– XCVII –
Afiş
Pe trunchiul stejaru
Furt
Hoţii au devastat gara din Roşiori Nord lăsînd în picioare doar pereţii, pe care nu i-au mai putut lua, deoarece tocmai atunci intra în gară rapidul Bucureşti-Timişoara.
După întîmplare, biletele se dau dintr-un cort amenajat lîngă clădire, de-a latul căruia scrie: Roşiori-Nord – Gară temporară.
*
La Mall
Zeci de inşi bibiliţi, îmbrăcaţi la costum, marcați de un aer solemn, ca nişte delegaţi din provincie la Congresul partidului de guvernămînt, împing pe aleile principale cărucioare care se umplu de la un minut la altul.
Alei secundare, pornite din cea principală, merg printre rafturile la care inşi în roşu lucrează ca la zidul unei clădiri în construcţie. De pe platformele pline ochi cu produse se iau bucăţi-bucăţi şi se completează golurile făcute de cumpărători. Platformele ies din adîncurile depozitelor laterale, ascunse de pereţi din pînză de cort, care se ridică brusc la apăsarea pe un buton.
Pe alei, principale sau secundare, pot fi văzuţi tineri în tricouri roşii, angajaţii temporari ai supermaketului, pe ale căror tricouri scrie:
Întreabă-mă!
Dînd curs îndemnului, te prezinţi la unul dintre ei cu o lanternă de buzunar pentru a afla cu ce baterii merge drăcovenia.
Tînărul nu-ţi poate răspunde, cu toate că e de o amabilitate ieşită din comun.
*
Întors din Italia
Întors din Italia, unde a făcut de toate, de la pe şofer pe o dubiţă a organizaţiei Casa Nostra pînă la culegător de scîrnăvii de pudel la o cucoană văduvă, dar bogată, Ilie Iliuţă din Cocorăștii Mici şi-a dat cea mai mare parte din banii cîştigaţi pe 18 soldaţi – 10 români şi 8 greci – înalţi de 2 metri, din fier beton pentru a-i aşeza în poziţie de luptă în faţa porţii, de-a lungul şoselei spre Vaslui.
Pentru a nu fi furaţi ca fier vechi de ţiganii de peste rîu, luptătorii sînt legaţi cu odgoane de piloni de oţel înfipți zdravăn în pămînt.
*
Străduţă
Din Bulevardul străbătut în sus şi-n jos de un tramvai huruitor, cu o remorcă mişcîndu-se încolo şi încoace, de parcă ar încerca să se desprindă, porneşte o străduţă pavată cu piatră cubică, alcătuită din căsuţe ca de ţară.
Succedînd pînă la maidanul pe care pasc trei capre cu coarnele retezate, gardurile de lemn protejează proprietăţi private, alcătuite, pe lîngă căsuţă, din livezi de pruni şi grădini de zarzavat.
Pe stînga, cum te duci, o plăcuţă te informează că ai intrat pe strada Bicisnicului. În capătul arterei, pe dreapta, o altă plăcuţă o contrazice pe prima amintind că străduţa se numeşte Sublocotenent Ion Folea.
La mijlocul străduţei gardul din stînga găzduieşte plăcuţa potrivit căreia strada se numeşte Avîntului.
*
Secvenţă
Avioanele n-au putut decola din cauza celor 500 de pescăruşi care au ocupat pista aerodromului în semn de protest faţă de pescarii care iau tot peştele din Marea Neagră, fără a le lăsa lor nimic. Pe Comandantul aeroportului îl nedumerea nu angajarea păsărilor într-un miting de protest, ci faptul că veniseră pînă la Bucureşti de la Constanţa, deşi aici nu era nici mare, nici pescari.
*
Viaţa şi moartea fostei Case boiereşti
Pe strada Zambilei, în umbra delicioasă a doi castani, se ridică o casă bătrînească, prevăzută cu trepte de marmură la scara delimitată de balustrada de oţel.
Două tinere ţin în creştetele lor delicate jumătate din edificiu.
Prin ferestrele larg deschise se aud clinchete de tacîmuri, voci joase, şi, din cînd în cînd, susurul unui pian.
Clădirea adăposteşte unul dintre cele mai cunoscute restaurante din Bucureşti, cu o notorietate aparte în rîndul diplomaţilor străini din România.
Se înţelege că edificiul n-a fost de la început un restaurant.
Pînă la 23 august 1944, ea a aparţinut unui ofiţer de Stat Major, care o dobîndise prin căsătorie cu fiica unui fost ministru liberal.
La venirea ruşilor, ofiţerul a şters-o peste hotare, unde i s-a pierdut urma. Rapoartele Siguranţei, trecute peste noapte de partea Poporului, îl semnalase ca tremurînd de frig pe o banchiză din Oceanul Îngheţat, cînd, în realitate, el se prăjea la soarele tropical din Caraibe.
Casa a fost rechiziţionată pentru organizaţia Amicii URSS.
Documentele de arhivă lăsau să se înţeleagă că pe aici trecuse şi Mihail Sadoveanu, proaspăt autor al broşurii Lumina vine de la Răsărit.
Alte dovezi şi alte mărturii nu confirmă însă ipoteza.
După 1948, casa a trecut de la Amicii URSS la organizaţia UTM de sector.
Acum, pe ferestre, nu se mai auzea Kalinka sau Serile lîngă Moscova, ci Marşul brigadierilor de la Bumbeşti-Livezeni.
În 1955, UTM-iştilor le-au locul lucrătorii Direcţiei Securităţii Statului.
Atmosfera s-a schimbat brusc. Nici o fereastră nu se mai vedea larg deschisă. Ba chiar nu se mai vedea deschisă pur şi simplu. La unele se iviră obloane. La altele, hîrtie albastră, din cea folosită de elevi la învelirea maculatoarelor.
Clădirea părea acum pustie.
Nu se vedea nici o maşină staţionînd.
Nu se vedea nici un ins ieşind pe uşa din faţă.
Nici n-avea cum să iasă pe uşa din faţă, o dată ce aceasta fusese blocată pe dinăuntru cu un drug de fier.
Şi totuşi, dacă îţi puteai permite să întîrzii în faţa clădirii (lucru dificil, un miliţian se ivea ca din pămînt şi, deși nu-ţi zicea nimic, simţeai nevoia să te mişti din loc), sesizai în cele din urmă că înăuntru era viaţă. Desluşeai ţăcănitul unei maşini de scris sau ţîrîitul nerăbdător al unui telefon.
Dacă ai fi avut cum ajunge în curtea interioară, aflată de cealaltă parte a clădirii, ai fi putut vedea o adevărată agitaţie:
Inşi intrînd şi ieşind pe uşa din spate, maşini trăgînd la peron sau plecînd de la peron.
După 1965, fosta casă boierească a devenit sediul circumscripţiei financiare de sector. O dată cu asta, clădirea a prins viaţă, aducînd tot mai mult cu un bloc de locuit. Pe pervazele ferestrelor s-au ivit pacheţele de mîncare, aduse de funcţionari de acasă şi puse acolo, la răcoare, pentru că birourile nu erau dotate cu frigidere. Vara, toate ferestrele erau deschise. Cum şi uşile erau deschise, ca să se facă ventilaţie, cîte un colţ de hîrtie de pe pervaz flutura dramatic, semn că prin biroul bîntuia curentul.
Uşa din faţă fusese redată publicului.
Iar publicul folosea din plin acest privilegiu.
Ţinută deschisă graţie unui pietroi, uşa lăsa să intre şi să iasă numeroşi cetăţeni.
Pe scări, vara puteau fi văzuţi stînd jos şi completînd hîrtii pensionari cu şepcuţe şi bunicuţe cu fuste lungi, gen clopot.
La zece ani de la Revoluţie, casa a fost revendicată de cineva care s-a dat drept strănepot al ofiţerului, deşi ofiţerul n-avusese copiii.
Aşa-zisul strănepot, un aventurier din Caracal, vîndu drepturile litigioase unei case de avocaţi care reuşise să obţină, prin retrocedare, cartiere întregi din Bucureşti.
În doar cîteva luni, casa trecu în proprietatea casei de avocaţi care o închirie unui lanţ de restaurante.
*
Film
Cei din Corcoleţii de Jos au făcut figuraţie într-un film despre viaţa grea, dar eroică, a unui trib din jungla africană.
Printre altele, sătenii au dansat în jurul unui foc ritualic, îmbrăcaţi doar cu pene şi lăsînd impresia că au consumat marijuana, deşi ei băuseră ţuică, au alungat duhurile rele, hăulind în plamele făcute căuş, au arat pămîntul cu un plug de piatră, asemenea Omului preistoric, şi s-au luptat din greu, gata-gata să fie biruiţi, cu un leu făcut pe calculator.
*
Mareşalul
Sofica Pîrjeală din Dealul de Mijloc, i-a zis băieţaşului Mareşalul.
La UFDR, unde se dusese în speranţa că va găsi ceva de ciordit, Soficăi i se spusese că Mareşalul Antonescu, criminalul de război Antonescu, i-a trimis pe ţigani peste Bug, să se prăpădească acolo de foame şi sete.
— Oamenii muncii de la oraşe şi sate îşi dau glas urii lor faţă de Mareşal! încheiase, strigînd, cuvîntarea tovarăşa venită de la raion, şi femeile din sala Căminului Cultural bucuroase că pot merge acasă, în fine, pentru a pune oala cu fasole pe foc, izbucniră în aplauze.
Sofica Pîrjeală habar n-avea cine a fost Mareşalul Antonescu şi cu ce s-a ocupat el.
A rămas convinsă însă că Mareşal înseamnă ceva urît. Şi pentru că nu-şi dorise plodul ăsta, făcut la beţie, îi zise de-al Dracului, Mareşalul, cum îi zisese, de altfel, şi potăii care o enerva prin ochii săi de cerşetoare.
A trecut un an însă şi în toată ţara s-a declanşat campania împotriva Mareşalului Tito.
Un bărbat cu priviri sălbatice, păros ca omul de Neanthendhal, putea fi văzut pe panourile din faţa Căminului Cultural ţinînd o secure ridicată ca şi cum s-ar fi pregătit să crape ţeasta primului cetățean care se oprea ca să caşte gura la el.
Cuvîntul Mareşal deveni prohibit.
Pentru că miliţianul din sat o avertizase că folosirea numelui de Mareşal se înscrie la infracţiunea de sabotaj contrarevoluţionar, Sofica Pîrjoală îi zicea puradelului Mareşăluţă.
După cîteva clipe de stat pe gînduri, miliţianul căzu de acord că Mareşăluţă nu avea nici un conţinut contrarevoluţionar.
*
Locurile de vindecat
Nu ştim cum s-a răspîndit în întreaga ţară zvonul că anumite locuri din sat, satul Cocaricus de mărimea doar a unui metru pătrat, te vindecă de cancer, indiferent de stadiul atins, chiar şi de cel generalizat.
Explicaţia dată fenomenului era şi ea nu mai puţin aiuritoare.
Se spunea că în locurile respective se întîlnesc, trecînd unul pe lîngă celălalt fără să se salute, curenţii de forţă care circulă pe Planetă. Dacă te aşezi în locul respectiv şi şedeai ţeapăn, ca un lemn, după un timp, te vindecai.
Care erau locurile respective – nimeni n-a putut spune la începutul zvonului.
Pe măsură ce zvonul a crescut, transformîndu-se în solicitări venite pe adresa Primăriei, excrocii din judeţ şi-au făcut apariţia pentru a desemna ei locurile respective.
Primarul Ştefan Tocmeală, cel de-al douăzecelea primar al satului, s-a prins rapid de afaceri.
O hotărîre trecută rapid prin Consiliul local a declarat proprietate publică locurile respective.
Ulterior, primăria a încheiat cu un cunoscut al primarului un parteneriat public-privat de marcare şi exploatare a locurilor vindecătoare.
Unul dintre ele se nimerise să fie chiar pe şoseaua București-Suceava.
Graţie unei Ordin al Primarului, s-a amenajat de îndată o rută ocolitoare pe maidanul pe care primarul se gîndise să amenajeze un miniteren de fotbal.