– XXVIII –
Expoziţie
O sirenă anunţă închiderea pentru azi a Expoziţiei naţionale de materiale de construcţii.
Un paznic în halat de un albastru spălăcit pune lacătul.
Uriaşa mulţime a vizitatorilor s-a trezit, deodată, în faţa unui timp în plus. Sunt sute, mii de inşi: bucureşteni cu familiile, ţinînd în mînă, răsucite, pliantele macaralelor turn şi, ici-acolo, cîte-o pungă ciupită de la un pavilion străin, provinciali năuciţi de huruitul Marelui Oraş, grupuri de elevi veniţi în excursie.
Energia rămasă după rătăcirea prin Expoziţie trebuie să-şi găsească istovirea.
Primele victime sunt oazele de verdeaţă din jurul Complexului. Mii de inşi, ca nişte lăcuste din Apocalipsă, năvălesc asupra lor. În cîteva clipe totul devine de nerecunoscut. Gazonul s-a întors la pămîntul sterp de altădată, dar s-a umplut de hîrtii, arbuştii îşi arată falnici cioturile crengilor rupte.
Un grup de elevi au reuşit să îndoaie un neon, atîrnîndu-se de el.
Alţii mii de inşi au năvălit în Herăstrău. Parcul, atît de liniştit la această oră, geme de lume. Grupuri de elevi se aleargă, pentru a se plesni reciproc, pe aleile altădată tăcute.
Trec într-o parte şi-nalta, fără motiv, copii cu pungi de plastic şi sacoşe.
Cozi uriaşe la mici, la bere, la traversări.
Profesorii zbiară în megafoane.
Elevii zbiară fără megafoane.
*
Au furat sonda
Fraţii Gheorghe şi Andrei Cristescu din Loviştea de Centru au furat din zona Prahova o sondă în plină funcţiune.
Uluiţi, cei de la Petrom ar da orice ca să-i angajeze. Un salariat al firmei demontează cu chiu cu vai o sondă într-o săptămînă. Şi aceea după ce a fost oprită în prealabil. Cristeştii reuşiseră s-o dea gata doar într-o oră şi, lucrul cel mai important, pe întuneric, într-o noapte fără lună.
O performanţă unică pe plan mondial, dacă ne gîndim că au fost obligaţi să lucreze sub stresul provocat de teama că ar putea fi prinşi.
– Vă imaginaţi ce-ar face dacă ar lucra în condiţii normale?! ar fi exclamat cineva din conducerea companiei.
*
Gară, noaptea
Gara Marelui Oraş, pe la zece, ora cînd încept să plece trenurile de noapte. Pe sub sticla peronului, ţinută să nu cadă de arcurile metalice, forfoteşte o mulţime cenuşie, în haine de toamnă spre iarnă: fîşuri din plastic, stînd pe corp de parcă ar luneca, raglane lungi, strînse de cordoane late, cu sticlirea cenuşie a cataramelor de metal, scurte din pînză de cort, terminate cu glugi strînse de şnururi, şube greoaie, în care omul dispare, şi doar capul ocrotit de pălării cu boruri tari, reiese din albul miţos al gulerului. Pe peroanele lucind umed, se văd remorcile părăsite ale motoarelor, pe care se înalţă, în stive, sacii cenuşii, cu presă. Un cărucior e tras la vagonul de dormit, din care doi inşi în halate de un albastru ponosit descarcă navete cu apă minerală. Pe băncile din plastic roşu, stau siluete informe, grosolane, iar jos, la picioarele lor, bagaje de tot felul, geamantane din piele sau din carton, damigene, găleţi de plastic, găleţi de metal, sacoşe multicolore, din gura uneia se înalţă capul mustrător al unei gîşte, un alambic cenuşiu, legat cu sfoară. O lumină tulbure, dar puţină, așteaptă în cadranele ceasurilor atîrnate deasupra peronului. Limbile negre, înţepenite prin nemişcare, ramele pătrate de metal cenuşiu, rece, galbenul luminii, totul dă impresia de noapte tîrzie şi de singurătate deplină. Dereglată, tabela electronică îşi fîlfîie întruna şi fără rost plăcuţele, iar broboanele roşii ale Plecărilor clipesc neliniştit, toate în acelaşi timp. Orăcăitul unui trombon îşi face loc prin mulţimea foşnitoare. Tipul de la volan, un ins subțire, cu şapcă de velur, adaugă orăcăitului propriul fluierat, în timp ce pe platformă o tînără în haină de blană, cu cizme galbene, din import, manifestă o veselie molipsitoare.
Trenul personal București Nord – Suceava Nord pleacă de la linia șase peste cîteva minute.
De-a lungul şi de-a latul peronului, fierbere ca înaintea unui bombardament cu mitraliat de la joasă înălţime. Toată lumea aleargă încolo şi încoace. Fără motiv, fireşte. Cei din vagoane, ieşiţi la ferestre, zbiară la cei rămaşi pe peron. Cei rămaşi pe peron zbiară la cei de la ferestre. Un tramcar sigur pe el îşi taie drum prin mulţime, folosind în acest scop un clopot ca de catedrală. Are cinci platforme, toate goale, cu excepţia celei din mijloc, pe care stă, păzit de un soldat indiferent, un sac legat la gură, Strict secret, pare-se.
Plictisit din cap pînă în picioare, un ins într-un halat albastru spălăcit plimbă încolo şi încoace o mătură cu coadă lungă. Un nor de praf se ridică încet, dar sigur, în aer, obligînd doamnele să se strîmbe protestatar. Trec inşi cocoşaţi de geamantane grele, legate cu sfoară, să nu se destrame sub presiunea lucrurilor dinăuntru. Femei în fuste de stambă, cu genunchii goi, duc în braţe copii apatici, cu capul mare. Zeci de inşi întreabă conductorul tot felul de prostii. Acesta e vagonul nr. 5? Dar vagonul nr. 10 unde e? Vagonul nr. 10, pe care scrie nr. 10, e chiar în faţa celui care întreabă. Trenul acesta merge la Suceava? La capătul liniei, tăbliţa indicatoare spune limpede, graţie culorii roşii: Bucureşti-Suceava. Pe fiecare vagon scrie cu verde: Bucureşti-Suceava. Totuşi, lumea întreabă. Cînd pleacă trenul ăsta? se interesează cineva. Peste trei minute, răspunde amabil conductorul, ar trebui să vă grăbiţi, să nu rămîneţi pe jos.
A, nu! face acela, un ins într-un flanel de casă, cu o sacoşă de plastic în mînă, eu am tren abia mîine dimineaţă.
*
Cu trenul-vagon
De la Medgidia, mersului lin îi ia locul unul cu păcăneli. Am schimbat şinele de la Bucureşti, luînd-o acum pe calea ferată rămasă de pe vremea lui Carol I, cu bucăţile de şină prost îmbucate.
Oraşul îmi provoacă acel sentiment bizar de staţie terminus. Toate trenurile se opresc aici şi nu pleacă mai departe. Ca şi cum ar da nas în nas cu un zid nevăzut.
Cobor.
Un bătrînel vrea să ştie dacă sînt localnic.
Nu.
Nu sunt.
Îmi aţine calea, apoi, o femeie. Genul, doamnă trecută, dar care se ţine bine, graţie unei crîncene reconstrucţii zilnice.
Se interesează dacă nu cumva mă cheamă Stroe.
Nu.
Nu mă cheamă Stroe.
O văd apoi plecînd singură la volanul maşinii sale de clasă mijlocie.
Asta înseamnă că aşteptatul Stroe n-a venit cu trenul ăsta!
Nu-i nimic.
O să vină cu următorul!
Dacă, într-adevăr, şi-a propus să ajungă la Tulcea, unde-l aşteaptă o doamnă care s-a aranjat de dimineaţă pentru el.