– XLIX –
Săptămînal
Mihăiță Ciumpu a debutat în primii ani postdecembrişti cu afacerea săptămânalului intitulat Draga mea.
Scris de ziarişti care lucraseră mai înainte la Femeia, Săteanca, Rebus şi Viaţa sindicală, săptămînalul tipărea cu precădere sfaturi date tinerilor care-şi începeau viaţa sexuală.
Jumătate din publicaţie se referea la componenta sentimentală a relaţiei bărbat-femeie.
Adolescenţii şi tinerii erau învăţaţi cum să-i spună fetei c-o iubeşte în condiţii ieşite din comun cum ar fi: fata era supravegheată straşnic de părinţi, fata era surdo-mută sau – şi mai grav – cu înclinaţii lesbiene fără s-o ştie încă.
De asemenea, adolescenţii şi tinerii primeau sfaturi cum s-o ia pe fată de mînă şi cum s-o sărute fără plescăitul care ar putea s-o sperie sau, în multe cazuri, s-o dezguste.
Cealaltă parte a săptămânalului viza planul strict sexual al relaţiei bărbat-femeie.
Venit, din comunism, Mihăiţă Ciumpu avea pudori însemnate cînd venea vorba de chestiunile sexuale. De aceea, în săptămînal, relaţia erotică bărbat-femeie era explicată cu mari ocolişuri, textele şi, mai ales desenele păstrîndu-se cu eforturi evidente în hotarele decenţei de tip didactic.
La fazele contactului sexual – de la preludiu pînă la post coitum omne animal triste – se foloseau în exclusivitate termeni ştiinţifici. Pentru evitarea oricărei conotaţii pornografice, momentul penetrării era înfăţişat strict schematic. Bărbatul şi femeia aveau înfăţişarea siluietelor de pe indicatoarele Spre WC din marile aeroporturi.
Din nenorocire, o dată rupte zăgazurile, ultimile rămăşiţe ale pudorii fură spulberate de libertatea de expresie neîngrădită. În oraş, ca de altfel, în toată ţara, apărură zeci de publicaţii şi sute de cărţi porno, tipărite în afara celui mai mic complex. Adolescenţii şi tinerii aveau la dispoziţie, pentru a învăţa cum să desăvîrşească preludiul, şi cum să penetreze şi cum să aştepte ca partenera să-i ajungă din urmă cu excitarea, o înspăimîntătoare cantitate de reviste, cărţi şi video-casete.
Astfel că săptămînalul, încăpățînat să rămînă pudic, dădu faliment lăsînd în urmă sute de kilograme de exemplare returnate.
*
Mutilat
I s-a spart nasul într-o încăierare la moaştele Sfintei Paraschiva, provocată de încăpăţînarea unei huidume din faţa sa de a pupa mîna cuvioasei peste cele cinci minute admise, potrivit anunţurilor date de Patriarhia Română. Aflat următorul la rînd, el s-a enervat și l-a bătut pe umăr,.Deși a făcut-o politicos, sub forma unei atingeri ușoare, huiduma s-a întors brusc și i-a ars un pumn în nas.
*
În parc
Aleile sînt pustii la această oră a zilei.
Doar pe cea din centru o fetiţă învaţă să se dea cu patinele pe rotile, căzînd de fiecare dată cu zgomot. Și de fiecare dată fetița o ia de la capăt, încăpățînată.
Lîngă poteca ducînd spre blocurile muncitoreşti ale cartierului de vile, un dulău stă răsturnat cu labele în sus.
În orice clipă, te poţi înşela crezînd că-i mort. În realitate el are chef de joacă.
*
Dificultăți
Orăşelul nu e conectat la reţeaua de gaze.
E drept, au fost cîteva încercări cu vreo doi ani în urmă, marcate de săparea şi astuparea unor şanţuri de către nişte lucrători care numai chef de muncă nu aveau. După ultima umplere cu pămînt a şanţurilor şi repunerea pavajului, n-a mai fost nici o încercare. A rămas doar amintirea încercărilor eşuate, trădate de o adîncitură neacoperită din trotuar, în care se strînseseră între timp fulgi de gîscă, o cutie de conserve plină pe jumătate, două sticle de Pepsi goale şi o hîrtiuţă despre care un an întreg, toţi cei care trecuseră pe acolo se întrebaseră ce dracu conţine, dat fiind că, de sus, de pe buza adînciturii se vedea doar dragul meu, scris de o mînă tremurîndă.
În absenţa gazelor, locuitorii orăşelului fac focul cu lemne. Pentru cei care stau la căsuţe, lucrurile sînt simple. Mult mai complicate se dovedesc ele pentru cei care locuiesc în blocurile de patru şi zece etaje din cartierul Posomorîta, numit impropriu astfel, deoarece lucrătorii sînt în general veseli.
Cei de la parter aduc lemnele în apartament dîndu-le pe fereastră celor dinăuntru.
Cei care stau de la etajul unu în sus urcă scările cu sacii în spinare. Pentru lemnele cerute de o iarnă întreagă, e nevoie de 25 de drumuri. Asta, deoarece blocurile n-au lift, constructorii uitînd să amenajeze dotările necesare.
Cei mai pricopsiţi le urcă cu scripetele sau – şi mai şi – cu macarale închiriate contra cost de pe şantierul de amenajări funciare din marginea oraşului, întrerupt de un an din lipsă de fonduri
*
Magie albă
Vrăjitoarea Lămîiţa se bate ca să-şi omologheze în Uniunea Europeană formula ei de Magie Albă pentru depărtarea muieruştelor tinere de casa bărbatului însurat.
Vecinul ei a omologat deja Magiunul de Topoloveni.
Din asta vecinul n-a câştigat nimic.
Magiunul de Topoloveni nu se bucură de succes nici măcar la Topoloveni, d’apoi la Bruxelles.
În schimb, vrăjitoarea Lămîiţa poate da lovitura dacă i se omologhează formula.
Cîştigă destul de bine cu descîntarea locurilor în care ar fi fost tentate să vină muieruştele cu vădite intenţii perfide de a sparge casa omului.
Mulţi oameni de afaceri şi-au luat casă în Spania sau în Franţa.
Aceste locuinţe trebuie descîntate pentru a ţine pe muieruşte departe de ele. Ca să le descînte, vrăjitoarea Lămîiţa trebuie să meargă la faţa locului. Şi nu oricum, ci ducînd cu ea, într-un geamantan special amenajat pentru asta, instrumentele cerute de descîntec. Printre aceste instrumente se numără şi o pupăză. În ansamblul vrăjii pupăza ocupă un loc crucial. După ce intră în casă, Lămîiţa o scoate din cuşcă, o pupă pe moţ, o îmbracă într-o rochiţă croită dintr-o bucată din hainele muieruştii aspirante la patul conjugal. Pe rochiţă e cusut cu mîna, din aţă galbenă, numele pretendentei.
Astfel aranjată, pupăza e folosită pe post de muieruşcă periculoasă.
Asupra ei se abat blestemele vrăjitoarei, sau mai bine zis, asupra rochiţei pe care o poartă pupăza.
După ce termină blestemele întrerupte din cînd în cînd de aruncarea pe pasăre a urinei colectate de la nevasta ameninţată în armonia conjugală, vrăjitoarea scoate rochiţa de pe pupăză şi o trimite în direcţia din care bate vîntul.
De ce are nevoie Lămîiţa de omologarea descîntecului în cuprinsul Uniunii Europene?
Pentru a trece mai uşor cu pupăza de la o ţară la alta, peste frontieră.
Deplasarea cu o pasăre în interiorul Uniunii Europene e pentru un cetăţean mai dificilă decît deplasarea cu un pachet de droguri. De cum vedeau cuşca, vameşii îi şi făceau semn Lămîiţei să vină la control. Mai ales că la graniţele care despart ţările membre ale Uniunii Europene vameşii n-au ce face. Îndreptîndu-se spre ieşire, călătorii care vin de la Recuperarea bagajelor au de ales între două trasee, fiecare desemnat de o tăbliţă:
Nimic de declarat la vamă.
Ceva de declarat la vamă.
Şuvoaiele de călători, în orice clipă gata să devină rîu cu acte în regulă, se îndreaptă spre ieşirea vegheată de Nimic de declarat. La ieşirea cu De declarat, îi vezi pe vameşi tăind frunză la cîini. Cu toate acestea, simţi că ard de dorinţa de a pune mîna pe un bagaj ce-ar trebui controlat la sînge. Feţele lor dezamăgite la şuvoaiele care se îndreaptă, toate, spre ieşirea cu Nimic de declarat, îţi inspiră milă. Dacă te nimeresc într-un moment de criză mistică, nu-i exclus să te îndrepţi spre ieşirea cu De declarat, deşi n-ai nimic de declarat la vamă. Doar, ca să nu mai sufere vameșii.
Se înţelege că pupăza era mană cerească pentru vameşi. De cum apărea Lămîiţa, ţinînd într-o mînă colivia, ca pe un felinar aprins, şi cu cealaltă tîrînd geamantanul pe rotile, în privirile vameşilor se ivea o flăcăruie înveselitoare. Aproape sufocîndu-se de fericire că, în fine, după luni de şomat, au găsit ceva de lucru, vameşii luau la purecat nu numai pupăza, ci şi geamantanul. Culmea e că pupăza trecea cît ai clipi examenul vamal. Lămîiţa avea pregătite, într-o taşcă dusă cu ea prin toată lumea, actele cerute de circulaţia unei păsări în interiorul Uniunii:
De la dovada că nu e monument înscris de UNESCO în Patrimoniul Omenirii ca exemplar al unei specii pe cale de dispariţie, pînă la certificatul că nu e purtătoarea microbului gripei aviare.
Mai dificilă se dovedea, de fiecare dată, verificarea geamantanului.
Lichidele erau mirosite, substanţele cîntărite în palmă.
— Ce faci cu urina? se interesa cîte un vameş, jumătate mirat, jumătate arţăgos, după ce Lămîiţa îi spunea că lichidul pe care tocmai l-a mirosit după deschiderea borcănelului e urină de femeie.
La început, ţinînd să fie corectă, răspunsese că are nevoie de ea pentru un descîntec. Vameşul habar n-avea ce-i ăla descîntec. Dacă era un neamţ sau spaniol, nu ştia atîta engleză încît să-i spună ceva cuvîntul, rostit de Lămîiţa într-o engleză stricată. Descumpănit, cerea ajutorul colegilor de tură. Veniţi în grabă (oricum n-aveau nimic de făcut), colegii nu făceau nimic altceva decît să repete gesturile vameşului: luau borcănelul, îi desfăceau capacul, după care-l miroseau cît mai sîrguincios, gata-gata să-şi vîre în lichid vîrful nasului. Se interesau şi ei, prosteşte, ce lichid era ăla, făceau ochi mari cînd auzeau urină şi ascultau fără să priceapă nimic descrierea descîntecului pentru depărtarea de casă a muieruștei periculoase.
După cîteva experienţe nefericite la vamă (vameşii îşi chemau la faţa locului şefii; șefii, îngrijoraţi ca nu cumva să greşească, îşi sunau şefii din oraş, ca să obţină aprobare, şeful din oraş se adresa şefilor din minister şi aşa mai departe pînă la premier sau la preşedinte – depindea de tipul de republică: parlamentară sau prezidenţială –, Lămîiţa schimbă partitura. Da, recunoştea că e urină (era imperios necesar, altfel lichidul intra sub puterea legilor antiterotiste), numai că, în loc de descîntec, invoca o analiză urgentă dusă de ea la un laborator de specialitate.
Omologarea descîntecului ar fi scutit-o pe Lămîiţa de toate aceste bătăi de cap.
Arăta la vamă Certificatul de Omologare, în care descîntecul beneficia de o descrie amănunţită, şi lucrătorii, daţi gata cînd aveau de-a face cu un document al UE, o lăsau să treacă fără a o mai supune verificării.