– XXXIX –
Fîntîna cu pepsi
Despre Victor Cocîrlache se vorbi mult în sat, cu câţiva ani în urmă, când se zvoni că descoperise în fundul grădinii un izvor de pepsi. Săpase pentru o fântână, pentru că el nici nu voia să audă de cişmelele vârâte mai nou de primărie în tot satul (zicea că apa de la ele e cancerigenă) şi, la un moment dat, târnăcopul (apelase la târnăcop, deoarece pământul era tare) făcuse să ţâşnească un lichid negru-negru. Crezuse la început că-i petrol şi începuse să-şi facă probleme.
Şi vedea casa, ograda, grădina, făcute praf, în locul lor ridicîndu-se o pădure de sonde.
Nu era însă petrol.
Îşi dădu seama punînd mai întîi o picătură pe limbă şi gustînd mai apoi dintr-un pahar proaspăt spălat.
Convins acum că e pepsi, amenajă fîntîna.
O fântână de pepsi!
Toţi cei de pe uliţă năvăliră să ia pepsi pe gratis. Le urmară cei din sat şi, mai apoi, satele din jur.
Pe o rază de cincizeci de kilometri, toată lumea îşi făcu provizii de pepsi.
În damigene, în butoaie de murături, în bazinele de apă.
Trebui s-o astupe după cîteva zile.
Alarmată, Compania Pepsi îl ameninţă cu darea în judecată pentru concurenţă neloială.
*
Necaz
Şi-a adus acasă căruţa cumpărată din iarmarocul de miercuri, legînd-o de un camion ce mergea în Munți.
Din cauza vitezei, căruţei i s-au stricat şinele.
*
Neoanele arse
Din cele douăzeci de neoane ale farmaciei nu funcţionează nici unul. E drept, cîteodată, la un an, dacă nu şi mai mult, ultimul de pe partea stîngă prinde să pîlpîie anemic, ca şi cum i s-ar zbate cuiva o pleoapă, şi se stinge cu un ţiuit.
Farmacia e luminată de un bec de bucătărie atîrnînd din lăcaşul unui neon desfiinţat cu ciocanul
*
La Mausoleu
Cu vreo jumătate de kilometru înainte de curba la stînga, te întîmpină pe dreapta şi pe stînga numeroase maşini parcate alandala. Ochiul prinde deîndată silueta de neconfundat a Mausoleului închinat Eroilor Neamului. Numai că aglomeraţia de autovehicule nu-şi are explicaţia în acest legendar reper naţional, ci în existenţa, lîngă acesta, a unei firme ce vrea să treacă drept modestă:
La Mausoleu – Restaurant şi Bar de zi.
Puhoiul de oameni se îndreaptă, aşadar, spre măruntul loc de cinstire a burţii, şi nu spre marele obiectiv de cinstire a trecutului nostru glorios. O mică parte, totuşi, din acest fluviu, între noi fie vorba, doar un pîrîiaş ce abia-şi mai trage sufletul, o ia spre Mausoleu, călcînd cu prudenţă pe pietrişul zgrunţuros care desparte poarta de treptele instituţiei.
Toţi vizitatorii din lume, indiferent de sex, vîrstă şi pregătire intelectuală, o dată intraţi într-un muzeu, încep a se întreba ce caută ei acolo. Pui în palma murdară a tipului cu fes de la intrare banii pretinşi drept taxă şi ai păşit înăuntru. După cîţiva metri, te trezeşti, întrebîndu-te:
De ce-oi fi dat eu banii cu care, la o adică, îmi puteam lua o bere?
Şi atunci n-ai încotro: te apuci să cauţi argumente.
Ţi se pare, astfel, că sicriile zidite în perete şi marcate de inscripţii merită banii.
Nu mult timp.
Respectivele lăcaşuri se înşiruie monoton. După ce-ai silabisit vreo zece nume, care oricum nu-ţi spun nimic, te apucă o plictiseală de moarte. Nu-ţi vine însă să ieşi. Ai stat prea puțin pentru banii pe care i-ai lăsat tipului cu fes. Urci scara întortocheată şi ajungi la etaj. Nimic deosebit: o simplă boltă cu sfinţi, prin a căror burtă străbate soarele firav al iernii. Cobori şi ieşi pe prispa din faţă. Priveliştea nu justifică banii. Nici tunurile, în a căror ţeavă priveşti zadarnic.
Urcîndu-te în maşină, îţi spui, răsucind cheia în contact, că, la o adică, te poţi lăuda cu vizitarea unui monument faimos în întreaga ţară.
Există, însă, şi vizitatori fericiţi că n-au dat banii degeaba:
O grupă de şcolari care se joacă de-a v-aţi ascunselea după ghiulele decorative.
*
Organizator harnic
Activitatea obştească intensă a lui Vasile Stamate din Cîmpul pe Lat: a iniţiat şi organizat un muzeu de Vinologie, o formaţie de cimpoaie scoţiene, un cor bărbătesc cu solist, un cerc minitehnicus, un cineclub care produce zece filme pe an, un curs gratuit de stenodactilografie şi un grup de Salvamari, deşi satul n-are ieşire la mare.
*
Peisaj cu viscol
Îl duse la gară un autobuz care, iniţial, trebuia să meargă în cealaltă parte a oraşului. Ieşise mai degrabă din garaj – spunea şoferul, un ins cu căciulă de oaie şi şubă din lînă artificială – şi îi era silă să se prezinte aşa de dimineaţă la staţia de pornire, Piaţa Unirii. Astfel că umbla acum hai-hui, oprind oricui îi făcea semn, ca un taxi lovit de damblaua transporturilor gratuite.
Prinsese să viscolească. Uşoare pale de vînt purtau zăpada dintr-un loc într-altul, ca pe o uriașă, zdrenţuită, pînză albă. Părea că o mînă enormă ar vrea să facă ceva cu ea, fără a şti însă precis ce. Suna strident o tăbliţă indicatoare, desprinsă peste noapte din fierul de susţinere. În depărtări şedeau neclintite, uşor obosite parcă, farurile unui tramvai. Venea încoace? Se ducea? Ca niciodată, un şir lung de taxiuri aşteptau la peronul din faţa gării. Uşa uneia dintre cabinele de telefoane aşezate la intrare se lovea năuc în clanţă. O uitase cineva deschisă, ieşind repede, aproape fugind (să nu-l prindă viscolul!?) şi de atunci nu mai intrase nimeni în cabină, ca s-o închidă. Un receptor greu, de metal bubos, spînzura părăsit în cabina alteia, uitat aşa de cine ştie cînd. Plecase şi controrul de la Intrare. Sau poate nu plecase, poate o luase la fugă, neliniştit de înteţirea ninsorii. Lemnul tejghelei pentru bilete şedea răsturnat pe spate, arătîndu-şi pîntecele de scîndură albă, prăfoasă. Sus, pe acoperişul de tablă al clădirii, cineva călca greoi, abia ridicînd picioarele butucănoase. Se simţea din cînd în cînd în pereţii gării formidabila apăsare a vîntului, ca şi cum ar fi vrut să-i turtească. Pe geamantanele de lemn, colţuroase, moţăiau năuci un grup de încorporaţi. Era unu noaptea. La ce oră puteau ei avea un tren? Şedeau pe geamantanele de lemn, mogîldeţe ciudate, într-un colţ al peronului umed şi pustiu, şi tremurau de frig. Un ins pletos, fără căciulă ca ceilalţi, îşi pusese peste urechi un fular, amintind bandajul unui soldat lovit la cap de o schijă. Peste linii şi pe asfaltul dintre acestea, jucau în neştire, uriaşe, pînze subţiri de zăpadă. Puţinii călători de la acea oră aşteptau cu toţii, tropăind să se încălzească pe asfaltul jilav, la adăpostul Ghişeului de Informaţii. Nu întîrzia nici un tren, deoarece circulaţia fusese oprită.
*
În voie
Acum putea să fure în voie: avea certificat de cleptomană!
*
Personaj
A cumpărat monumentul funerar al Jupîniţei lui Vlad Ţepeş.
A pus să se şteargă numele jupîniţei şi în loc a trecut numele său, deşi el e bărbat, nu femeie.
*
S-au cerut scuturi noi
De cîteva zile, Poliţia judeţeană e în alertă maximă. Se reface stocul de gaze lacrimogene, s-au cerut scuturi noi, se verifică încuietorile cătuşelor.
De cîteva zile, două clanuri de columbofili din oraş se află pe picior de luptă.
S-au luat de la o porumbiţă albă, care a trecut la clanul adversar şi nu voia să se mai întoarcă în porumbarul iniţial.
Pentru că nu era pregătit de confruntare, clanul la care a plecat porumbiţa a transmis clanului celălalt să-şi trimită un reprezentant la faţa locului, pentru a se convinge că respectiva nu e ţinută cu forţa.
Clanul păgubit nu era nici el pregătit de luptă.
Avea tot interesul, asemenea celuilalt clan, să tărăgăneze lucrurile, pentru a se putea înarma.
Reprezentantul s-a deplasat pînă în partea opusă a Oraşului şi a stat de vorbă cu porumbiţa.Pentru a-şi dovedi buna credinţă, clanul l-a lăsat singur cu pasărea. Potrivit raportului întocmit la întoarcere, porumbiţa a declarat că nu se mai întoarce în porumbarul iniţial nici moartă. S-a săturat pînă peste cap de aluziile deplasate ale porumbeilor masculi, care n-o lasă în pace nici cînd, pardon! se găinăţează. Porumbeii de aici sunt mult mai bine educaţi, lucru normal dacă ne gîndim că locuiesc într-un cartier de intelectuali.
Va rămîne aici, ba mai mult, îşi va întemeia o familie.
Şeful clanului n-a dat crezare Raportului.
– Mai mult ca sigur a fost drogată de bandiţii ăia! a conchis el, cerînd continuarea pregătirilor de luptă.
Cum şi celălalt clan n-a stat cu mîinile în sîn, Poliţia judeţeană se pregăteşte şi ea pentru a face faţă sîngeroasei confruntări.
Informaţii privind înarmarea celor două clanuri, planurile lor de atac şi data confruntării au fost furnizate Poliţiei de doi porumbei infiltraţi în porumbarele clanurilor duşmane, sub acoperirea de porumbei călători rătăciţi de la rutele lor: Madrid-Moscova şi, respectiv, Sofia-Budapesta.