– XXXII –
Extrădaţii
Cînd primeau din ţară veste că vărul are un botez, făceau pe dracu-n patru pentru a fi extrădaţi. Dacă pînă atunci se fereau de poliţişti, cînd ciordeau un portofel, acum se dădeau de ceasul morţii să fie văzuţi şi prinşi.
Băi ăla, am furat portofelul!
Ăla era poliţistul neamţ. Tocmai ajuta o bătrînică să treacă strada fără să se grăbească.
N-avea ochi pentru şterpelitul unui portofel.
Furioşi că nu li se dă atenţie, se duceau glonţ la poliţist şi vîrîndu-i portofelul sub nas, îi strigau:
– Eşti chior, nu vezi că în fața ta a avut loc o infracţiune?
Pentru a fi şi mai convingători, luau cu ei şi victima furtului, un neamţ care nu înţelegea ce i s-a întîmplat.
O îndemnau să se plîngă poliţistului că i-au furat portofelul.
Într-un cuvînt, nu se lăsau pînă nu li se punea cătuşele.
Ştiau că din acel moment se puteau considera extrădaţi deja.
Cîte bătăi de cap să te întorci la Bucureşti altfel decît extrădat!
Să faci rost de bilet mai întîi.
Asta presupunea alergătură pe la agenţii, ca să nu mai spunem că presupunea bani.
Să iei un taxi (alţi bani, altă distracţie!), să stai la coadă la check-in, să treci prin filtru, să te întrebi dacă vei mai găsi loc pentru bagajul de mînă pe poliţa de deasupra.
Ca extrădat era scutit dintr-un foc de toate bătăile astea de cap.
Se ocupa de toată Poliţia din Germania.
Şi de cumpăratul biletului, şi de dusul pînă la aeroport şi de trecutul prin filtre.
Ceilalţi călători aşteptau o grămadă în sala de îmbracare. Ca extrădat, te aducea poliţistul direct la avion, cu cîteva minute înainte de plecare.
În avion primeau mîncare din belşug, apă minerală, la o adică şi un păhărel de whisky şi o broşură într-o limbă de circulaţie internaţională, dedicată integrării rromilor.
Aşa cum cereau procedurile standard din interioriul Uniunii Europene.
Mîncarea o haleau, apa minereală o beau, iar broşura o foloseau drept hîrtie igienică.
După ce dădeau gata botezul, care dura o săptămînă, dacă nu chiar două, o ştergeau din nou în Occident, unde se apucau din nou de furat.
Pînă la următorul botez.
*
Fapt
Furase uşa Băncii Naţionale a României, din material inoxidabil.
*
Pe Lipsani
La ora serii.
Pe Lipscani s-a lăsat întunericul.
Pe strada principală, ca şi pe cele lăturalnice se ridică dîmburi de gunoaie. Domină pătrăţelele de hîrtie colorată, primite de trecători, în capul străzii, de la membrele unui ONG. Puţini le-au luat fără a spune un cuvînt. Au întins mîna, le-au înşfăcat şi au plecat mai departe.
Cei mai mulţi au simţit nevoia să reacţioneze. Unii le-au întrebat cît cîştigă pe zi pentru ceea ce fac.
Alţii le-au avertizat că ar putea fi violate dacă mai întîrzie prea mult pe aici.
Pe cea mai bine dintre ele, un bărbat a întrebat-o dacă nu se mărită cu el.
O femeie s-a interesat de unde au luat cizmuliţele alea trăsnet.
Toţi însă, după ce-au întors hîrtiuţele pe o parte şi pe alta, în speranţa că ar putea fi nişte bancnote de 100 de dolari, le-au aruncat pe jos.
Fereastra deschisă a unui bar aruncă în stradă, ca şi cum ar vrea să scape de ele, sunetele gîtuite ale unui saxofon. Înainte de a închide, vînzătorii au scos din vitrine mărfurile publicitare. Peste unele au căzut obloane din scîndură de stejar. Peste altele, se încrucişează drugi de fier.
Pe maidanul folosit drept Parcare, nici o maşină nu are cuvenitele ştergătoare. Fiecare le-a scos înainte de a lăsa maşina acolo. E o criză acută de ştergătoare în tot oraşul. Ca atare, e una dintre piesele care se fură cît ai clipi, uneori chiar cu maşină cu tot. După ce-i desprinde ştergătoarele, hoţul abandonează maşina într-un loc în care parcarea e Strict interzisă.
Ridicată de primărie, maşina va reveni proprietarului doar după ce acesta plăteşte o amendă zdravănă.
La stopul de la Intersecţia cu Marele Bulevard, o bătrînă cerşeşte într-un mod original. Cere cinci lei pe singura sa avuţie:
Un tichet de autobuz deja folosit.
Toată lumea îi dă zece lei, refuzînd tichetul.
*
Bocitoare
Acum, după Revoluţie, Diploma de absolvire a Şcolii Populare nu mai valora un sfanţ.
Astfel că Varvara Munteanu femeie la vreo treizeci şi ceva de ani, divorţată, se apucă de o meserie ce devenea tot mai bănoasă pe zi ce trecea: bocitul la groapă.
Cîştiga 100000 de lei pe oră, plus mîncare de pomană.
Cînd răposatul era mai pricopsit, avae dreptul să ia şi acasă din cele ce se aşterneau pe masă, la pomană.
*
La bloc
Liftul suie cu greu pînă la etajul 5.
Locatarii şi-au trîntit în apartamente tot felul de amenajări: în cămară, alambic de făcut ţuică, racordat la chiuvetă şi la butelia de aragaz; în bucătărie, atelier de reparat biciclete, dotat cu strung şi forjă; în camera copilului, fierăstraie mecanice de tăiat lemne.
Sufrageria e rezervată creşterii unui viţel. Mulţi locatari îşi cumpără cîte o vacă, o duc la montă, o asistă la naştere şi plasează viţelul în apartament. E o modă răspîndită în Marele Oraş de cînd o cunoscută vedetă TV, trecută de prima tinereţe, a mărturisit că acest hobby i-a fost de mare folos la educaţia sexuală a fiicei sale.
Ducînd-o să vadă vaca sub taur, n-a mai fost nevoie să-i explice cum se fac copiii.
Luînd-o cu ea la fătatul viţelului, fata s-a pregătit fără să-şi dea seama pentru ziua cînd va naşte şi ea.
Urcînd cu liftul, prin dreptul fiecărui etaj năvălesc asupra ta mirosurile vieţii la bloc. După ele îţi dai seama ce gătesc, ce mănîncă, ce gunoi aruncă şi ce beau bravii locuitori ai apartamentelor. La unu, miros de varză. La doi, miros de acetilenă. La patru, duhoare de găinaţ. La cinci, parfum de Nu-mă-uita!
Doar la etajul trei nu-ţi vine nimic în nări.
Explicabil.
Toate apartamentele au fost închiriate unei instituţii a cărei activitate n-are miros.
E destul de greu să ieşi din lift fără ca uşile batante să nu-ţi ardă un ghiont zdravăn în spate.
Dar, mă rog, pînă la urmă ieşi.
Pe culoar, te întîmpină un anunţ scris direct pe perete cu un cui:
Boul laş, care are ceva de împărţit cu uşa apartamentului 80 este invitat s-o spună în mod civilizat dacă posedă şi darul vorbirii.
Culmea e că în bloc nu există un apartament cu numărul 80!