– XXVII –
Şi-a găsit o ocupaţie!
În ultima vreme, Mihăilă Mihalcea, din Curechiu de Cîmpie, pensionar militar, după ce-a fost timp de 30 de ani plutonier major de administraţie, şi-a găsit o pasiune. Caută greşeli gramaticale în Mersul trenurilor de călători. După ce găseşte una, face o sesizare la forurile competente. Cei de la Poştă îl ştiu ca pe un cal breaz, ba mai mult, s-au săturat de el pînă peste cap. La două zile o dată se trezesc cu el interesîndu-se dacă i-a venit răspunsul.
*
Gară de provincie, dimineaţa
Sala de aşteptare, clasa a II-a. Muşte mari, verzui, decolează şi aterizează fără a avea nevoie de turn de control. Dincolo de geamul chioşcului de presă – închis! – se prăfuiesc iremediabil cîteva reviste mondene. O jună despuiată continuă să surîdă triumfător, deşi o parte din sînul stîng e pe cale de dispariție. În fundul sălii, o familie mănîncă, pe tăcute, pui şi mere. Băieţaşul, cu o pălărie de pînză albă, mai vrea mere, bunicul i-ar da, dar mămica, o tinerică într-o rochie cu mîneci scurte, din care ies, ca nişte pîini, umerii, îl opreşte, dîndu-i peste mînă. Prezent pe stinghia gărduleţului care înconjoară spaţiul verde al gării, un tînăr cu pantaloni evazaţi ascultă ceva la un tranzistor cu bateriile slăbite, întorcîndu-l, pe o parte şi pe alta, şi, de fiecare dată, lipindu-l strîns de ureche. Ţărani cu gîturi vînjoase, arse de soare, cu pălării ponosite şi pantaloni de doc boţiţi, aşteaptă de aseară cursa de Bucacea. Nu dau semne că i-ar enerva întîrzierea. Face mare gălăgie în amorţeala de vară a gării o colonie de copii care merge la Suceava. O profesoară, în pantaloni albi şi coafată à la Veronica Micle, tace şi nu se gîndeşte la nimic. Celălalt profesor, un tînăr scund şi iute, umblă printre copiii aşezaţi pe valize, pe pietrişul gării, uitîndu-se urît la ei, ca nu cumva să facă vreo boacănă la urcarea în tren.
Prichindelul grupului stă călare pe o valiză, ţinînd strîns în braţe o sticlă de pepsi cu apă.
Trece şi trenul de Suceava. Peronul rămîne pustiu. Căldura creşte, creşte într-una. Cîţiva ţigani se tîrguiesc cu un român pentru un transport cu automobilul. Nu se înţeleg la preţ. Românul le zice clar:
Să nu fie cu supărare, mie îmi place să spun omului în faţă, cu banii ăştia el nici benzina nu-şi scoate!
Pe peronul prăfuit zac cinci scînduri mari, trimise de un anume Vasile Asaftei din Vereşti lui Grigore Cocan din Braşov, precum şi două lăzi cu iepuri morţi de sete, ajunsă din greşeală aici.
Nu dau semne că i-ar enerva întîrzierea.
Pustiu, fără muşte, la sala de aşteptare Clasa întîi.
La „Mama şi copilul” e închis cu cheia. Plictisită, casieriţa îşi face unghiile. Cu uşile larg deschise, cu sîrma ce serveşte drept mîner, zbîrlită în aer, W.C.-ul gării pute în tăcerea răscoaptă a dimineţii.
S-a deschis buticul „Răcoritoare”, fără ca cineva să observe. Doi copii cer suc şi li se dă drept rest o ciocolată. Ţinîndu-şi cravata cu mîna, să nu i se ude, un tînăr bea apă de la arteziană. Doi intelectuali cu şepci de microbişti şi pantaloni cu manşeta dublă, discută melancolic despre schimbarea climei.
O elevă urîtă, cu genunchii ca doi iepuri, stă popîndău pe un geamantan de carton.
*
Electorale
Candidaţii aruncă peste gard din mers, în ogradă sau în grădină, manifestele lor electorale. Fiecare conţine:
Poza tip buletin a concurentului, date biografice înfrumusețate, ce-şi propune să facă şi să dreagă dacă va ajunge primar, precum şi sloganul de campanie.
Vasilică Norocea a ales zicala Bate fierul cît e cald.
Contracandidatul şi vecinul său de grădină, Nelu Oancea, a preferat Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge. Ar fi vrut Oaia bese şi capra trage pocinogul. Şefii de la Centru l-au descurajat însă, avertizîndu-l că sloganul aduce atingere imaginii publice a oii şi, în consecinţă, ar putea avea probleme cu ONG-urile de protecţie a animalelor.
În fiecare dimineaţă, gospodarii găsesc ograda ninsă de hîrtii.
Unii înjură de mama focului, furioși că trebuie să dea cu mătura. Sînt cei care nu ies la vot.
Alţii se amuză de fotografiile tip buletin, din care-i fixează inși cu priviri de arestați preventiv pentru 29 de zile. Sînt cei care mai citesc presa, cînd dau peste un ziar aruncat pe jos, şi se uită la ştiri seară de seară, ca să vadă cine a mai fost violată.
Cei mai mulţi însă le strîng şi le depozitează în magazia din fundul curţii.
Înfipte în araci, manifestele sînt de neînlocuit la speriatul păsărilor cînd strugurii dau în pîrg.
*
Bufet lîngă Gara Basarab
Duminică, pe la prînz, în mica piaţă din faţa Gării Basarab. Forfota specifică dimineţii are un mic zvîcnet dinaintea liniştirii de după-amiază. Bătînd zdravăn din clopote, tramvaiele fac rondul întoarcerii de la capăt de linie. O vatmaniţă zdravănă, în pufoaică din fîş, coboară să schimbe macazul cu ranga. Prin ferestrele murdare privesc feţe total apatice. Un ţăran cu pălărie vinde pe furiş, dintr-o pungă de plastic ascunsă într-un coş de flori, ciuperci proaspete. Ţigănci melancolice întind trecătorilor gumă de mestecat, pachete de ţigări, săpunuri. Nu se supără dacă treci mai departe nepăsător. Dar nici nu se bucură dacă cumperi ceva. Pare că le e total indiferent. Şi clienţii, agitînd în mîini sacoşe pe jumătate pline, şi ţărăncile cocoşate sub sacii de cărbuni sau paie, şi miliţianul care trece tacticos pe trotuarul celălalt şi aerul gălbui al toamnei. Mai toate unităţile comerţului de stat sunt închise. Prin sticla înceţoşată, vitrinele oferă produse care se îngălbenesc văzînd cu ochii. Trotuarul e plin de mucuri de ţigări, de cocoloaşe de hîrtie, de cotoare de mere şi cutii de carton ferfeniţă. Singurul bufet deschis poartă numele scurt dar atît de elocvent: La gară. Chiar de la intrare te izbeşte anunţul scris pe mai multe bucăţi de carton.
– N-avem pîine!
În cratiţa uriaşă de pe aragaz se prăjesc ireversibil mari bucăţi de salam.
Cu un polonic găurit, vînzătoarea le pescuieşte din uleiul încins şi le trînteşte pe bucăţile de carton de pe tejghea. Luînd bucata, clientul ţopăie de pe un picior pe altul, ca să mai atenueze ascuţimea frigerii. Mulţi îşi iau inima în dinţi şi se-apucă să mănînce fără pîine. Alţii, disperaţi între foame şi guriţa de untură prăjită, cerşesc cîte o bucată de pîine de la cei care au venit cu ea de-acasă. Nu există tacîmuri. Un tînăr bine îngrijit, cu părul lins pe la tîmple, cere împrumut cuţitul uriaş cu care ajutoarea vînzătoarei taie salamul înainte de a-l răsturna în uleiul clocotind. Văzîndu-l îmbrăcat mai acătării, vînzătoarea scoate de sub masă un cuţit normal şi i-l întinde avertizîndu-l să-l aducă înapoi.
– Altfel îţi iau pălăria! îl ameninţă ea.
După ce termină de mîncat salamul cu cuţitul tînărul îl înapoiază politicos. Vînzătoarea îl ia şi, înainte de a-l pune la loc, îl şterge hotărît de poalele halatului.
*
Cu maşina pe şosea
De la Tîrgu-Mureş ne ia un Wolkswagen amabil. Şoferul, un tinerel cu mustăcioară şi plete, conduce prudent. Maşina, în care stăm ca pe fundul unei mări, atît de lată şi sigură ni se pare, lunecă, bîzîind uşor, pe şoseaua albastră. Plopi subţiri, milităroşi, ca nişte locotenenţi neînsurați încă, stau de o parte şi de alta a şoselei naţionale. Tinerelul nostru merge la Sfîntu Gheorghe.
– La un bal? întreb eu.
– Da, de unde ştiţi?
Am văzut haina şi cămaşa atîrnate pe un umeraş, în spate. Pe umeraşul agătat de fereastra din spate: haina, cămaşa şi cravata cu un aer de recuzită, mă izbiseră încă de la urcare. Hîrîind bătrîneşte, maşina urcă şi coboară dealuri. Peste acoperişurile satelor ardeleneşti, un soare nătîng stă pe un cer de un albastru decolorat. Ochiuri, ochiuri, apa revărsată a Tîrnavei Mici.
– Îmi imaginez ce s-ar fi întîmplat dacă era Tîrnava Mare – fac eu o glumă.
Tinerelul zîmbeşte politicos. N-a fost prea reuşită gluma, dar, mă rog, aşa e între oamenii civilizaţi. Mai zice unul o glumă, mai rîd ceilalţi într-un dinte, discuţia trece apoi, ca peste un stăvilar, la o problemă serioasă. Între timp, maşina merge înainte. Ce să facă şi ea?
– Wolkswagenul?
– De ocazie, desigur. Nu, nu se importă aşa ceva.
Tu-tuu! face maşina. La cîţiva metri înainte, pe şosea, mişcă harnic din buci o femeie într-o fustă roşie. Întoarce spre noi o faţă asudată, cu un nas borcănat, supărător. Nu, nu mai e student. A terminat IEFS-ul în 1976, la Bucureşti. Coborîm prudenţi o serpentină fără sfîrşit. Pînă departe, în faţă, o coloană de maşini resemnată. În capul coloanei, merge ţanţoş, legănîndu-se de pe o roată pe alta, un tractor ruginiu. Pe dealul din stînga a luat sfîrşit o înmormîntare. La cîţiva metri de mormîntul proaspăt, dricul comunal. Calul, o gloabă bătrînă, pe lîngă care se aţine un mînz răpciugos, paşte iarbă zgomotos, trăgînd carul după el, dintr-un loc într-altul. Bătrînii, în haine negre, cu umbrelele strînse în manşoane, păşesc gravi pe marginea şoselei.