– XXXI –
Cu tacîm de acasă
Autoservire cîndva, azi Fast-Food. Aproape pustiu acum, pe la 4 după-amiaza. Dincolo de vitrina în care se sleiesc preparatele, stă de una singură, fără să aştepte pe nimeni, o lucrătoare într-un halat soios, rupt pe la subţiori. Celelalte sînt pe undeva pe aproape, prin bucătărie. Că sînt ne-o dovedesc nişte chicoteli despre care nu ştiu dacă sînt stîrnite de un bărbat sau de un şoarece.
Un tînăr în ţinută de funcţionar în City (costum negru, cămaşă albă, cravată, servietă şi pantofi proaspăt lustruiţi) caută cu privirile o masă debarasată. O găseşte cu greu. Pînă atunci ţine tava în mîini ca şi cum ar vrea s-o ofere.
După ce-şi pune tacticos tava pe faţa de masă murdară, tînărul îşi scoate din servieta diplomat o pungă de plastic. Îşi trage în faţă, tacticos, castronul de aluminiu, în care ciorba îşi sticleşte steluţele searbede. La fel de tacticos scoate apoi din pungă o lingură nou-nouţă, purtată cu el prin toate autoservirile, pentru că n-are încredere în lingurile de aluminiu ale unităţii.
La felul doi, Ghiveci cu pui afumat, în care puiul e ceva de proporţiile unei vrăbii înfometate de iarna grea, îşi şterge lingura, o vîră la loc în pungă şi scoate de acolo furculiţa.
*
Derdeluş
Lîngă vila Marelui om politic, pe jumătate jefuită, copii se dau cu sania pe un simulacru de derdeluş.
Pentru a fi exact ca în lirica lui George Coşbuc, se aud rîsete şi chicote vesele.
Un ins în trening duce o roabă în care nu se află nimic.
*
Duminică noaptea la Văcăreşti
Ajung în Calea Văcăreşti cînd noaptea face deja cu ochiul. Pe trotuare, lume puţină. Trece arar cîte un tramvai cu două vagoane. Cel din spate, bîţîindu-se straşnic, loveşte din cînd în cînd în peretele de aer al străzii, fără să-l dărîme. Într-o cofetărie, cîţiva inşi fac coadă la o citronadă. Pluteşte peste tot împăcarea nopţii de sărbătoare, cînd contururile lucrurilor ruginesc şi se caligrafiază ca în stampe. La restaurantul Dudeşti, o nuntă. E vremea nunţilor şi a botezurilor. Zilnic vezi pe marile bulevarde taxiuri şi maşini închiriate trecînd în veselie şi flori, cu cele două lumînări uriaşe ieşind prin ferestrele deschise ale portierelor. Aici unde mă aflu, nunta e pe la jumătate. Veselia de început, uşor crispată, parcă nevenindu-i să creadă, s-a sleit acum şi s-a umezit, şi nuntaşii fac gesturi mari, minunîndu-se că ele nu întîlnesc nimic în jur de care să se izbească.
Pe la mesele aşezate pe margini, invitatele de la ţară, mătuşile miresei, mănîncă cu un aer înţepat, din vîrful limbii, în război secret cu măslina, care scapă, ah! furculiţei. Mireasa a ieşit în hol. Bea din sticlă şi stă de vorbă, plîngînd, cu nişte colegi de serviciu. Tîrziu de tot, cînd plec de acolo, lăsînd în faţa ferestrei un sfert din mahala, invidioasă pe fastul nunţii, noaptea şi-a mai pierdut din noutate. Trec podul Şerban Vodă. Un tramvai aflat pe la Abator îşi trimite veste în pocniturile bătrîneşti ale şinelor. Curge singuratic, sporind tăcerea nopţii, o gură de canal de la Şantierul Metroului. Dedesubt, umblă Dîmboviţa ca un animal străin şi fără somn. Traversez Magistrala, urc dealul spre Şoseaua Viilor, intru şi ies din Bulevardul Pieptănari şi, după Ferentari, ajung în Rahova. Căsuţe de cherestea, şindrilite, curţi cu roşii coapte, o gospodină îşi scoate lucrurile din casă (a doua zi trebuie să înceapă curăţenia generală), o fetişcană desculţă priveşte pierdută în noapte, în timp ce apa cişmelei izbeşte cu putere în căldare, doi inşi se despart în tăcere, şi cîtva timp, între fata care pleacă şi băiatul care rămîne e un aer care şi-a pierdut vioiciunea şi interesul.
Prin ferestrele deschise pîrîie împuşcăturile de prin televizoare, scrîşneşte maşina adînc, rozînd parcă din sunet, semn că şeriful a frînat brusc.
*
Hoţii de capace
Venită în formulă completă, Brigada de Investigare Criminală şi Terorism de la Bucureşti anchetează în ritm alert tentativa de furt de la Expoziţia mondială de vinuri de masă de la Rîpa Mare.
Cu o săptămînă în urmă, spre bucuria întregului sat, căruia îi sporiseră motivele de a căsca gura fără să aibă sentimentul că pierde timpul, camioane cu prelată au descărcat în Depozitul fostului MAT butoaie cu vin din toate colţurile lumii.
Cu acest prilej, cei din Rîpa Mare descoperiră că nu numai ei fac vin. Făceau vin, culmea! şi chinezii! Convinşi că vii sunt doar pe dealurile din jur, cei din sat susţin că vinul din China e din orez.
Cînd mai rămăseseră doar cîteva zile pînă la festivitatea de deschidere, la care era aşteptat însuşi şeful statului, căruia i se pregătise deja damigeana de vin din care să tragă o duşcă de protocol, o bandă din zonă pătrunse prin efracţie în depozit ca să fure capacele butoaielor de vin din Australia, despre care aflaseră că sînt din lemn cu intarsii.
Din nenorocire pentru ei, înşfăcînd capacele, ca să le ducă pînă la camioneta trasă undeva, în dosul clădirii, mirosul vinului îi atrase atît de tare încît nu se mai putuseră abţine şi se puseră pe băut. Turnară în ei pînă în zori, cînd mijitul zilei le reaminti că veniseră la furat, nu la chef. Ajunşi însă în şosea, se prăbuşiră pe carosabil. Fură surprinși de-o patrulă de la Circulaţie și amendați pe loc pentru perturbarea traficului.
Ancheta penală trenează.
Codul Rutier nu face nici o referire la şederea pe carosabil în stare de ebrietate.
Parchetul nu ştie dacă să se limiteze doar la tentativă de furt sau să includă şi perturbarea traficului.
*
La Mausoleu
Lîngă Mausoleu, cum vii dinspre Bucureşti, dai de popasul La Europa. Loc în care se opresc microbuzele navetă din viteza lor năprasnică între Roman şi Bucureşti. Călătorii beau sucuri, ronţăie napolitane, după ce, în prealabil, s-au chinuit să scoată ţipla, se plimbă pe şosea încolo şi-ncoace, sau, pur şi simplu, stau pierduţi cu totul în scaunele de lemn. Doi lucrători de la Drumuri bocănesc de zor la pietrele bordurii. Au început treaba de vreo săptămînă. Nu se ştie de ce. Nu se ştie cînd o vor termina. Important e că bocănitul ciocanelor dă atmosferei de amiază o notă veselă, dacă nu chiar optimistă.
După ce-ai străbătut pajiştea din faţă, Mausoleul te întîmpină printr-un ins răspunzător cu accesul. E un bărbat la vreo şaizeci de ani, în flanel, mai mult ca sigur ţăran, altfel nu se explică vigoarea, dar nici obrazul neras. El dă şi tot el rupe biletele. Dacă e neapărată nevoie, o face şi pe ghidul, deşi n-are nici opt clase elementare. Din cînd în cînd, atîrnă pe uşă cartonaşul cu Închis, pentru a merge să mai dea cu mătura prin hardughie.
După o raită prin hruba neprimitoare, ies în plecăciunile insului cu flanel: i-am dat banii fără să-i cer biletul.
Las în urmă Mausoleul, dar mai ales, plesnitul drapelelor în vîntul de cîmpie, ocolesc dibaci un cerşetor cu tarif fix: dă-mi şi mie 10 lei, să iau o pîine! şi urc în maşină.
Am fost la Mausoleul de la Mărăşeşti!
*
La atelierul de Croitorie
Dintr-un hol mic, în care se remaiază urgent ciorapii, se intră în atelierul propriu-zis.
Domină agresiv un miros dulceag.
Un ins scund, doar în maiou, umblă de colo până colo, cu cracul unui pantalon în gură. Se trudeşte, mergând, să taie aţa cu dinţii. Şeful atelierului e un bătrânel cu ochelari. Îşi poartă, ca toţi croitorii, de altfel, metrul agăţat de gât. Judecând după zâmbetul lui blajin, după mişcările încete, ca printr-o apă călduţă, intenţiona să se spânzure cu respectivul metru, dar nu mai ştie unde l-a pus. Are aerul buimac al unui om care-şi aduce aminte că trebuia să facă ceva şi face acel ceva, uitând ceea ce trebuie să facă tocmai acum.
Mai întâi caută un borderou nou.
Trage şi împinge la loc sertarul într-o infinită nostalgie.
Între timp, intră un client care se interesează cum se poate face o mesadă dintr-o scurtă de blugi. Bătrânelul îi explică amănunţit, uşor aplecat, cu mâna pe unul dintre sertare. Cum stă aşa, zâmbind echivoc, lasă impresia unuia pe cale să arunce o grenadă. Clientul a plecat. Meşterul s-a pus din nou în mişcarea sa eternă. În fine, borderoul a fost găsit. L-a deschis la prima pagină, a netezit foaia, dar, vai! n-are pix. Pleacă prin atelier după unul. Se întoarce peste câteva clipe, dar nu cu pixul, ci cu un ucenic. Pentru care cotrobăie prin dulapuri: mai precis, nu pentru ucenic, ci pentru acul de care are nevoie ucenicul. Când să termine de completat chitanţa, intră o tânără. A transformat blugii bărbatului în blugi proprii, femeieşti, greşind însă grav, ireparabil chiar, şliţul.
– Ce crede meşterul, mai poate fi făcut ceva?
Meşterul nu crede nimic. Stă cu mâna la gură şi zâmbeşte într-una, ca o babă uluită. Din atelier vin vreo câţiva lucrători, gata să-şi dea cu părerea. Se încinge o controversă aprigă: şliţul poate fi sau nu reparat? Finalul îl găseşte pe meşter la fel de năuc. În ce mă priveşte pe mine, nu-şi aminteşte cui a dat în lucru pantalonul. Spre cercetare o luăm amândoi prin atelier, întrebând în dreapta şi-n stânga.
Culmea e că nici eu nu-mi amintesc dacă aici am da pantalonii să mi-i scurteze sau la atelierul de peste drum!