– XVIII –
Cerere de Bulibaşă
Bulibaşa a făcut cerere scrisă la Direcţia Penitenciarelor să-i dea drumul nepotului său, închis în urmă cu vreo lună pentru furtul a cinci tone de aluminiu, deoarece duminică urmează să se însoare.
Dacă nu-l văd în carne şi oase, părinţii fetei nu cred că există.
*
Filmare în plin centru
În apropierea Pieţii Palatului, chiar lîngă hotelul Union, mare zarvă. Plimbarea de seară se abate ca un şuvoi spre dreapta traseului. Un poliţist nervos, cu şapca dată pe ceafă, încearcă să facă faţă noii situaţii. Are de partea lui, singur-singurel, ţignalul. Pe ambele trotuare obişnuitul procent de gură-cască. Unul a venit aici să-şi consume cornetul de seminţe. Ca urmare, o bună parte din trotuar, spatele cîtorva trecători şi vitrina atelierului de încălţăminte au luat o culoare alb-pestriţă.
În mijlocul străzii, echipa de filmare.
Scena e foarte simplă. Eroina principală – voalată, palidă, conform rolului – ajunge cu maşina la hotel. În film, maşina vine de la domiciliul eroinei, de prin Cotroceni, dar aici, la faţa locului, vine doar de la colţul străzii. E o maşină butucănoasă, veche, scoasă de prin nu ştiu ce muzeu. Şoferul, un talentat actor tînăr, tremură de emoţiile primei apariţii pe ecran. În film el are de făcut doar atît: Să se lase imortalizat la volan mai întîi, apoi, în secvenţa a doua, să deschidă portiera maşinii, ca să coboare, graţioasă, eroina principală.
Un rol pe care orice şofer bucureştean l-ar fi dus la capăt cu succes. Regizorul declara recent, într-un amplu interviu, că filmul e altceva decît transcrierea realităţii, şi o asemenea scenă, prin adîncimea semnificaţiilor sale, cere neapărat un om cu facultate.
Prin faţa hotelului se plimbă o prostituată, mişcînd din şolduri ca puntea unei corăbii. E tot o debutantă, gata-gata să vomite de emoţie şi de ţigările fumate pînă acum. De atîta mişcat, o dor groaznic încheieturilor şoldurilor. La filmări participă şi oameni simpli, atunci racolaţi, care trebuie să treacă de pe un trotuar pe altul, ca într-o zi de lucru obişnuită, în timp ce eroina se dă jos din maşină. Deocamdată, regizorul e nemulţumit. Deşi eroina a coborît de vreo cincizeci de ori, pînă acum, de-a obosit atît de tare de parcă ar fi coborît Everestul, totuşi se mai încearcă o dată. Poate acum, semnificaţiile adînci, tulburătoare ale coborîrii, scontate de scenariu, se vor realiza. La un semn, figuranţii se pun în mişcarea browniană. O tipă grasă, într-o rochie înflorată, ajungînd pe celălalt trotuar, dă o fugă înapoi, să apuce şi a doua tranşă de trecere. De emoţie s-a înroşit toată, iar pielea picioarelor, de găină fiartă, seamănă acum cu pielea unui rac fiert. Ajunşi în faţa aparatului, doi îndrăgostiţi se strîng unul într-altul şi se extaziază reciproc, să vadă milioanele de spectatori cît de mult se iubesc.
Trece şi o gospodină uscăţivă, vînătă de îndîrjire, pentru că poliţistul nu voia s-o lase. Auzi! bombăne ea, călcînd soldăţeşte, lumea moare şi lor le arde de filmare. Şi ochiul aparatului se umple de două picioare jegoase, peste care bate ritmic o plasă cu cartofi şi ceapă.
Realitatea dă buzna în casa ficţiunii.
*
La bloc
Liftul suie cu greu pînă la etajul 5 al blocului din cartierul muncitoresc. Veniţi de la ţară, locatarii şi-au trîntit în apartamente tot felul de amenajări: în cămară, alambic de făcut ţuică de prune, racordat la chiuvetă şi la butelia de aragaz; în dormitor, fierăstraie mecanice de tăiat lemne.
Sufrageria e rezervată creşterii unui viţel pentru a fi tăiat şi vîndut pe sub mînă. Prin dreptul fiecărui palier dau năvală mirosurile vieţii în comun. După ele îţi dai seama ce gătesc, ce mănîncă, ce gunoi aruncă şi ce beau paşnicii locuitori ai apartamentelor.
Doar la etajul trei nu-ţi vine nimic în nări.
Explicabil.
Toate apartamentele au fost închiriate unei instituţii a cărei activitate n-are miros.
E destul de greu să ieşi din lift fără ca uşile batante să nu-ţi ardă un ghiont zdravăn în spate.
Dar, mă rog, pînă la urmă ieşi.
Pe culoar, îţi sare în ochii un anunţ scris direct pe perete:
„Primitivul laş, care are ceva de împărţit cu uşa apartamentului 80 este invitat să-şi spună păsul în mod civilizat dacă posedă şi darul vorbirii”.
Culmea e că în bloc nu există un apartament cu numărul 80!