– XLII –
S-a predat!
Sala de judecată e de mărimea unei sufragerii.
N-are aer condiţionat. O fereastră deschisă capitulează fără condiţii în războiul crîncen cu mirosurile grele. Uşa se deschide şi se închide neîncetat, astfel că judecătoarea, o fetişcană măruntă, cu ciorapii rupţi, n-aude ce spune inculpatul, adus în cătuşe şi, drept urmare, trebuie să strige la avocat. Acesta, un bărbat falnic, dotat cu o coroană de păr alb, ca Regele Lear în interpretarea lui George Calboreanu, se lansează într-un discurs interminabil, presărat cu numeroase înflorituri oratorice şi uşor graseiat.
La nici două zile de la graţiere, Ioan Nemeş făcu succesiv patru spargeri de magazine. Îi reuşise asta destul de uşor. Vînzătoarelor nici prin cap nu le trecuse că ar fi vorba de un recidivist înrăit. Tuns chilug, cu craniul uşor ţuguiat, într-un flanel jerpelit, avea un aer nevinovat şi plăpînd, de pui golaş. Aşa cum declaraseră vînzătoarele la proces, văzîndu-l, simţeai mai degrabă nevoia să-l iei în braţe şi să-l mîngîi duios, decît să apeşi butonul de alarmă. Cea de a patra spargere, la o prăvălie sătească, dădu multă bătaie de cap Poliţiei. Infractorul – cum avea să consemneze procesul-verbal – scosese placajul subţire al uşii, desprinzîndu-l din cuişoare cu un cuţit, dar, la plecare, îl prinsese la loc cu grijă.
– Ca să nu mai intre şi alţii după-mine, să fure! – va declara el la proces, cînd judecătoarea, moartă de curiozitate, îi ceruse să explice de ce procedase astfel.
Bănuiţi fură nişte tractorişti din Turluceşti, care chefuiseră toată noaptea pe maidanul din faţa prăvăliei, chiuind pînă rămăseseră fără glas şi pariind pe o ladă de bere – asta în toiul nopţii (observaţia unui martor) – al cui tractor păcăne mai tare. Luîndu-le urma, poliţişti ajunseră în Munţi, la un motel ridicat în dreptul unei curbe fără semnalizare. Cînd văzură tractoarele parcate lîngă maşinile de lux, multe cu număr de Bucureşti, fură convinşi că, în sfîrşit, au pus mîna pe infractori. Cu convingerea asta, care-i destinse brusc (de acum încolo îi aştepta o muncă de rutină), poliţiştii intrară în restaurantul motelului. La o masă de lîngă bucătărie, se trudeau să scape de mahmureală tractoriştii căutaţi. Se aşezaseră acolo pentru a li se putea aduce cît mai repede ciorba de potroace, pe care o comandaseră de cum se văzuseră în local. Dînd cu ochii de ei, poliţiştii surîseră împăcaţi. Prada era acolo. Nu mai putea să le scape. Aveau timp să bea şi ei o bere pînă le venea infractorilor ciorba de potroace, pînă o mîncau, pînă achitau nota, ciorovăindu-se cu ospătarul că era niţel umflată.
Dr tocmai cînd se îndreptau spre un loc de lîngă geam, pe care puseseră ochii, de la o masă din celălalt colţ se ridică şi se îndreptă spre ei, zîmbind încurcat, un ins mărunţel, ars de soare, tuns chilug şi cu un aer sfios în mişcări.
– Sînt gata, mă puteţi aresta! le zise el poliţiştilor.
*
De pe vremuri
În cadrul probei din programul întrecerii naționale, concurentul trebuia să urce în alergare pe o bancă aşezată oblic, să sară de pe ea şi să aterizeze pe duşumele în poziţie de drepţi, să urce pe alta îngustă şi s-o străbată în cinci secunde fără să cadă de pe ea, să se dea peste cap apoi pe saltea şi să sară imediat în picioare, executînd trei flotări ample, să caţere rapid pe o frînghie atîrnată în tavan şi la coborîre să se dea peste cap pe o saltea de cinci ori pentru ca, ajungînd în capăt să rămînă cîteva clipe în cap, cu picioarele răşchirate şi să strige puternic Trăiască clasa muncitoare – forţa conducătoare în democraţia noastră populară!
*
Mahalaua stă pe la geamuri
Arzînd în lumini sărbătoreşti, restaurantul s-a lăsat cu totul pradă unei nunţi de mahala. La rîndu-i, mahalaua, strînsă la ferestre, cu căţel şi purcel, se uită înăuntru şi comentează. Muierile sunt de părere că mireasa e borţoasă.
Bărbaţii că vinul e prost.
Toţi sunt de acord că nu va trece nici o săptămînă şi el o să-i stîlcească mutra.
Nuntaşii se împart între cele două saloane ale localului:
Cei ce mănîncă sau stau la masă, pur şi simplu, şi cei ce dansează sau cred că dansează.
Saloanele diferă între ele şi prin calitate. Primul salon ar corespunde clasei Bussines la un avion. Al doilea, se înţelege, clasei Economic. La Bussines nuntesc: mireasa, soacra mică, soacra mare şi mirele, înalt şi chel, cu un papion negru bătîndu-i bărbia. Din cînd în cînd, mireasa trece în salonul doi, se prinde într-o horă, se aşază lîngă cineva la masă, schimbînd două-trei vorbe, să nu zică ăla c-a fost neglijat de vedeta serii, ciupeşte de obraji un puşti uitat de toată lumea, se pupă (ori de cîte ori se întîlneşte) cu vechile ei prietene. Cîte ceva din toate, să mulţumească pe toată lumea, nimeni să nu plece supărat şi să spună că nu s-a distrat la nunta ei. Ochiul soacrei mari veghează atent la respectarea protocolului şi, mai ales, ca nu cumva, Doamne fereşte! mireasa să facă ceva ce nu se cade. Şi astfel, în timp ce mireasa zvîrle din pantofiori într-o parte şi-n alta, ca şi cum ar vrea să scape de ei, prinsă într-o sîrbă năprasnică, soacra o trage deoparte, amintindu-i că a venit momentul lui „Ia-ţi mireasă, ziua bună”.
E momentul cînd orice mireasă trebuie să fie tristă.
Dacă reuşeşte să şi plîngă, e şi mai bine.
Strînse în jurul miresei, mai multe fete mari se balansează într-o parte şi-n alta, întristîndu-se amarnic. Cîţiva paşi mai încolo, surorile de la ţară ale soacrei mari, în picioare, cu faţa aspră şi încremenită, veghează ca nici un amănunt să nu fie uitat. Soacra mare îi scoate miresei coroniţa, muzica se jeleşte şi se trage de păr, fetele se smiorcăie şi-şi suflă năsucul în batistuţa caldă, umedă de lacrimi, vine mirele şi pupă mireasa pe buze, protocolar, mireasa plînge şi ea, apoi îşi pune o basma cenuşie, care o îmbătrîneşte. Se înghesuie şi alţii să o pupe, chiar şi dintre cei nechemaţi.
După care, la fel ca în viaţă, petrecerea îşi revine instantaneu. Prinsă în horă, o zdrahoană în fustă albă şi bluză transparentă mişcă falnică din şolduri, balansîndu-se ritmic într-o parte şi-n alta, închipuind deseori o figură pe care dansul n-o cere. Ea o face cu titlul de înfloritură. Colega ei, tot în alb, dar mai mică de statură, zvîrle aiurea din picioare, ca la sărit coarda, jucîndu-şi sînii liberi sub rochia cu bretele, toată numai o apă de transpiraţie.
Afară, în întuneric două siluete se ceartă în şoaptă.
Naşul refuză să mai numere o dată banii, deşi mirele insistă, ameninţînd că-l de pe mîna Poliţiei.
*
Ştire
Azi-noapte s-a înregistrat o nouă tentativă de şterpelire a podului de cale ferată de peste râu.
Asta deşi podul, considerat obiectiv strategic, e păzit 24 din 24 de ore de forţele speciale.
*
A jefuit stomatoloaga
A jefuit stomatologa în timp ce aceasta îi scotea măseaua de minte.
*
Jurnal de Coronavirus
Au apărut deja întrecerile tăinuite dintre femei în privința măștilor. La bărbați, inegalitatea socială se vede în prăpastia dintre siguranța diferită oferită de măști. Cei cu bani, descinzînd din jeepuri, și-au făcut rost de măști de astronauți ajunși pe Marte în plină furtună de praf. Nu trece din filtrele măștii nici măcar holograma Virusului. Le urmează bărbații din mica burghezie. Aceștia poartă măști cumpărate on line, destul de scumpe. Vin apoi, la urmă, cei fără bani, pensionarii, șomerii. Măștile lor sunt confecționate în casă, de neveste sau cumnate. Pentru că sunt puține, din cînd în cînd trec prin mașina de spălat.
Femeile se deosebesc nu social, ci după farmec. Cele cochete, atente la cum ies în lume și dacă au trecut de 70 de ani, și-a făcut rost de măști înflorate, care atrag atenția bărbaților. În materie de măști, ele joacă rolul fustei ultra mini la o femeie cu pulpe trăsnet. De cum le văd, bărbații tresar, plăcut surprinși de culorile tari ale florilor de pe mască.
Femeilor care puțin le pasă de cum ies în lume, pentru că arată ca dracu și într-o rochie de contesă – și-au pus măști de tifon.
Adevăratele femei nu poartă mască.
Preferă să moară de Coronavirus – zic ele pe Facebook – decît să pară niște maimuțe.