– XVII –
Întîmplare
Din bara de oţel special, adusă pe bani grei din Japonia, a dispărut o bucată de un metru.
S-a aflat în cele din urmă c-a fost şterpelită pentru a se face din ea toporiști.
Din fericire, cînd a făcut comanda contabilul a trecut cu vreo doi metri mai mult decît aveau nevoie.
Ştia el ce ştia.
*
La spital
Marele Spital, după-amiază.
La ghişeul Informaţii s-a strîns o mulţime impresionantă.
Deocamdată, biroul e închis, deşi fereastra nu-i trasă.
Cea dinăuntru s-a repezit pînă la chioşcul de ziare de peste drum. A dat un anunţ la Matrimonialele ţinute de o revistă şi vrea să vadă dacă n-a apărut cumva numărul aşteptat.
Chioşcul de peste drum era închis pentru inventar.
Fără să dispere, a pornit în căutarea altui chioşc.
Numărul aşteptat nu apăruse însă, deşi aceasta era ziua cînd se găsea pe tarabe.
De aceea, va reveni furioasă şi va răspunde răstit tuturor. Cu excepţia unei vedete TV, căreia îi va zîmbi dulce şi-i va cere un autograf. După ce va afla unde se tratează blenoragia, vedeta îi va scrie ceva drăguţ în palmă, dat fiind că nici el, nici ea n-aveau hîrtie asupra lor.
*
Furt
Unui mort din Furlibaba i s-au furat din sicriu şosetele.
Hoţii aveau nevoie de lînă pentru a termina un călcîi de ciorap.
*
Călcînd pe flori
Vântul de azi-noapte, amestecat cu ploaie, a aruncat pe trotuar florile salcîmilor înşiruiţi de-a lungul Bulevardului.
Asfaltul s-a acoperit cu un strat gros de petale.
În drum spre Centru, trecătorii strivesc florile cu tălpile lor butucănoase.
Gingaşi, unii calcă mai cu fereală, căutînd locurile în care se vede asfaltul. Cînd calcă, totuşi, din greşeală sau pentru că n-au avut încotro, pe stratul de petale, simţind sub tălpi pîrîitul moale, se crispează îndureraţi.
Se trag la marginea trotuarului, îşi curăţă tălpile şi o pornesc din nou la drum.
Şi din nou calcă pe un strat gros de petale şi din nou tresar îndureraţi.
*
Peron la miezul nopţii
Aproape de miezul nopţii. Oră cînd şi minutarele obosesc şi se mişcă pe cadranul alb, uriaş, al ceasului de deasupra peronului, ca prin ceaţă.
Marea majoritate a trenurilor de noapte au plecat deja, cu lunecarea lor înceată pe lîngă peroanele pustii, cu controlorii răscrăcănaţi în uşile încă deschise, cu un cetăţean albit la tîmple intrînd într-un compartiment gol şi luminat tocmai acum, cînd compartimentul a ajuns în dreptul tău, şi mai apuci să vezi doar cum insul îşi aşează servieta de voiaj (un domn în delegaţie?), înălţîndu-se pe vîrful picioarelor, cu paltonul înfoindu-i-se pînă la gît aproape.
Ultimul tren de noapte, cel de Iaşi, tras la peron cu cinci minute înaintea plecării, aşteaptă calm fluierul isteric al şefului. Garnitura lungă e pustie şi întunecată. În apropierea locomotivei se vede însă un vagon supraaglomerat, învăluit cu totul în aburul ţîşnind agresiv dintr-un furtun spart.
Spre el se grăbesc pe peron, alături de mulţi alţii, o ţărancă bătrînă, legată cu o broboadă de lînă, abia mergînd, şi o femeie tînără la vreo 30 de ani, care o sprijină. Mai sînt cîteva minute pînă la plecarea trenului. Clipele se încordează. Aburul ţîşneşte mai tare şi parcă mai neliniştit. Dintr-o clipă într-alta, trenul se poate mişca din loc, cu acea mişcare nepăsătoare, care te umple de ură, pentru că pleacă fără să ţină cont de tine.
Şi cele două femei se grăbesc, disperate că nu vor ajunge la timp. O grabă neputincioasă, pentru că bătrîna oboseşte. Face doi paşi şi se opreşte să-şi tragă răsuflarea. Femeia (nora? fiica?) nu se enervează. Aşteaptă liniştită ca bătrîna să-şi revină şi iar pornesc mai departe, fără să cedeze, cu o îndîrjire stranie, care zgîrîie nervii.