– XXXIII –
Publicitate funebră
„Vreţi să aveţi o înmormîntare plăcută, fără griji şi Domnul Nostru Dumnezeu să vă primească aşa cum trebuie?
Apelaţi la firma noastră
Servicii mortuare în rate”.
*
La barul de la teatru
Pentru a face faţă încercărilor financiare, Teatrul Modern şi-a închiriat spaţiul din faţă unui bar de zi, care a deschis aici o terasă. Chiar în mijlocul localului îşi expune caroseria provocatoare o limuzină de lux, drept premiu la un concurs despre care nimeni nu poate spune nimic. Ospăriţe în fuste scurte şi cizme trăsnet, prinse în şireturi de piele pînă sub genunchi, se înfăţişează la măsuţa joasă, vădit preocupate să se aplece cît mai tare. La bar, două fetişcane privesc în depărtare, peste şirul de maşini nervoase.
Sala a fost dată unui concert de muzică rock. Aşteaptă să pătrundă dincolo de uşa păzită de un bodyguard flenduros puşti cu belciuge în urechi, creste de cocoş în loc de frizură şi pantaloni lăsaţi în vine, de parcă ar fi uitat să şi-i ridice după ce-au fost în boschete, fetişcane cu dinţi de lapte, în fuste sado-masochiste, maiouri strînse pe corp şi păr răsfirat în şuviţe după moda negroidă, recent importată şi de România.
Veselia lor fără motiv lasă să se înţeleagă că n-au cunoscut chiuretajul.
A revenit la masa noastră o fătucă subţire, de un blond spălăcit, fără sutien şi cu buricul gol. Nu mai are cafea, dar o să trimită o colegă să ia din altă parte.
Prin tufişurile prăpădite din jur păşesc pisici jigărite, cu aerul că pun o bombă.
Nu trece mult şi îşi face apariţia primul val de cerşetori-puradei. Lîngă măsuţa noastră se înfig doi prichindei tăvăliţi în muci pînă la brîu, ferm hotărîţi să plece de acolo doar prin catapultare. Scoatem mărunţişul de unde găsim şi-l dăm, să scăpăm de privirile lor insistente.
Vine turul al doilea. Un stol de fetiţe frumuşele, dacă n-ar fi mînjite la botişor cu marmeladă proaspătă. Deşi le dăm şi lor nu se resemnează. Fac un ocol, intră în boschete şi ne atacă dinspre, gărduleţ cu miorlăieli mai mult decît semnificative.
*
La revizia tehnică
– Nu vă putem face revizia tehnică! îmi spune, fără a se întrerupe din înşurubat, mecanicul, un tînăr pletos, în blugi nou nouți. Aţi depăşit cu trei zile termenul de revizie, trebuie să plătiţi amendă o sută de lei.
Duc mîna la buzunar.
– Nu, nu la mine! trebuie să găsiţi un poliţist care să vă amendeze.
Astfel stînd lucrurile, urc în maşină şi pornesc în căutarea amenzii. Pe străzile oraşului, nici ţipenie de poliţist. Prin dreptul Poştei, inima prinde a-mi bate cu putere. Semn, pentru orice erou literar, că l-a lovit emoţia! Zăresc, lîngă chioşcul de ziare, cozorocul şi manşetele albe ale unui agent. După cîţiva metri mă liniştesc:
E un agent care şi-a terminat serviciul pe ziua de azi.
Pornesc mai departe, spre Piaţa de peşte, unde ştiu că se află, de obicei, un poliţist. Poliţistul e, într-adevăr, acolo. Emoţionat, o iau pe contrasens. Fac asta de cîteva ori, aprinzînd luminile şi, la un moment dat, chiar claxonînd. Agentul îmi aruncă o privire plictisită. Văzînd, în cele din urmă, că nu mă potolesc, îmi face semn să trag pe dreapta. De emoţie, mi se taie picioarele. Gata, am rezolvat cu amenda! Sar din maşină cu actele în mînă. Dar agentul mi le respinge cu un gest plictisit.
Amenzile nu se mai plătesc la agent. Trebuie să merg pentru asta la o Secţie specializată în constatări.
*
Pe Dunăre
Trece un şlep gîfîind din greu sub povara unor munţi de cărbune. Vaporul nostru sloboade cîteva sunete scurte. Celălalt îi răspunde la fel. Sunetele se aşează în văzduhul limpede ca flăcările de la gura unui pistol.
*
Lansare de carte
La sala de protocol a Instituţiei se ajunge urcînd nişte trepte strîmte şi abrupte. Dacă nu eşti atent, cel dinainte ta te poate pocni în frunte cu călcîiul pantofului. Dacă e doamnă, şi, evident, nu e în blugi, poţi nimeri cu capul sub fustele ei.
Înăuntru, obişnuita atmosferă a lansărilor de carte în cerc îngust. Pe scaunele scorojite au luat loc intelectuali la pensie, care ţin morţiş să arate că-i interesează cele spuse de vorbitori. În acest scop ei se vor întoarce mustrători ori de cîte ori vor auzi şoapte în spate, ba chiar vor tistui din buze.
La masa prezidiului, care e, de fapt, masa de ping-pong a Instituţiei, peste care s-a aruncat o cîrpă, stau umăr la umăr mai multe persoane.
Sînt tare mîndre că fac parte din prezidiu.
Cartea lansată e o traducere.
Traducătoare e o femeie la vreo 50 de ani, cu acel aer insipid al femeilor universitare. N-au reuşit să fie nici savante, nici neveste. Din cuvîntarea sa, care durează vreo jumătate de oră, rezultă că ea a scris cartea şi nu autorul propriu zis.
Îi urmează un moşuleţ prea agitat la vîrsta lui, care găseşte de cuviinţă să-şi povestească viaţa. Membrii prezidiului privesc în depărtare.
Deşi mor de sete, nu îndrăznesc să întindă mîna şi să desfacă una dintre sticlele de plastic din faţa lor.
Le e teamă să nu se compromită.
Cei din primele rînduri ascultă pătrunşi. Ceilalţi, veniţi să mănînce un pişcot şi să bea un suc, amîndouă pe gratis, stau ca pe ghimpi la gîndul c-ar putea să se termine bufetul înainte de a ajunge şi ei.
Undeva, în spate, o pereche de îndrăgostiţi se pipăie pe şest.
Sînt doi tineri care au intrat aici, la lansarea de carte, deoarece afară a început să plouă.
*
Moment
Pe scara arhiplină a tramvaiului 2, un ins cu un pom în braţe aşteaptă cu unele temeri hurducăturile de la macaz.
*
În tramvai
Seară de toamnă, răcoroasă. Aerul strînge ca o pojghiţă. Ocupînd tot mijlocul tramvaiului, doi inşi duc pînă în celălalt capăt al oraşului un grilaj de fier, pentru mormînt. L-au înţepenit bine între barele de fier şi, aruncîndu-i arar cîte o privire, să se convingă că nu s-a clintit din loc, întîmpină fiecare staţie surescitaţi de ideea acestui transport neobişnuit.
Amîndoi vorbesc mult despre asta, se arată, cu glas tare, îngrijoraţi, fac presupuneri dacă n-ar fi fost mai bine să-l transporte altfel, cu altceva.
Pe scurt, e un eveniment colosal al vieţii lor care trebuie tratat cum se cuvine. Aproape de capăt, cînd tramvaiul e gol deja, unul dintre ei merge să se întreţină cu vatmanul. Celălalt, un tip negricios, care-şi trage mereu buzele peste dinţi, îi explică taxatoarei că, de fapt, ei nu l-ar fi transportat cu tramvaiul, încălcînd (oh, asta o ştiu ei bine!) legile circulaţiei. Meşterul Tase, de la atelier, i-a obligat. Taxatoarea, o femeie în vîrstă, cu un păr distins, îşi tot potriveşte ochelarii cu rama neagră, stînd călare pe ureche numai într-un braţ.
I-a luat în dimineaţa asta şi nu a avut timp să se uite în oglindă să-şi dea seama dacă-i stau bine.
*
Pe şosea
De o parte şi de alta, şoseaua se înfăţişează ca un aprozar uriaş, cu mici puncte ambulante din loc în loc: pepeni de toate felurile şi mărimile, roşii promiţătoare, cum numai la expoziţii mai pot fi văzute, castraveţi lunguieţi şi naivi, ca nişte prunci, lăzi cu mere, aşezate într-o rînă, să fie văzute din viteza maşinii, snopuri de ceapă, pătrunjel, mărar, căpiţe de salată şi spanac, ouă, porumb fiert, vîndut în celofan, să nu se frigă cumpărătorul.
Un puştan desculţ, într-o cămăşuţă ruptă la poale, agită o pungă de plastic în care se mişcă vioi cîţiva peştişori. I-a şterpelit dintr-un acvariu şi se grăbeşte să-i dea, pînă nu vine proprietarul după ei.
Vînzătorii nu se agită, nu strigă, nu te trag de mînecă. Unii şi-au găsit locul mai la umbră, în spatele lăzilor, alţii, strînşi în cete, tăifăsuiesc sau ciocnesc un pahar.
Sînt toţi amabili, puşi pe glume. Cînd marfa dă semne de împuţinare, vînzătoarea se întoarce şi strigă cuiva din spate. De îndată, iese pe poartă Mişu sau Vasile, sau Ghiniţă, cărînd o nouă găleată de roşii sau de mere.
Se vinde ca la piaţă, cu aparate de măsurat contemporane (cîntare, tingiri), dar şi ca pe şosea, potrivit tradiţiei: din ochi, cu pumnul, cu bucata.