– XXIX –
Cu trenul
Cum, la întoarcerea acasă de la Cluj o iau prin Adjud, va trebui să străbat defileul Ghimeş-Palanca.
Un traseu mai puţin frecventat, astfel că, în gara Izvoare, nu sunt de cumpărat bilete gata. Mi se face un bilet de mînă, după ce, în prealabil, casierul, care e şi impiegat şi femeie de serviciu pentru sala de aşteptare, a cerut un loc tocmai de la Cluj.
La cîteva minute după ce primesc biletul, sosesc încă alţi patru călători pentru trenul meu. Casierul se arată supărat că trebuie să pună din nou mîna pe telefonul cu manivelă.
– Ce Dumnezeu, nu puteaţi să veniţi toţi deodată?! bombăne el, rîşnind într-una la manivela telefonului.
Pînă la Ciceu, vagonul rămîne gol. Doi ţărani, care coboară la Mărăşeşti şi-s ferm convinşi că vagonul poartă numărul 8, cînd 7 e numărul cel adevărat, văd pe fereastră lucruri prin care ţăranii ardeleni îi uimesc pe ei, ţăranii moldoveni.
Trenul urcă şi coboară tot soiul de coline, locomotiva se odihneşte înaintea zonelor mai dificile, şuieră într-una prin porţiunile abrupte, mă rog, simţi, într-adevăr, că străbaţi munţii şi mai ales că trenul e şi el o biată înşiruire de metale care mai are emoţii cîteodată.
De la Tîrgu Ocna, vagoanele se aglomerează. Pleacă lume după lume în concediu, familii întregi, cu bagaje uriaşe, pline de inutilităţi, cu copii care nu mai contenesc cu mofturile: ba le e sete, ba le e foame, ba le e cald, ba e înghesuială.
Chiar în faţa mea stă o asemenea familie, care mă rugase mai înainte să schimbăm locurile.
Vrem să fim toată familia pe o banchetă – mi-au motivat ei.
*
Cum a fost salvată ţara
Furios pe o emisiune care difuza opinii contradictorii, Floarea Floricel, militar în termen la Piteşti, se urcă în tanc şi o porni spre Bucureşti, hotărît să tragă o ghiulea asupra Televiziunii Române. Întreaga Armată română intră în alarmă. Întrunit pe la miezul nopţii, la vreo oră de la plecarea tancului, Comandamentul Special constituit era convins că-i vorba de semnalul unei lovituri de stat. Cine să fie autorul? La această întrebare nici unul dintre membrii Comandamentului nu dorea să răspundă. Fiecare presupunea că toţi ceilalţi sînt deja în complot.
Între timp, tancul o luase liniştit pe şoseaua Piteşti-Bucureşti. Din aer, îl supravegheau elicoptere de asalt, înzestrate cu rachete sol-sol. Din pădurile de pe margini îl urmăreau discret comandouri înarmate pînă-n dinţi. Nu se ghicea nimic din adevăratele intenţii ale lui Florea Floricel. Un lucru era însă clar. Mişcarea cu tancul era doar un semn.
Floarea Floricel nu bănuia nimic din toate acestea. Vesel nevoie mare, conducea tancul fluierînd o melodie de fanfară. Din cînd în cînd, mai ales cînd toba rămînea de una singură în truda ei, bătea ritmul lovind cu palma în bordul maşinii. Ca să se răcorească, scosese capul din turelă. Briza nopţii îi mîngîia părul tuns scurt. Simţea în el, umflîndu-i pieptul şi încordîndu-i braţele, forţe greu de înfrînt cu una cu două. Avea de gînd să treacă mai întîi pe acasă. Maică-sa îi scrisese că şeful postului de Poliţie, fostul şef al postului de Miliţie, îi făcea zile negre. Voia să pună mîna pe porcul bătrînei, cel mai frumos din sat, deoarece cît timp înfuleca din troacă, ea îi cînta o melodie de leagăn. Pe şef avea de gînd doar să-l sperie. Îl va striga din uliţă şi, cînd acesta se va ivi în uşă, va îndrepta tunul spre el. Bau! va face şi, dînd înapoi, se va depărta, lăsîndu-l pe ăla cu gura căscată.
În Televiziune însă va trage. Nu, nu ca să-i facă rău, ci mai mult ca s-o sperie.
Bucureştii au fost pînă la urmă salvaţi. Nu de Comandamentul special alcătuit la nivel de ţară. Nu de unităţile aflate la câteva sute de metri în urma tancului. Ci de Griguţă Beşleagă, plutonierul major cu care făcuse Floarea Floricel primele zile de instrucţie. Nea Griguţă ieşise între timp din cadrele Armatei şi se întorsese acasă, hotărît să pună mîna pe moara din sat. Ca s-o ia pe nimic, aşa cum făcuseră alţii cu morile din satele vecine, trebuia s-o aducă în stare de faliment. Pentru asta, în fiecare zi de măcinat punea pe apă, mai sus de moară, bileţele pe care scria:
În grăunţele pe care le măcinaţi aici veţi fi fierţi pe Lumea ailaltă!
Semnat:
Ucigă-l toaca!
Acum, la această oră din noapte, pîndită de întreaga Armată română cu răsuflarea tăiată, nea Griguţă dormea visînd că una dintre pietrele morii refuza să treacă la economia de piaţă. – Ajung eu proprietar! O să te schimb de o să-ţi meargă fulgii! – o ameninţa nea Griguţă, întorcîndu-se pe partea cealaltă. De unde să ştie el, că în timp ce dormea, lovindu-şi din cînd în cînd nevasta cu piciorul, care, la rîndu-i, îi ardea una cu cotul, salva Televiziunea Română şi, prin asta, tînăra noastră democraţie?! Nici dacă l-ar fi trezit cineva pentru a-i da o decoraţie tot nu şi-ar fi dat seama.
Nea Griguţă nu-şi mai amintea că anul trecut, cînd îl învăţase pe Floarea Floricel să umble cu tancul, uitase să-l avertizeze că acesta avea un rezervor suplimentar. Cînd se termina unul, era suficient să apeşi pe clapa de pe bord şi celălalt intra în funcţiune. Uitase şi pace! În acel moment se gîndea la altceva. La via care trebuia culeasă. Sau la nemernicul de bucătar cu care iar se certase. Sigur este că mica lui scăpare salvă ţara de la catastrofă. Ajuns pe la kilometrul 30, Floarea Floricel văzu că nu mai are motorină. Cum nu ştia de al doilea rezervor, coborî din tanc, scărpinîndu-se în cap şi începu să dea cu bocancul în şenile.
Unităţii de paraşutişti care-l urmărea pas cu pas nu-i fu deloc greu să-l imobilizeze.
*
Despre cezariană
Vagonul e neîncălzit.
Cînd apare conductorul, cei din compartiment se năpustesc asupra lui, protestînd vehement. Conductorul ridică din umeri, o dată cu taşca lui de piele, care urcă pe burtă în sus, gata să-l sugrume:
– N-am ce face. Trenul ăsta iese din circuit peste cîteva zile!
Revoltaţii se întorc la locurile lor, dezamăgiţi. Drept răzbunare, încep să critice tot ce le vine în minte: controlori, mecanic, un stîlp lăsat în urmă de trenul în viteză, Ministerul Transporturilor, Guvernul minoritar, Parlamentul întrunit în şedinţă extraordinară şi, mai ales, democraţia.
Numai călătoarea de lîngă geam tace. E o femeie ciolănoasă, trecută de patruzeci de ani. Ochelarii cu lentile groase îi dau un aer sever, de profesor universitar la examen. Deodată, sare în sus, deschide uşa şi începe să zbiere:
– Nenorociţilor, sunt gravidă, să faceţi ce ştiţi, dacă se întîmplă ceva, voi răspundeţi!
Apoi trînteşte uşa şi întoarce spre ceilalţi o faţă zîmbitoare:
– E primul meu copil, n-aş vrea să-l pierd.
Tovarăşele de compartiment găsesc de cuviinţă să se înduioşeze. Aveţi emoţii? Dacă da, nu trebuie să aveţi. Oh, am născut şapte! Aşa se întîmplă prima dată. Doamna primeşte galeşă toate sfaturile. Din vorbă în vorbă începe să-şi povestească viaţa. E profesor universitar la Politehnică. Are 50 de ani şi crede (asta mai tîrziu, cînd trenul a ajuns la Urziceni) că viaţa cea mai dulce e la universitate. S-a căsătorit nu demult cu un inginer din Bucureşti, care nu vrea să vină la Iaşi (unde profesează proaspăta soţie) decît ca profesor universitar.
După ce-au povestit cum au născut prima oară, doamnele din compartiment se prind într-o controversă despre naşterea prin cezariană.
Un domn serios, care pînă atunci citise un cărţoi, notîndu-şi ceva pe marginea filelor, de fiecare dată ştergîndu-şi nasul cu batista, intervine prompt în discuţie pentru a dezvălui că denumirea de cezariană vine de la Iulius Cezar, care s-a născut astfel.
Nu numai doamnele, dar şi domnii din compartiment îşi exprimă uimirea faţă de o astfel de dezvăluire.
Au uitat cu toţii că vagonul e neîncălzit.