau să-l înjure. Abia la sfîrşitul scandalului, cînd Theodor Anghelache reuşea să strecoare şi el o vorbă, furiosul de la capătul firului îşi cerea scuze.
De cele mai multe ori însă călătorii revoltaţi de starea autobuzelor nici nu catadicseau să facă asta.
– Sunteţi şi voi nişte porci! – răspundeau ei precizării că acesta nu-i telefonul RATB, ci telefonul companiei Angelica Madonetta, specializată în vînzări en gros de macarale-turn.
*
Rugăminte
Venind spre casă, prin dreptul ASE-ului, mă opreşte un cetăţean.
Un domn, judecînd după servieta diplomat, ţinută cu un deget răşchirat, ca să nu se deschidă la bălăngăneli.
– Nu vă supăraţi, zice el aprinzîndu-şi şi bricheta şi apropiind-o de încheietura mîinii sale, nu vreţi să-mi spuneţi cît e ceasul meu?
*
Pe vreme de iarnă
În ultimul vagon al cursei Adjud-Ghimeş, pe vreme de iarnă. Afară, un vînt subţire spulberă troienele. Nori albi umblă încolo şi încoace, fără să-şi găsească rostul. Prin fereastra aburită, mijesc satele de iarnă, pitite sub acoperişuri grele de omăt, dincolo de cîmpia cu zăpadă puţină. Se joacă, pătimaş şi cu energie, cărţi. Navetiştii au pus pe genunchi paltonul cu căptuşeala ruptă a unuia dintre ei şi, cu ţigara în colţul gurii, închizînd un ochi de usturimea fumului uscat, bat cărţile nou-nouţe.
Alături, pe bancheta unsuroasă, ninsă prin fereastra care nu se poate închide, pentru că i-a fost furat mînerul, moţăie, cu ţigara aprinsă în colţul gurii, un tip între două vîrste. Ori de cîte ori trenul frînează brusc, dă să cadă înainte, ba chiar porneşte greoi, tăind cu umărul aerul asudat. Trenul o ia din loc lin, şi el îşi revine, aşezîndu-se uşor cu spatele de banchetă. Jucătorii au încheiat o partidă – scor 10-7 pentru cei de pe bancheta mea – şi acum împart cărţile pentru alta, la fel de veselă ca şi cea dinainte. Tînărul blond, cu obrazul rotund, din faţa mea, s-a lăsat într-o rînă, ca într-un fotoliu, şi, privind mijit prin fumul de ţigară, umblă expert cu dreptunghiurile de carton lucioase şi pestriţe, ca nişte petece rupte dintr-un tapet.
Vine controlorul.
– Bună ziua, biletele, vă rog!
Mă vede şi se întreabă:
– Cine o fi tipul ăla care citeşte? Ar putea fi un supracontrol deghizat într-un călător paşnic.
– Biletele, vă rog! se face el că nu-i cunoaşte pe înfocaţii jucători de cărţi, care mormăie cu gîndul într-altă parte:
– Avem abonamente!
– Ia să vă văd abonamentele! zice controlorul, din nou cu ochii pe insul în costum maro, care citeşte netulburat, mai mult ca sigur un ştab, din ăia mari, care au timp să citească, ce le pasă lor?
Navetiştii n-au încotro. Trag de prin buzunare abonamentele lor ferfeniţă, arătîndu-le pe o parte şi pe alta, nu prea supăraţi: joacă mai departe cărţi şi îşi iau abonamentele cu o mînă, iar cu cealaltă ţinînd cărţile sus, răsfirate ca un evantai.
Între timp, trenul s-a oprit şi nu dă semne că o va lua din loc curînd.
S-a furat o porţiune de şină ferată, s-o pună la coteţul porcilor.