– XL –
Antologia literaturii administrative
Afiş la Farmacia numărul 1 din Dădoaia de sub Deal:
„Întrebările se adresează numai la ghişeu”.
*
Apropierea furtunii
Spre apus, cerul s-a făcut cenuşiu, atîrnînd greu, ameninţător, deasupra pămîntului. Nu se aude nici un tunet acolo unde cerul e pămîntiu, tivit cu un roşu intens. O tăcere uriaşă, adîncă, în care sunetele cad şi se înneacă, făcînd-o insuportabilă, a coborît peste Marele Oraş. Şi, odată cu ea, frica. Şi poate nu atît frica, frica pur şi simplu, ci o nelinişte nervoasă, intrată chiar şi în lucruri.
Viaţa oraşului merge mai departe, trepidantă. Ici-colo se simt însă, uşoare, semnele uriaşei presiuni pe care o face furtuna adunată spre apus, ca o oaste înaintea asediului. Magazinele îşi trag pe furiş obloanele. O vînzătoare tinerică, în halatul ei portocaliu, cu părul prins şcolăreşte într-o panglică albă, îşi strînge lucrurile de pe o tarabă din faţa magazinului. Paşii trecătorilor par mai iuţi. Sună claxoane nervoase; străzile au devenit strîmte.
Norul de deasupra oraşului creşte ameninţător. Încordarea a sporit, şi nu plouă încă. Totuşi, tineri, în cămăşi cu mîneci scurte, aleargă prin mijlocul străzii ţinîndu-şi mapele streaşină. Brusc neoanele pîlpie, aprinzîndu-se prosteşte în plină zi. Apoi, ruşinate parcă de neliniştea ce le-a cuprins, se sting imediat.
Oraşul e parcă mai bătrîn şi mai obosit.
*
Băiatul suspicios
În magazinul cu de toate, mă abordează o doamnă trecută de prima tinereţe, ca să nu zic, bătrînă. Simte nevoia să-şi exprime fericirea de a mă vedea în fiecare seară la televizor. Pentru asta acum cheltuieşte inutil aproape întreaga rezervă de gesturi amicale.
Îmi spun că trebuie să-i răspund şi eu la fel.
Politeţea obligă!
Sau, mai precis, imaginea de lider de opinie popular.
Încerc să mîngîi căţeluşul cu zulufi din braţele proaspetei cunoştinţe.
Mă încurajaseră şi semnele vădite de amiciţie date de respectivul.
Micuţul prinde să mîrîie.
După care mîrîitul devine lătrat.
Un lătrat isteric, tipic căţeluşilor care se cred dulăi.
Doamna intervine prompt:
– Ce-i băiatule, l-ai confundat pe domnul cu cineva care te-a bătut?
*
Echipă de lucrători în repaus
Terminînd mai repede, cei din echipă s-au strîns la umbră, sub nucul uriaş, pe jumătate uscat, cu două feţe: una verde şi una cenuşie. În aşteptarea camionului care trebuie să-i ducă în sat, zilierii discută de-ale lor. Sînt cu toţii murdari de piatră vînătă din cap pînă în picioare. Cîteva pete, făcute azi-dimineaţă, s-au uscat deja într-o crustă vineţie, şi ei par astfel îmbrăcaţi în nişte costume cîrpite din frunze mari, uscate. Obosiţi, cîţiva s-au lungit pe pămîntul zgrunţuros, cu iarbă săracă, răzbind cu greu printre bulgării tari. Stau aşa, cu ochii închişi, fără să adoarmă, loviţi de o oboseală grea.
Tras deoparte, unul şi-a scos bocancul şi caută înăutru, orbeşte, cuiul care-l sîcîie de azi-dimineaţă. I-a făcut rană chiar şi prin obiala groasă, din piele de capră. După ce dă de el, îl îndoaie, lovindu-l cu o piatră teşită, pune bocancul alături şi, umblînd cu mare grijă, îşi desface obielele aburinde, năclăite de sudoare. Cuiul i-a ras amarnic pielea groasă, care s-a rupt într-o parte, lăsînd să se vadă carnea vie, curată şi gingaşă.
Aşezaţi pe jos, mai degrabă risipiţi, ceilalţi sporovăiesc. Un ins înalt, ciupit de vărsat, povesteşte cît de greu se intră azi la facultate. Băiatul lui a dat examen de admitere şi „a reuşit fără loc”. Aşteaptă acum acasă telegrama prin care va fi anunţat că s-au suplimentat locurile pînă la media lui. Deşi a trecut deja un an de la admitere, el mai aşteaptă încă. Dar ceilalţi nu par prea atenţi, în orice caz, nu-l urmăresc încordaţi. Unii se ridică în timpul povestirii şi se duc cîţiva metri mai încolo, amintindu-şi că trebuie să verifice ceva la pompă, alţii scormonesc pămîntul cu un beţişor. Crusta întărită opune rezistenţă, şi ei se înverşunează s-o rupă. Cel înalt tace, privind în gol, dar ceilalţi, nu-i spun: zi-i mai departe!
Vine un moment de tăcere uriaşă, ca de Apocalipsă, în care se aude şuierul unui tren în depărtare, deşi prin zonă, cale de kilometri, nu trece nici o cale ferată. Şi în acel moment, din nucul care-şi arcuieşte crengile deasupra lor cade neaşteptat, pocnind de pămîntul tare, o pasăre moartă, grea ca un bolovan. Nimeni nu tresare, nici măcar cel ce povestise pînă atunci. Totuşi, dintre ei, tocmai el se ridică încet, de parcă l-ar durea şalele, şi, cu beţişorul ţinut în mînă pînă atunci, întoarce pasărea cu burta în sus.
– E moartă! – constată el sec.
*
Din Antologia literaturii administrative
Cartonaş pe geamul Chioşcului de ziare din Centrul staţiunii Geoagiu-Băi:
„N-avem vederi cu Geoagiu-Băi”.
*
Bătrîni la biserica de cartier
În liniştea gravă din jur, întreruptă uneori de un „aleluia!”, care zboară pînă sub cupola înaltă, se aud doar paşii credincioşilor: sfioşi, abia atingînd podeaua. Bătrînii cartierului stau pe scaunele lor de piatră, săpate în perete, pentru care au plătit încă de pe cînd erau tineri. Vin la biserică duminică de duminică. Femeia de la lumînări, dascălii, chiar şi preotul, îi cunosc deja. Au devenit de-ai casei. Cum stau şi după slujbă, oamenii bisericii nu se mai sfiesc de ei, ca de alţii. Femeia de la lumînări îşi numără mărunţişul, preotul, care şi-a scos odăjdiile şi şi-a pus blugii, umblă prin biserică „în civil”, simplu cetăţean particular, dascălii duc în altar, ca pe o targă cu ciment, unul de un capăt, altul, de celălalt, masa cu sfintele daruri.
Bătrînii vin primii şi pleacă ultimii. După ce iau o lumînare, scotocindu-se îndelung după mărunţiş, se aşează pe scaunele de piatră, şi stau acolo, tot timpul slujbei, nemişcaţi, cu priviri opace, bătînd în gol, că nu ştii dacă au încremenit de evlavie sau, pur şi simplu, au murit. La plecare, iau cu ei o linişte uşoară, ca fumul de tămîie în care au stat pînă atunci. Şi liniştea asta întipărită în gesturile lor, fără nici o sforţare, ca şi cînd le-ar fi dăruit-o cineva, îi face pe cei întîlniţi în cale să se dea la o parte, niţel stînjeniţi.
Sînt ca înaintea unei călătorii, cînd totul e împachetat, legat cu sfoară (n-ai uitat nimic, ţi-ai pus pînă şi pardesiul), dar îţi dai seama că mai e pînă la tren.
Un timp pe care-l petreci prosteşte, aşezat pe unul dintre pachete şi oftînd ce greu trece timpul.
Pe peretele din stînga se înşiruie sfinţii, aşa cum a crezut că ar arăta acolo, în Rai, Neluţu Cîmpureanu, om din cartier.
A fost pe vremuri oţelar.
Acum s-a reprofilat pe zugrăvirea caselor.
Între al treilea şi al cincilea sfînt, se cască un gol.
Justificat de o coală A4 lipită pe perete cu scotch:
„Nu mai căutaţi pictura!
A fost ştearsă din greşeală
Vă mulţumim!”
*
Antologia literaturii administrative
Anunţ la mica publicitate:
„Vînd tractor, perfectă stare, tablouri Rembrandt autentice, ace de împletit, pantaloni bufanţi uzaţi.”
*
Destin
Constantin Bran, navetist, muncitor pe un şantier de construcţii din Marele Oraş. Are o fată frumoasă, elevă în clasa a 7-a, căreia i-a cumpărat un pian.
„Vreau ca fiică-mea să fie o doamnă”! se făleşte el în sat.
Va fi înşelat în aşteptările sale. În clasa a III-a de liceu, la care a intrat cu bani grei, fiică-sa va fugi cu un şofer de la IMTF Orbeni, divorţat a treia oară, cu patru copii, din care unul de grădiniţă.
În urma unei anchete făcute în sat, un ziarist de la ziarul local va demonstra, într-un articol bine scris, pentru care a şi fost felicitat de conducere, cine poartă adevărata vină pentru destinul nefericit al fetei.
*
De pe vremuri
Vestea, stîrnită, ca un incendiu dintr-o scînteie, a umplut blocurile din jur.
La Măcelărie s-au băgat pui!
Ca să fim mai exacţi, nu s-au băgat, se bagă. Sub privirile lacome ale celor de la coada deja formată, cîţiva inşi în halate albastre, roase în coate, cară dintr-un camion lăzi cu pungi de pui congelat.
Într-o clipă toate blocurile din jur au luminile aprinse.
Ca de sărbătoare sau, mai degrabă, ca de alarmă.
Pe scările luminate se văd inşi coborînd în grabă. Alţii, numeroşi, vin din toate părţile, pe aleile acoperite de o zăpadă cenuşie.
Magazinele din jur s-au golit imediat. Clienţii, vînzătorii, cunoştinţele au dat buzna la Măcelărie.
Între timp, aici s-a şi organizat o coadă după toate regulile. Un cetăţean cu şapcă, ivit, asemenea tuturor liderilor, din masele populare, s-a ales singur şef al statului la rînd. Coada e obligată să se dea cîţiva metri înapoi, în aşa fel încît trotuarul să rămînă liber. Văzut de pe carosabil, magazinul n-are nimic deosebit. O unitate a comerţului de stat, cu vitrină sărăcăcioasă, în care cele cîteva ghivece se străduiesc zadarnic să înfrumuseţeze golul dintre sticle. Dacă priveşti mai atent, vei descoperi imediat uriaşa coadă lipită de peretele magazinului. Cetăţeanul organizator dă primele cincisprezece bileţele de ordine.
Cu ele în mînă, fericiţii posesori intră în magazin şi-şi primesc porţia de pui (cîte doi de fiecare).
La ieşire fiecare îşi lasă bileţelul organizatorului, care îl dă următorilor.