– XLIII –
De Anul Nou în tren, pe vremurile comuniste
Noapte de An Nou. Casieriţa gării din Predeal dă bilete în rochie de seară, pudrată şi coafată. Ghirlande şi beculeţe colorate atîrnă dintr-o parte într-alta a micii încăperi. E în aer o bunătate ciudată. Nu mai răbufnesc scandalurile de fiecare zi. Cei cîţiva călători din sala de aşteptare, şi casieriţa, şi cel de la Informaţii şi femeia de serviciu se simt apropiaţi prin sărbătoarea ce nu o pot petrece. La telefonul interurban e coadă. În haine de seară, cu cadourile în mînă, oamenii strigă în telefon urări de bine. Un tip înalt, atletic, răcneşte celor de la capătul firului:
Fericire şi încă un copil!
Vînzătoarea de la ziare şi reviste, care a închis şi pleacă spre casă, se sărută cu casieriţa, urîndu-şi, emoţionate, La mulţi ani!
*
Vagoane pustii, cu luminile aprinse în compartimentele goale, cu acel aer de singurătate pe care-l degajă un tren gol, cu ferestrele la toate compartimentele scăldate în lumina birocratică a neoanelor. Sînt cu totul, în vagonul meu, cinci-şase inşi. Cel de la Poştă, cu ochii înroşiţi de nesomn, pregătindu-şi sacii pentru staţia următoare, un militar întîrziat, o familie ce va coborî la Ploieşti, aşteptată pe peron de o altă familie, venită la gară direct de la Revelion: femeile coafate proaspăt, în rochii lungi de seară. La vagonul restaurant, atmosferă excepţională:
Se dă bere fără mîncare!
Localul e aproape gol. Doar doi inşi, unul întîrziind în faţa unei cafele, celălalt, în faţa unei sticle de bere. Cei doi ospătari îşi fac inventarul chiflelor, sîcîiţi de un beţiv ce le tot urează, La mulţi ani!
*
Pe peronul aproape pustiu al Gării de Nord se revarsă puternic, dintr-un tranzistor dat la maximum, programul de Revelion. În întîmpinarea trenului, lume puţină. Cîţiva inşi veniţi direct de la petrecere să-şi întîmpine oaspeţii, întîrziaţi din nu se ştie ce motive. Trec tramvaie pustii, cu taxatoare coafate şi îmbrăcate de sărbătoare, luînd masa de Revelion pe scaunul înalt al cassei sau moţăind, ca nişte călătoare obişnuite, pe unul dintre scaunele vagonului. Multe, foarte multe maşini, într-o neobişnuită agitaţie pentru această oră tîrzie a nopţii. Trec pe Victoriei maşinile oficiale, membrii guvernului, probabil. Pe marile bulevarde, pustii, miliţieni şi soldaţi cu puşti automate, patrulînd tăcuţi. În asemenea nopţi, sporeşte paza. Prin draperiile de pluş ale marilor restaurante răzbate, serios îndulcită, muzica orchestrei. Maşini somnoroase opresc la scară, şi cîte-o familie întîrziată grăbeşte pe scări. Bărbaţii sar să deschidă uşa nevestelor. În noaptea de Revelion, toţi simt nevoia să fie altfel ca în celelalte zile:
Mai politicoşi şi mai buni, mai eleganţi şi mai spirituali.
*
Sînt în Piaţa Unirii, în liniştea se așterne între două tramvaie. În jur, pînă departe, lumini la toate ferestrele. Grăbeşte pe trotuar o pereche întîrziată. El ține în mînă deja cunoscutul pachet de prăjituri. În grabă, genunchii femeii se împiedică în faldurile rochiei. Pînă la trecerea anului mai sînt cîteva minute. Aud, în spate, la Spitalul Brîncovenesc, zvon de glasuri. Bolnavele fac şi ele Revelionul, ca toată lumea. Un taxi răpăie grăbit pe pavajul străzii care coboară de la Mitropolie. Mai sînt un minut, două, pînă la bătăile adînci ale orologiului. Bănui în toate casele discursul oficial de Anul Nou şi, mai ales, înfrigurarea tuturor. Brusc, la blocurile din jur se sting luminile. Plesnesc puşcoacele în ferestrele din apropiere. În curbe line, se înalţă pe cer, ca uriaşe semne de întrebare, lumini verzi, roşii. Stau o clipă în văzduhul înalt, apoi lunecă încet, tremurător, în jos, subţiindu-se ca nişte tristeţi neîmpărtăşite. Pocneşte în spatele meu dopul unei sticle de şampanie. Aud uşor foşnetul lichidului zvîrlit pe gîtul sticlei şi apoi explozia de încîntare a femeilor. În blocul din faţa mea se cîntă, Mulţi ani trăiască!
*
În patrulaterul de blocuri în care stau, Anul Nou e întîmpinat cu răcnete deosebite. Dincolo, în Centru, se petrecea discret, cu o surdină în gesturi. Aici totul duduie de viaţă. Bubuie adînc, prin ferestrele larg deschise, televizoarele. Iviţi în fereastră, cîţiva copii strigă pentru ei înşişi Steaua sus răsare. Din zeci de aparate curg behăitul de capră al unui cunoscut cîntăreţ de muzică populară şi vocea de femeie strînsă de gît a unei cîntăreţe, la fel de cunoscute. Se joacă sîrbă şi horă cu ţipurituri. Dansatorii se lasă pe vine, icnind. Pulsează energic, în toate ferestrele, luminile în culori, ale brazilor. În balcoane, inşi în maiouri fumează şi tăifăsuiesc molcom. Prin uşile larg deschise se văd femeile îmbujorate bătînd parchetul cu tocurile şi pocnind din degete a bucurie. Copii bezmetici umblă cu sorcovitul de la un etaj la altul, tulburînd din aţipeală toate soneriile cîntătoare.
E comunism!
Şi totuşi, se trăieşte din plin!
*
Holul instituției
Holul instituției are înfățișarea unei săli de așteptare de pe un aeroport internațional cu curse transoceanice.
Peste tot, marmură pictată cu figuri geometrice.
Două lifturi urcă și coboară fără să obosească o clipă.
Dintr-unul se revarsă în lobby femei înzestrate cu puradei isteți, ținînd în brațe urși de pluș uriași, cu un ochi de un fel și un ochi de altfel.
Dacă tragi de ușa celui de-al treilea lift, a cărui luminiță albastră declară pe proprie răspundere că e la parter, vei da peste un bărbat crăcănat cît se poate de tare.
Nu e un pistolar din Vestul sălbatic.
E cel de la întreținere, care se trudește să-l repare de azi noapte, fără a reuși, din simplul motiv că nu se pricepe la lifturi.
E de meserie consultant de publicitate.
*
La aeroport
Otopeni, cursa de Cluj. Chiar la Filtru, îţi dai seama că e un zbor intern. Pe tronsonul de piele al benzii stau popîndău coşuri cu ouă, raţe ajunse în pragul unei crize de nervi, geamantane din piele roasă, pungi de plastic, din care-şi scot capul franzele trecute. Lucrătorii împărtăşesc o familiaritate veselă. Cînd apare pe bandă o servietă diplomat de piele, straşnic păzită de un cifru, devin brusc serioşi, ba chiar şi respectuoşi. Nu se ştie niciodată ce ştab e proprietarul servietei. Oricum, e vorba de un şef mare, poate un ministru abia numit sau un şef de partid mai puţin dat la televizor.
După formalităţi se merge la Poarta de plecare. Poarta Numărul 1, dat fiind că e singura. Îmbarcarea întîrzie. La Cluj e ceaţă. Asta ştiu doar privilegiaţii. Muritorii de rînd habar n-au ce se întîmplă. Deşi stau cu urechile ciulite, tresărind la fiecare hîrîit al difuzorului, ei nu află decît că E interzis să laşi singure pachete sau bagaje. Deşi difuzorul n-o spune, din motive de pudoare, probabil, orice pachet sau bagaj rămas de capul lui va fi declarat pe loc şi irevocabil suspect. Drept urmare, el va fi aruncat în aer de un grup de genişti deplasaţi în acest scop la faţa locului. Rătăciţi în timpul infinit al aşteptării, călătorii îşi găsesc fel de fel de ocupaţii. Unii, puţini, e drept, citesc cărţi sau ziare. Cotidianele sînt, prin natura lor, limitate. Ele vor fi parcurse, aşadar, de la cap la coadă şi de la coadă la cap, pe lat, pe înalt şi chiar pe cant. Mulţi descoperă astfel lucruri care le-ar fi scăpat dacă viaţa nu i-ar fi aruncat în aşteptarea de pe Otopeni. Cum ar fi, de exemplu, că la lansarea unui film porno un spectator a cîştigat, prin tragere la sorţi, dreptul de-ai provoca interpretei un orgasm cu ventilatorul de birou sau că un român a inventat ciocanul de lipit care te trezeşte dimineaţa. Alţi călători dorm, după ce-au dat gata merindele, sau, dimpotrivă, se plimbă de acolo pînă acolo fără rost. Cîţiva umblă cu telefoanele mobile în mîini, interesîndu-se de o priză la care să încarce bateria.
Se fumează pe rupte, deşi e strict interzis!
După un timp, atmosfera se mai înviorează niţel. În sala de aşteptare a dat buzna un stol de fetişcane care realizează, contra cost, un sondaj de opinie despre legalizarea prostituţiei. Femeile răspund mult mai bine decît bărbaţii. Aceştia se încurcă, deoarece le stă pe limbă să le întrebe pe fetişcane dacă el ar face-o pe gratis sau contra cost.
Cîteva femei de serviciu, vîrîte în costume albe, ca nişte cercetaşi în spatele inamicului, înaintează pas cu pas, măturînd tot ce întîlnesc în cale.
Călătorii îşi iau bagajele şi se refugiază în celălalt capăt al sălii. S-au speriat degeaba. La un moment dat femeile se opresc, iau măturile în spinare şi dispar.
Au aflat că echipa TV pentru care şefii le-au trimis să muncească, nu mai vine, oprită în drum să comenteze declaraţia unui cal car sunase la 112 că fusese lovit mortal de un camion.
*
Butic de cartier
Ca să poți fi admis în Minimarket – i se spune așa peste tot – pentru a-l deosebi de Market, care e cam același lucru, și de Supermarket, care e altceva – trebuie să cobori cele două trepte de lemn ale scării care ducea, pe vremuri, în – vorba aia – Casa omului.
Încăperea e strîmtă, sufocată de rafturi cu de toate.
Un întreg perete dă seamă de mai multe rînduri de Moși Crăciun de Ciocolată pe cale de a se topi, dat fiind că în curînd intrăm în vară.
În spatele vînzătoarei slăbuțe, pierdute într-un halat albastru, cusut pe la subsori cu ață albă, așezat pe un taburet ca de bar, televizorul oglindește o dezbatere controversată cu tema:
Soția violatorului:
Prietenă cu victima lui?
Pe toți cei care intră, vînzătoarea îi întreabă ce părere au.