– XXX –
Îşi face singură vînătăi şi muşcături
Silvia şi Ion Manolache s-au despărţit. Aflînd vestea, toţi cei care-i cunoşteau au rămas surprinşi. Păreau că se înţeleg foarte bine. Atît de bine că, după ce te întorceai de la ei, dintr-o vizită, simţeai nevoia să mănînci o lămîie întreagă, fără s-o tai.
Te dăduseră gata dulcegăriile dintre cei doi.
Îşi făceau săptămînal unul altuia cadouleţe, cum le zicea ea, ţuguindu-şi buzele, să-i iasă cuvîntul cît mai drăguţ.
De la serviciu, el îi trimitea ilustrate cu flori de cîmp, care ajungeau acasă după ce el deja se dezbrăcase şi-şi pusese papucii.
Sau, mă rog, papuceii, în varianta ei.
Nu se fereau să se giugiulească nici cu tine de faţă.
De pildă, cînd tu jucai cu el şeptic în sufragerie, ea venea deseori şi, strîngîndu-şi pudic capotul (erai, totuşi, un bărbat străin), îl întreba pe el cu glas alintat:
– Făt-Frumuşelul meu, nu vrei o cafeluţă?
– Nu, răspundea el sec, morocănos mai întîi, după care, dîndu-şi seama că ar fi putut s-o rănească, ridica privirile şi adăuga la fel de dulceag:
– Mulţumesc, Cosînzenuţa mea!
Şi-i pupa mîna, care mirosea a bulion, pentru că ea se întrerupsese din gătitul unei oale de ardei umpluţi, mîncărica lui preferată.
Astfel alintată, ea dispărea în bucătărie, de unde auzeai zgomot de vase. Peste vreun sfert de ceas apărea din nou. De data asta cu o tavă înflorată, pe care se zăreau, înălţîndu-se de pe farfurioare smălţuite, felii de cozonac:
– V-am adus ceva să ciuguliţi!
Jurai că sunt rupţi din Doar moartea ne va despărţi.
Acum nu numai că s-au despărţit, dar, mai mult, s-au cufundat pînă peste cap în acel război de şicane care precede divorţul. Nu se prea ştie unde vor ajunge cu scandalul. Fiecare vrea să demonstreze lumii că celălalt e vinovat. El are acasă opt benzi de magnetofon, înregistrări ale unor convorbiri cu nevastă-sa, fără ca ea să ştie. Le ţine pe toate într-o servietă uriaşă, cu închizătoare automată, alături de cîteva scrisori compromiţătoare, atribuite ei prin falsificarea semnăturii. Cum se teme ca ea să nu i le fure, cară servieta cu el peste tot, chiar şi la baie, iar noaptea doarme cu cheiţa legată la gît. Prin restaurante intră numai cu martori, şi atunci comandînd doar un suc, de teamă să nu apară imediat, trimis de nevastă-sa, vreun fotograf, să aibă la proces dovezi că el bea.
Nici ea nu se lasă mai prejos.
Îşi face singură vînătăi şi muşcături şi, a doua zi, venind la serviciu cu braţele goale, se lasă întrebată de toţi ce i s-a întîmplat, ca să se poată plînge: aseară, întîlnind-o pe stradă, bărbatu-său s-a năpustit asupra ei, cu ochii injectaţi, şi a început s-o lovească. Dacă nu săreau în ajutor cîţiva cetăţeni de treabă (care, de altfel, l-au şi pus la punct), o omora, nu alta. Au o fetiţă de şapte ani, căreia socrii i-au vîrît în cap să nu mai iasă la plimbare cu el, că o s-o taie în bucăţi şi s-o arunce în rîu, deşi prin preajmă nu curge aşa ceva.
Colegii ei, care sînt şi ai lui, pentru că amîndoi lucrează în acelaşi loc, o cred.
Dar îl cred şi pe el.
*
Imagine
Anunţ în fereastra sălii de aşteptare clasa întîi, dintr-o gară de provincie:
„Călătorii care au bilet de clasa întîi pot găsi cheia acestei săli la biroul Informaţii”.
*
La ghişeu
Prin faţa ghişeului de la Informaţii se scurge o coadă nesfîrşită. Paralel cu ea, înaintează o coadă de valize, damigene, sticle, sacoşe, coşuri de nuiele şi saci de lînă. Pe la mijlocul ei se lăfăie o găleată nou-nouţă, în care se sufocă de căldură o raţă cumpărată azi-dimineaţă.
Cocoţate pe scaune rotitoare, funcţionarele răspund imperturbabil oricărei întrebări. În gaura din sticlă se arată, rînd pe rînd, feţe de ţărani pîrliţi, neraşi, încheiaţi la gît în doi nasturi, broboade legate strîns sub bărbie, obraze albăstrii, de funcţionari plecaţi în concediu. Toţi întreabă, gîfîie de căldură, mulţumesc. Funcţionarele răspund automat, cu gîndurile aiurea şi privirile aţintite undeva, în acoperişul de sticlă al gării.
Doi ţărani, mulţumiţi de răspuns, clatină din cap: domnule, ce deştepte sunt! Alţi doi, care au întrebat cu ce tren pot ajunge la Fundul Stînii, sînt şi mai buimăciţi ca înainte. Stau acum în mijlocul gării, cu sacii alături, şi caută prin sticla acoperişului, prin lărmuiala sutelor de oameni, cărarea spre Fundul Stînii.
O ţărancă din Moldova de Sus, n-are încredere în răspunsul primit şi se aşează din nou la coada întinsă pe sute de metri.
E a zecea oară de cînd se aşează la coadă, ca să afle precis la ce oră pleacă trenul spre Fîrtăuţii din Vale.
*
Întîmplare
Şi-a dat foc la casă pentru a vedea dacă televiziunile dau o ştire exactă despre asta.
*
La mînăstire
La capătul suişului în serpentină, ţi se deschid două opţiuni. Singurele. Pe dreapta, un spital. Chiar dacă i-ar lipsi panoul indicator, tot ţi-ai da seama că e un spital şi nu, să zicem, sediul Guvernului.
Pe stînga, un drumeag a cărui singură şi principală misiune e să-ţi faciliteze accesul la o poartă. Nu scăpăm prilejul. Ajungem în faţa unei porţi larg deschise. Într-o parte se ridică un chioşc desemnat de o tabliţă ca fiind Casieria. Dă bilete o călugăriţă fără vîrstă, cu dinţi de ţiplă. Mai înainte de a lua bilet însă, doi dulăi flocoşi ne-au mirosit în chip preventiv.
Înăuntru, linişte adîncă, uriaşă, căreia nu-i poţi găsi o altă comparaţie adecvată decît cea de linişte de mănăstire. Numai că noi suntem înăuntrul unei mănăstiri. Ar fi caraghios să scrii: în mănăstire e o linişte ca de mănăstire.
Ieşită în cerdac, o măicuţă scutură aşternuturile. Ne zîmbeşte de cum dă cu privirile de noi. Mai ceva ca un candidat la preşedinţie într-o vizită de campanie.
Muzeul mănăstirii e închis. Asta deşi un anunţ de la intrare ne trimite la camera 60.
În bisericuţa mică, lumină strepezită în care se ghicesc cîteva mogîldeţe negre ale călugăriţelor de serviciu.
Pentru drumeţii însetaţi stă la dispoziţie zi şi noapte, un recipient de plastic plin cu apă pe trei sferturi, dotat cu un robinet şi avînd drept tovarăşă de singurătate o cană smălţuită.
*
Justiţiarul vine la Ambasada Americii
Pe calea Victoriei, în dreptul Muzeului George Enescu. Se ivesc şi cresc rapid semnele unei întîmplări care te intrigă niţel. Un poliţist şapcaliu dă indicaţii preţioase prin mijlocirea unui ţignal. În curtea aşezămîntului agitaţie mare. Pe trotuarul de vis-à-vis, doi zdrahoni au luat poziţie de agenţi ai Secret-Service.
Ai crede o clipă că muzeul urmează să primească Înaltele tălpi ale lui George W. Bush. Te îndeamnă la aşa ceva steagul american înfipt solemn chiar lîngă scara peronului.
Nu e vorba de vizita preşedintelui american.
Nici măcar de vizita ambasadorului SUA.
E vorba de turnarea unei secvenţe dintr-un film hollywoodian. Un justiţiar anihilează o bandă de traficanţi de droguri dintr-o republică bananieră din America Latină. Se filmează secvenţa în care justiţiarul vine la ambasada americană să-l dea în gît pe secretarul ambasadorului.
Aşa se explică prezenţa drapelului american lîngă treptele pe care le urca nefericitul amorez George Enescu.
Maşina din care va coborî justiţiarul, legănîndu-se ca o raţă sătulă, aşteaptă pe trotuarul de vis-à-vis. Din curtea în care a fost băgată iese doar botul. Are număr de Bucureşti. Nu e important. La montaj va fi scos. Toată lumea aşteaptă semnalul regizorului. Inclusiv cei cîţiva gură-cască de pe ambele părţi ale Bulevardului. O bătrînică, ieşită în balcon să atîrne rufele pe sfoară, a rămas cu izmenele ginerelui în mînă.
Trece Bulevardul, profitînd de oprirea circulaţiei, un actor american celebru pentru rolurile sale în care-i bate pe toţi de-i zvîntă. În Bucureşti îl recunoaşte puţină lume.
De aia fîţîitul lui zadarnic încolo şi încoace e complet inutil.
Cîţiva de pe trotuar îl confundă cu unul de la SPP.
Asta înseamnă că vine George Bush!
De aia s-a oprit circulaţia!