„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Tik-tok-uri pe sărite

– XXXIV –

De pe vremuri

Autobuzul şi-a schimbat peste noapte traseul.
Mulţimea de călători citeşte şi răsciteşte posomorîtă hîrtia lipită pe tăbliţa staţiei.

E o vreme umedă, friguroasă. Fulgii piperniciţi şi aspri, ca nişte alice, lasă loc, din cînd în cînd, unei ploi sîcîitoare. Totul e pătruns de umezeală: copacii cu trunchiurile negre, afişele de pe peretele restaurantului, firele tramvaielor. Peste oraş stau mari smocuri de ceaţă. Trec prin apa de pe carosabil, opintindu-se ca nişte rădaşte, maşini pline de noroi. Ştergătoarele se aruncă inutil într-o parte şi-n alta. Mulţi călători au pornit în căutarea noii staţii, interesîndu-se disperaţi cam pe unde o fi. Agenţii de circulaţie ridică din umeri.

O femeie legată peste urechi cu fularul pare a şti ceva.
Autobuzul vine pe Kisselef, ocoleşte Antipa şi o ia înapoi pe Bulevardul 1 Mai.

Noua staţie e la capătul Bulevardului.
Maşina apare după vreo jumătate de oră. Se opreşte în mijlocul străzii, pentru că, lîngă trotuar, zace de azi noapte coada la benzină, deşi rîvnitul combustibil va veni doar peste o săptămînă. Stă doar cîteva secunde, cît să coboare călătorii. Jumătate dintre pretendenţi rămîn în staţie. Fluieră tragic, înjură furioşi, făcînd cu pumnul în urma maşinii. Inutil, desigur, pentru că şoferul nu vede nimic în oglinda retrovizoare, spartă şi murdară. Dar chiar de-ar vedea, tot nu s-ar sinchisi. N-are nici o vină că i s-a schimbat traseul peste noapte.

În autobuz domneşte neliniştea unui transport spre un lagăr al morţii. Unii privesc năuci pe fereastră. Alţii îl asaltează pe şofer cu întrebări retorice, gen: Unde dracu’ s-a mai văzut o asemenea harababură? O cucoană cu turban, într-un palton albastru de stradă, subţire, e de părere că schimbarea trebuia anunţată la radio şi în ziare.
– Să ştim şi noi, să nu rămînem ca proştii.

Un bărbat distins, hotărît s-o cucerească, se vîră pe fir. Din vorbă în vorbă ajung amîndoi la concluzia că se traversează o criză mondială.
Se vor despărţi schimbîndu-şi numerele de telefon.

Prin dreptul mănăstirii Caşin, cineva se interesează dacă autobuzul opreşte.
– Nu ştiu! face şoferul, să vedem dacă staţia a fost stabilită.

A fost stabilită.
Un lucrător ITB tocmai bate tăbliţa.
Uşile se deschid victorioase, şi călătorii, nu mai puţin victorioşi, coboară direct în balta noroioasă, adîncă pînă la genunchi, de lîngă trotuar.

*

Dialog în gară

– Un bilet pentru Braşov.
– La întîia sau la a doua.
– Mi-e indiferent.
– N-avem locuri la indiferent.

*

Maşină împodobită sărbătoreşte

Dintre toate, maşina lui Petruţă era cea mai frumoasă. Şi asta numai din mîna Margaretei, nevastă-sa, care se dovedise, încă o dată, mîna unei gospodine pricepute. Astfel, mai întîi, geamul din spate se trezi împodobit cu nişte perdeluţe frumoase, strînse la mijloc, aproape sugrumate, de o panglică albastră. Cum geamul din spate creştea dintr-un soi de pervaz, vreo cîteva vaze de flori îl împodobiră imediat şi, acum, frunzele ceruite loveau uşor în apa sticlei. Văzută de departe, maşina părea o căsuţă de ţară.

*

Călătorie în provincie

De cum cobori din ceea ce se pretinde a fi tren de lux, te iau în primire vînzători de ceasuri pe sub mînă, cărători de bagaje fără carte de muncă, fete suspect de bine îmbrăcate pentru ora asta, care-ţi propun în şoaptă să-ţi arate principalele obiective turistice ale oraşului, şi un băieţel zdrenţăros, care nu face altceva decît să se uite la tine. E drept, într-un fel neliniştitor pentru portofelul tău.

Cîţiva maidanezi lenevesc în soarele de treabă al toamnei.
Sînt atît de plictisiţi de existenţă că nu catadicsesc să se trezească şi să latre nici cînd trece pe lîngă ei o pisică dusă de stăpîn într-o cutie improvizată dintr-o ladă de carton.

Nu e deloc indicat să ai o valiză pe rotile. După cîţiva metri de peron, începe un teren denivelat, care nu-i altceva decît podeaua casei de bilete. Cu vreo cîţiva ani în urmă, pomenindu-se cu nişte fonduri europene pe care nu contase şi, în consecinţă, nu le repartizase de la începutul anului, ministrul Transporturilor lansase un proiect ambiţios de modernizare a tuturor gărilor din ţară. S-a început, cum era şi de aşteptat, cu săpatul pînă la pămînt. După săpat, urma să vină cimentul. Cimentul n-a mai venit. Ministrul a căzut la alegeri împreună cu partidul. Succesorul său, provenit din fosta Opoziţie, a oprit toate proiectele anterioare, inclusiv cele vizînd modernizarea gărilor.
A propus în locul lor propriile proiecte. S-a renunţat astfel la modernizarea gărilor din ţară şi s-a trecut la instalarea în toate sălile de aşteptare a unui ceas tip.
O limbă a acestuia imita Tricolorul, cealaltă, drapelul Uniunii Europene.

Noile alegeri au blocat şi acest proiect.
Acum, în toate sălile de aşteptare din ţară vei vedea ceasuri doar cu o limbă.
Şi aceea vopsită doar în roşu şi galben.
N-a mai fost timp să se dea şi cu albastru.

De cîţiva ani, podeaua casei de bilete e un teren de pămînt cu hopuri, în care se rup nemilos roţile valizelor şi tocurile cui ale doamnelor. S-a scris şi în presă, s-au dat reportaje la televiziune, în Parlament s-au înregistrat mai multe intervenţii.

Degeaba.
Singurul rezultat al campaniei a fost apariţia în gară a unui atelier de cizmărie care, potrivit firmei, repară nu numai tocurile cui, dar şi roţile valizelor.
Miroase puternic, răscolitor, a săpun ieftin, luat din Occident de la tarabele administrate de imigranți ilegali.

Pe ceea ce s-ar numi, cu o bunăvoinţă exagerată, peron, se înşiră chioşcuri răpănoase, fast-fooduri mizere, care te strică la stomac numai privindu-le, bodegi arăbeşti şi o tarabă de iarmaroc la care, trăgînd cu arcul, te poţi pricopsi, dacă ocheşti bine, cu un iepure de pluş fără o nară.

Mai toţi bărbaţii sînt în ţinută de vacanţă: chiloţi şi şlapi.
Cîţiva inşi năvălesc pe peron, gîfîind ca nişte locomotive de pe liniile secundare. Trenul pe care trebuiau să-l ia le arată ultimul vagon. Pentru un călător întîrziat, un gest mai sfidător decît întorsul fundului de către un duşman cu care ţii să te iei la bătaie.

Perdanţii sînt gata să cadă laţi, morţi de ciudă.
Din vitrinele chioşcurilor din placaj îi privesc tîmp, cu ochii lor de junici, starletele autohtone, uitate de luni întregi pe copertele magazinelor pentru femei.

*

Nuntă în curtea blocului

Nuntă în curtea interioară a blocului.
Alaiul firav, alcătuit doar din vreo şapte-opt inşi, e condus de o tipă grasă, care mărunţeşte pămîntul cu călcîiele, cătînd în jos, parcă să vadă ce iese din această tocare a asfaltului, ridicînd privirile uneori, într-o zvîcnire de trufie. Sub mîna ţeapănă, întinsă ca un braţ de felinar, se învîrte iute, ca un titirez, un slăbănog, într-un balon cenuşiu, lung pînă la călcîie, niţel stingherit de ce se întîmplă cu el în acest moment.

Cîţiva metri în urma lor, o femeie mai în vîrstă, într-o pereche de blugi cu franjuri, ridică pe rînd picioarele, fără chef, ca într-un mormăit dansant.
Încheie alaiul doi lungani cu acordeoane, care desfac burdufurile într-o mişcare amplă de largă respiraţie.
Aţinîndu-se în urma lor, un dulău cu o ureche ruptă, se întreabă dacă merită osteneala să-i latre.