– XXI –
Mituirea
Înainte de a muri, Cornel Cofraciu le-a zis al lor săi să-i pună în buzunarul de la spate al pantalonului o sută de dolari în bancnote de 10.
Știa că la intrarea în Rai trebuia să ungă ici-colo. N-avea nici o îndoială că se primeau doar dolari. Euro erau nefolositori, deoarece Raiul e în afara Uniunii Europene, iar banii noștri, totalmente de prisos, cîtă vreme pe Lumea Ailaltă nu se putea cumpăra cu ei nici măcar un cornet de semințe.
Așa cum se aștepta, la intrarea în Rai un Arhanghel în uniformă de Polițist local, cu șapcă, baston de cauciuc și țignal, îl oprește cu un semn hotărît al mîinii. Cornel Cafuciu dă să scoată banii. Descoperă însă că nu-i mai avea. După ce-l îngropaseră, la cîteva nopți, cît șezuse în groapă ca să-i vină rîndul la îmbarcarea spre Rai, niște jefuitori de morminte îi luaseră banii, cu costum cu tot.
*
Părăsita
Pe Jeanette Curcă (neapărat cu doi de t, se stropșește ea la cei care dau să-l scrie doar cu unul!) a părăsit-o iubitul, un fotbalist cu părul cîrlionțat, mutră de vițel bosumflat, c-a fost înțărcat, și creier de bibilică.
Fotbalistul juca de dimneață pînă seara Popa Prostu.
Era prea imbecil pentru un altfel de joc, Poker, de exemplu.
A lăsat-o pe Jeannete pentru că starleta (o prezentatoare meteo la o televiziune de nișă) joacă Popa Prostu mai slab decît el.
Timică, așa-i spune fotbalistului, s-a plîns amicilor că Jeannete e o proastă de dă în gropi.
Ori lui îi plac femeile deștepte.
Pe Jeannete a lovit-o disperarea.
Ea, stîrnea invidia colegelor de la sala de fitness, la care mergea mai ales, pentru că era trendy să mergi, nu pentru că voia să-și mențină silueta. Era slabă din naștere. Și dacă ar fi mîncat un ceaun de jumări, n-ar fi pus pe ea nici un gram.
Timică însă avea bani. Ca orice fotbalist, de altfel.
Bani cîștigați ușor, pentru că la el, ca și la toți din profesia sa, alergatul după minge, datul cu piciorul, cantonamentul, antrenamentul se reduceau la o simplă joacă.
Asemenea unui vițel care aleargă, zburdînd prin ogradă, de dragul mișcării, fără a conștientiza o clipă că e un efort degeaba.
Și ca orice fotbalist care cîștigă bine fără probleme, Timică nu se uita la bani.
Îi dădea Jeannetei fără să-i numere, cu teancul, ca și cum aceasta i-ar fi cerut să bea apă de la cișmeaua din curte.
Așa că Jeannete, ambiționată și de niște din Alea, care i se pretindeau prietene, dar în realitate, ar fi mîncat-o (cu chiloți cu tot, zicea ea la furie), s-a hotărît să-l recîștige.
A cumpărat bilet la un meci de-al lui Timică (pînă atunci primise bilete pe gratis de la fostul iubit) și s-a așezat în tribună, față-n față cu camerele de luat vederi ale televiziunilor repartizate secvențelor din tribună.
Sub bluza fără sutien își pitise o pancartă, scrisă cu culoare roșu aprinse, corespunzător sîngelui.
Sîngelui ei, firește.
Dănuț, vino înapoi!
Mor după tine!
Cînd meciul atinsese punctul culminant al unei lovituri de la 11 metri, pentru care se pregătea Timică, Jeannete a dat buzna pe teren, a scos pancarta și s-a rotit cu ea pînă a acoperit întreaga circumferință a stadionului.
Încîntați de ivirea unui fapt senzațional, hrănitor de rating, televiziunile s-au năpustit asupra protestatarei de pe teren.
Pînă s-au dezmeticit cei din Regie, reporterii din studio vorbeau deja de o femeie din Sudan care protesta împotriva genocidului comis împotriva etnicilor Ku-ku-ku cărora le aparținea, de președintele Ugunugu-Ugu.
Au reușit s-o scoată de pe teren numai după ce un elicopter al Armatei a venit la fața locului, împreună cu un grup de luptători din trupele speciale.
Aceștia au coborît pe frînghii, au luat-o în brațe (drept pentru care ea, simțind mușchii virili în jurul taliei s-a potolit) și au suit-o în elicopter.
Nimeni nu l-a deranjat pe Timică.
Numele său era Nelu și nu Dănuț.
Doar Jeannete îi zicea Dănuț, pe motiv că vrea să-l strige doar ea așa.
Celelalte femei îi puteau spune Neluțu, pînă li se ura.
Povestea s-a încheiat în chip fericit.
Jeannete s-a măritat cu luptătorul care o luase în brațe.
*
Dureri de cap
Salariații firmei lui Nelu Iordache sînt pe cale să pună de o grevă generală spontană. Nemulțumirea lor principală trimite la condițiile de muncă.
Firma lui Nelu Iordache, intitulată Harem SRL, aduce din Turcia sarailie (autentică, preparată ca la mama turcoaică acasă) și o distribuie în România. Are chiar și exclusivitate pentru acest produs, la concurență cu Bosfor SA, care vinde exclusiv Rahat turcesc, după ce-a dat faliment cu iaurtul turcesc.
Angajații lui Nelu Iordache fac o treabă aparent simplă:
Iau sarailiile din recipientele mari, în care au fost aduse cu vaporul mai întîi, și cu trenul, mai apoi, și le așează frumos, cu delicatețe, în cutiile mici, din carton lucios, pe care scrie cu înflorituri:
Sarailii de-adevăratelea.
Sarailiile sînt chipoase. Trebuie un efort cumplit ca să nu te repezi să le înfuleci. Efortul provoacă dureri de cap ascuțite și o sfîrșeală a întregului organism.
Salariații se stăpînesc cu greu nu pentru că patronul i-ar sancționa dacă se ating de produs, ci pentru că un consum însemnat de dulciuri te dă în diabet.
Mișcarea de protest pe cale de a se declanșa vizează un spor de salariu, dat de regulă celor care lucrează în condiții excepționale:
Alpiniștii, vînătorii de foci și meteorologii de la stațiile din vîrfurile celor mai înalți munți din România.
Cum lui Nelu Iordache nu-i pasă de grevă, ca să se răcorească nemulțumiții au scris pe coșurile de gunoi din Oraș, cu păcură vîscoasă:
Aici e locul tău, Nelu!