„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Tik-tok-uri pe sărite

– XLV –

Tik-tokuri

Pe șosea

Se apropie Crăciunul. Din loc în loc, de-o parte și de alta a șoselei naționale, pe panouri fixate în piloni de fier, zdraveni ca picioarele  unui pod, scrie cu vopsea groasă neagră:
Porc de vînzare. Crescut fără îngrășăminte.

*

La Cafenea

Cafeneaua din Centru e alcătuită din măsuțe avînd drept față de masă un cerc de sticlă și fotolii babane, dispuse în jurul măsuței ca niște bătrîni înțelepți, dar neputincioși, în jurul unei tinere pempante. Fotoliile sînt adînci. Cînd te așezi, ai o clipă senzația prăbușirii într-un hău. După care îți dai seama că măsuța e prea înaltă pentru tine. Ca să stai de vorbă cu ceilalți de la măsuță, trebuie să-ți pui bărbia pe labe, ca și cum ai vrea să mîrîi.

La masa de alături, singurică-singurică, o tînără îngrijită pînă la ultimul amănunt, care e parfumul (discret, cum i se potrivește uneia din lumea bună), stă în poziție de tras cu urechea.
Are misiunea de a auzi ce se discută la masa noastră?
Nu știu.

Unul de la masa noastră, care pretinde c-a lucrat în Servicii, se răsucește brusc și o întreabă scurt, ca în debutul unei interogări:
– Sînteți din Oraș?
– Nu! răspunde tînăra, nițel descumpănită de întrebarea pe post de foc de pistol.

Dialogul se întrerupe aici. Pentru scurt timp însă. Cel de la masa noastră, se întoarce din nou spre masa alăturată.
– Mă scuzați! se bîlbîie tînăra, vine greu comanda!

*

Jurnal de Coronavirus

Duminică, în Obor. Omor de lume. Unii – puțini – cu măști și  mănuși, asemenea unor chirurgi care ar cumpăra țelină. Alții – cei mai mulți – așa cum i-a făcut mama lor, fără mască și fără mănuși.

Pe marginea Pieței stau cu portierele deschise, ca să li se ventileze natural interiorul, mașinile Poliției.
De pe capote difuzoare puternice trimit spre piață rafale de porunci:
Stați în case. Păstrați distanța socială!

*

S-au închis cimitirele:
Pentru a preveni pericolul ca morții să umble pe alei în grupuri mai mari de trei persoane.

*

Cum se cumpără și se vinde la Găgești Deal. Se sună la cel care vinde lapte. Se stabilește prețul. Proprietarul oalei de lapte acru, nesmîntînit, iese la poartă și așează produsul direct pe pămînt, la o distanță de un metru și jumătate de gard. După care o rupe la fugă în casă. N-are curaj nici să se uite pe geam. I s-a spus la televizor că virusul se ia de la om la om și prin simplul schimb de priviri. Cumpărătorul vine de acasă înarmat cu mască și mănuși. Ocolește prudent un cîine ieșit din ogradă pe poarta lăsată deschisă. Nu pentru că l-ar mușca, ci pentru că i-ar putea da Coronavirus. Ia oala, pune în locul  ei banul, îl sună pe vînzător (e Ok!) și pleacă. La cîteva minute, după ce s-a depărtat cale de vreo trei sutre de metri, proprietarul iese din casă, ia banii, privind  în dreapta și-n stînga, de parcă i-ar fi furat și o zbughește în casă.

Și dacă laptele e smîntînit?
Dacă e smîntînit se face plîngere online la Protecția cumpărătorului!

*

Cum arată Casa lui Brâncuși

Cu greu dibui indicatorul spre Casa Memorială Constantin Brâncuși de la Hobița. Dacă nu ești chitit să ajungi la Casa Memorială și, în aceste condiții, ca orice călător decis pînă-n măduva oaselor, în stare de orice ca să găsești obictivul, treceai de o mie de ori în sus și-n jos, fără să te oprești pe fîșia de asfalt încă netedă, deoarece a fost reparată de curînd. Peste iarnă, dacă mai și ninge, șoselele patriei se autogăuresc sub nămeți. Primăvara, cînd Soarele își începe lucrarea, drumarii stau în capul drumului și-și fac deja cruce în așteptarea priveliștii ivite după dispariția zăpezii.

Pe dreapta, cum ai luat-o pe drumul spre casă, se deslușește o alcătuire dintr-un gard, o poartă și o căsuță, cu greu desprinsă de eticheta de bojdeucă.

E Casa Memorială Constantin Brâncuși!

Cel puțin așa jură un panou plantat chiar în stînga porții.

Citind înscrisul, te-ai aștepta să vezi în jur parcări cu autocare ale căror uși deschise spun că pasagerii au coborît deja, în grup, sub comanda Ghidului, și ascultă lămuririle la dispozitivele lipite de urechi, automobile cu numere indicînd țări din întreaga Europă, restaurante cu și fără autoservire, buticuri cu suvenire.

Nimic din toate aceste aspecte deja banale cînd vine vorba de un obiectiv de maxim interes turistic.

Intri în ogradă împingînd Poarta ce se vrea sugestia Coloanei Infinitului.

Ușa Casei propriu-zise e închisă. Nu doar cu clanța, dar și cu cheia. Rămînem pe prispă, aruncînd în jur priviri care cerșesc ajutor.

Nu trece mult și dinspre casa de peste drum vine fuga-fuguța custodele Casei.

O femeie trecută de 40 de ani și de pragul dincolo de care uiți că e femeie.

În Casă e frig de-ți îngheață orice speranță. Nu s-a instalat încălzirea centrală, deși sponsorul obiectivului – un negustor de vite din zonă – a făgăduit ceva bani pentru asta. E de înțeles că ea, custodele, nu poate sta în Casă, fără riscul de a se face țurțure. De asta stă acasă la ea, peste drum, motiv pentru care a și fost angajată, deoarece nimeni  altcineva nu se nimerise cu casa la cîțiva pași de obiectiv. Casa lor are de toate: Căldură, apă curentă, televizor. Din cînd în cînd, custodele se uită pe fereastră. Cînd vede un vizitator pe prispă, stînd în fața ușii, mai descumpănit decît vițelul în fața Porții noi, își pune pe ea bundița, își îndeasă pe cap o căciulă cu clape, de infanterist siberian din al Doilea Război Mondial, și dă fuga spre Casă. Grație unei chei scoase din buzunar, ghida ne deschide ușa. Pătrundem în prima cameră din cele trei cîte are Casa Memorială Constantin Brâncuși de la Hobița. Ghida dă să pună placa cu turuiala despre Casă, explicațiile de pe Wikipedia în varianta orală.

O întrerupem politicoși, interesîndu-n de suvenire.

N-are pixuri, n-are agendă, n-are nici măcar un desfăcător de capace de sticle de bere în formă de Poarta Sărutului. Ne poate oferi doar un pix electoral din snopul lăsat acolo de un candidat la parlamentare, venit la Casa Memorială cu echipa de filmare.

Pliante n-are?

Are.

Ne dă unul. Costă cinci lei. Îl vîr în tașcă și, cînd ajung la hotel, mă grăbesc să-l deschid.

E ghidul Grădinii Zoologice din București!

La plecare, strîngem mîinile reci ale ghidei. A închis ușa Casei cu cheia, ne-a dus pînă la poartă după care, grăbind pașii s-a întors în adăpostul călduros.

Coborînd geamul mașinii, un tip se interesează dacă nu știm prin împrejurimi un service auto, unde să umfle roata!

*

În părculeț, noaptea

În semiîntunericul din părculeț se ghicesc perechile venite aici, la ora asta, deoarece au asigurate două condiții în conflict vădit:

E suficient de întuneric pentru a împinge mîngîierile drăgăstoase dincolo de hotarul decenței și suficient de lumină pentru a garanta inviolabilitatea iubitei.

Poziția cea mai des întîlnită.

El pe bancă, ea pe genunchii lui cu picioarele desfăcute, înlănțuindu-i șoldurile cu mînuțele delicate.

Bodyguardul de serviciu pe părculeț s-a retras în ghereta lui de placaj ca să urmărească serialul de la Pro Tv, Las Fierbinți.

*

La Instituție

Mașina pătrunde pe porțile care se deschid, ca niște aripi, aflate sub porunca unei dispozitiv misterios, pentru că nu știi unde a fost plasat.

De o parte și de alta a aleii, iau poziția de drepți plopi înalți, subțiri ca niște locotenenți care nu s-au însurat încă.

Șoferul trage la scara clădirii din stînga, sare de la volan, și-ți deschide portiera. Te simți ca un președinte descins la sediul Partidului de Guvernămînt.

O jună asexuată te așteaptă în holul mare, cu podele de marmură, reci, tăiate în cercuri discrete, după care te invită în încăperea din stînga. Pe masa lungă, în dreptul fiecărui scaun gol așteaptă să fie deschise și, tipărite, mîzgălește carnețele cu foi albe. Ai timp să arunci o privire în jur și să remarci ferestrele ogivale, ca de sală de mese într-o mînăstire de călugări.