– XLI –
În vagonul restaurant
Vagonul restaurant se deschide cu o jumătate de oră întîrziere. Forţat din ambele părţi sau, mai precis, din flancuri, el se umple cît ai clipi. E un vagon nou, corespunzător unei îndrăzneţe concepţii a harnicilor noştri constructori de trenuri: mult mai strîmt, cu mult mai multe locuri, sugrumat din loc în loc de un fel de ieşinduri din placaj. La cîteva minute de la ocuparea locurilor, cînd toată lumea, după ce-a aranjat şi rearanjat tacîmurile, şi-a aşezat coatele pe masă, aşternîndu-se pe aşteptare, îşi face apariţia unul dintre cei doi ospătari. Poartă o vestă vişinie, în cuprinsul căreia se poate zări, ca o linguriţă pentru ceai, cravata echipamentului obligatoriu.
– N-avem decît două feluri: peşte şi cîrnaţi. Cine vrea peşte? Mulţumesc. Cine vrea cîrnaţi? Mulţumesc.
Într-o clipă, vagonul s-a împărţit tranşant în două: cei ce mănîncă peşte şi cei ce consumă cîrnaţi. De pe culoar se aud bătăi în uşă. Cîteva clipe înainte de a-şi lansa scurta alocuţiune adresată clienţilor, ospătarul a răsucit cheia în broască. Ocupat! strigă el printre gîfîiturile şi piruetele înscrise pe podeaua clătinătoare. Clinchetul ispititor al tacîmurilor e întrerupt de o nouă apariţie a ospătarului în vişiniu.
– De băut, avem numai suc. Cine vrea suc?
Toată lumea vrea Ci-co. Cu mişcări rapide şi eficiente, celălalt ospătar distribuie pe la mese sticlele cu tulburătoarea etichetă: I.C.R. CICO. Produs garantat. O dată sfîrşit felul doi şi răcoritoarea, în faţa fiecăruia apare, ca prin farmec, farfurioara pentru cafea.
*
La Machiaj
Lumina slabă dă încăperii un aer de lampă cu gaz. Fetele discută despre ultima coafură a lui Jimmy Clasa Întîi, cîntăreţ de muzică pop în mare vogă.
Jimmy a ajuns celebru din întîmplare. Participa, ca invitat, la un talk-show de mare audienţă:
Sunt blondele cu adevărat proaste sau doar se prefac?
Scos din sărite de o intelectuală, care-i ironiza nivelul de cultură, Jimmy a făcut-o curvă în direct şi la o oră de vîrf.
Intelectuala era atît de urîtă că nu se uita la ea nici becul de la intrare. A fost atît de fericită că i-a zis cineva curvă încît, recunoscătoare, pînă la finele emisiunii n-a mai contenit cu laudele aduse inteligenţei şi culturii lui Jimmy.
Şi pentru că repetase de mai multe ori, ai o cultură clasa întîi, lui Jimmy i-a rămas porecla Jimmy Clasa Întîi.
Cîţiva inşi, în sumane grele, flocoase, croite dintr-o turmă de oi, striviţi sub căciuli dacice, stau cuminţi pe canapelele soioase. Aşteaptă de vreo jumătate de oră să vină şi să-i ia producătoarea emisiunii Noi suntem români/ Şi-n veci de veci aici stăpîni. Producătoarei i s-a dus firul de la ciorap şi, drept urmare, rătăceşte pe undeva, pe la etaj, în căutarea unui WC în care să-şi scoată ciorapii. Popularii nu se impacientează. Stau cu bărbia în măciuliile ciomegilor de stînă, luate pe bon de la Recuzită, pentru a le prezenta în emisiune ca moştenite de la străbuni.
Lîngă uşă aşteaptă un bărbat cu o privire nesigură. E cîştigătorul unui premiu la un concurs în direct despre Prevenirea cutremurelor. L-a trimis la Machiaj, ca să scape de el, moderatoarea emisiunii. Aflat întîia oară la o televiziune, nu ştie dacă poate să plece acasă fără să-şi ceară voie.
Toţi cei care intră se izbesc de el, fără să se oprească însă şi, mai ales, fără să-l înjure. Sunt înnebuniţi la gîndul că peste cîteva minute le începe emisiunea.
Dă buzna vedeta unui concurs în care zece bărbaţi se întrec între ei cine descalţă mai repede juna din faţa lor.
E aproape goală sub rochia de muselină.
– Fetelor, mi-au intrat chiloţii în fund?! se interesează ea.
Fetele se opresc din sporovăit. Bacii de pe banchetă nici nu ridică privirile. N-au stare de aşa ceva. Sunt îngrijoraţi că ar putea să nu li se vadă căciulile în timpul transmisiei în direct. Fetele o pun să-şi răsucească bucile spre ele.
– Nu intră! conchid, întorcîndu-se la ciripitul lor statornic.
Vedeta e mulţumită.
Drept urmare, prinde a se fîţîi de colo pînă colo, fîlfîindu-şi poalele rochiei, ca şi cum şi-ar face vînt cu evantaiul.
*
Personaj
Andrei Carabelea şi-a făcut fişe despre toţi cunoscuţii. Pe cine simpatizează şi pe cine nu simpatizează, ce cărţi şi ce filme îi plac, dacă bea vin sau tărie, dacă înşeală sau nu nevasta, în ce raporturi e cu Şeful etc.
Asta ca nu cumva, invitat într-o vizită la unul dintre ei, să facă vreo gafă.
*
La stop
E 10 dimineaţa şi deja se simte căldura urcînd în aer. Verdele castanilor din curtea Academiei a îmbătrînit. Nu mai are prospeţimea de acum cîteva săptămîni și delicateţea, ca o batistă de tuberculos, impresionînd ochiul. Sus, în turnul C.S.P., ceasul zîmbeşte cu gura pînă la urechi din limbile maro. Agentul de circulaţie al pieţei merge pe dunga albă, din mijlocul străzii, într-o direcţie misterioasă, numai de el ştiută. În strîmta curte, precizată de zidurile cărămizii, ale Muzeului colecţiilor, o aripă de apă plimbă şuviţa argintie şi severă dintr-o parte într-alta. Soarele bate din lateral în drumul său către înaltul bolţii, şi stropii scînteiază diamantin. La intersecţia cu Griviţa a Căii Victoriei, stopul stă nemişcat pe roşu de vreun sfert de ceas. Urmează să treacă un convoi oficial sau cam aşa ceva. Iviţi ca din pămînt (unde or fi stat?), agenţii de circulaţie închipuie mişcări agitate dintr-o parte în alta a străzii. Receptoarele înfipte la brîu, sub centură, mărturisesc o intensă activitate radio. Prin aerul dimineţii pe sfîrşite, gata să treacă în nedesluşitul amiezii, cînd timpul pare să fi încremenit, o dată cu frunzele, vocile din eter închipuie jerbe spumoase, ca nişte şuvoaie ţîşnite din furtunuri cu vergile din alamă. Cîţiva elevi şterpelesc mere din remorca unei Dacii oprite la stop. Cîte unul se strecoară printre maşinile staţionate, înşfacă mărul şi, chicotind, o rupe la fugă pe trotuar. Un altul, urmîndu-i exemplul, priveşte într-o parte şi în alta şi, haţ! către vesela grămadă de mere. Prin ferestrele maşinii se văd cei doi – şoferul şi însoţitorul – făcînd gesturi disperate. Stau acolo, închişi între sticle şi nu pot face nimic:
Coborînd, ca să-i ia la fugă, riscă să-i prindă verdele cu maşina oprită în mijlocul străzii, asediată de întreaga coloană. Astfel că disperarea nu mai cunoaşte margini, mai ales că dinspre Palat, se zăreşte, venind încoace, pusă pe şotii, o întreagă clasă de liceeni.
*
Harță în trafic
Aşteptînd să intre pe Şoseaua naţională, şoferul Nelu Bumbeac, de pe un tir care transporta miei jupuiţi, s-a luat la harţă cu proprietarul unui automobil.
Automobilul – un Logan împodobit cu o reclamă la zborurile directe Bucureşti-New York – era în faţa TIR-ului. Deşi, din cîte-şi dădea seama Nelu, din stînga nu venea nici o maşină, şoferul nu intra pe Şoseaua naţională. Nelu nutrea un profund dispreţ faţă de toţi cei care conduceau o maşină cu un gabarit mai mic decît cel al unui TIR. Mai mult în glumă îl claxonă pe celălalt. Şoferul scoase capul pe fereastră şi-i spuse ceva. Deşi nu auzi nimic, Nelu Bumbeac fu convins că i-a zis:
Ce, bă, eşti tîmpit, nu vezi că vin maşini din stînga?!
Brusc lovit de nerăbdarea de a intra pe autostradă, Nelu vîrî în viteză, hotărît să lovească Loganul în spate. Nu prea tare, cît ar fi fost suficient să fie împins direct în şosea.
Aşa se şi întîmplă. Numai că, ajuns în Şosea, şoferul Loganului scoase din nou capul pe fereastră şi din nou îi zise ceva. După care o luă din loc.
Nelu Bumbeac o porni după el. Pătrunse pe Şosea fără să ţină cont că din stînga venea în viteză un Fiat şi o porni după Logan.
Trecu vijelios printr-un lan de grîu şi, ajungîndu-l, îl tamponă zdravăn în spate, ca să-l înveţe minte!
*
Mioriţa, SRL
Pavel Călmăţui a lucrat pînă nu demult la Combinatul Siderurgic Sărăţeşti ca fochist.
După ce noul proprietar – un arab din tribul berberilor – a tăiat Combinatul în bucăţi, făcînd din el mai multe prăvălii de shaorma şi de feregele, Pavel Călmăţui a rămas pe drumuri.
În doar doi ani a fost pe rînd: vopsitor de bare kilometrice din marginea şoselelor judeţene, cu perspectiva de a fi promovat la şoselele naţionale, începător de aplauze la un circ ambulant, al cărui măscărici nu putea juca dacă n-avea simpatia publicului, cîntăreţ din bucium la intrarea într-un magazin de artizant din Bucureşti şi călăuză de contrabandişti.
Acum e cioban.
Cioban cu uniformă şi caval.
Uniforma trebuie purtată pe parcursul orelor de program, iar cavalul trebuia folosit obligatoriu la apariţia unui străin.
A fost una dintre condiţiile puse de firma Mioriţa laie, bucălaie SRL la angajarea sa ca cioban profesionist.
Firma aparţine unui ins din Cocrişu.
După ce-a fost cît p-aci să dea faliment cu o fabrică de gaze lacrimogene, insul s-a avîntat într-o complicată afacere cu oi. A cumpărat cîteva turme, şi-a angajat ciobani cu carte de muncă, şi e în discuţie cu Ministerul Industriilor ca să ia în locaţie de gestiune un Combinat petrochimic, pentru a-l transforma în fabrică de caş proaspăt şi, mai ales, ecologic.
Omul de afaceri din Cocrişu pretinde că nu întîmplător a investit el în domeniul păstoritului.
Străbunicul său – îşi amintise el într-o seară, cînd se întreba ce dracu’ să mai facă pentru a ieşi la liman – fusese cioban şi, din cîte-i povestise bunica, se plîngea de condiţiile primitive în care lucra.
Drept urmare, firma Mioriţa laie, bucălaie SRL practică un păstorit la cele mai înalte standarde europene.
Stînele sînt dotate cu încălzire centrală, internet şi televiziune prin cablu.
Ciobanii au carte de muncă, uniformă tradiţională stilizată şi caval.
Ori de cîte ori aude voci într-o limbă străină, ciobanul e obligat să ia cavalul şi să cînte ceva din repertoriul românesc.
E strict interzisă abordarea vreunei bucăţi din repertoriul străin.