– XCVI –
Afiş
Pe trunchiul stejarului folosit de toţi din zonă ca avizier gratuit se văd lipite mai multe afişe. Unul anunţă c-a găsit o pisică pe care nu poate s-o mai ţină, deoarece nu ştie cum o cheamă şi, cînd îi zice, pis-pis, se repede să-l zgîrîie. Un altul caută doamnă singură, intelectuală, nefumătoare, dar mai ales care să nu sforăie, în vederea unei eventuale căsătorii.
Pe la mijloc, a fost lipit acest anunţ:
Dăm afară vînzător de dulciuri, dacă găsim unul mai bun.
Cel de acum s-a spurcat la cataifuri cu frişcă!
*
Casă
Două porţi din grilaj de fier, proaspăt vopsite în ruginiu.
Nu pe ele intri, deoarece nu s-au deschis decît o singură dată, cînd s-a mutat aici Virgil Cîmpeanu, cel la care mergi tu acum, pentru a vedea ce cărţi ai putea să cumperi. Se vor mai deschide, desfăcîndu-se ca două aripi, doar o singură dată – cînd va fi nevoie ca dricul mortuar să iasă din curte.
Tu intri pe portiţă; şi ea din fier proaspăt vopsit.
Clanţa de alamă, pe care apeşi cu putere, cedează destul de repede. Oricum, mult mai repede decît te-ai aştepta.
O potecă de asfalt duce către o tindă scundă, printre straturi de ardei, roşii, castraveţi.
E toamnă.
De pe vrejurile uscate au căzut frunzele şi, astfel, roșiile ies şi mai mult în evidenţă.
Casa propriu-zisă e alcătuită dintr-un intrînd cu geamuri, pe locul cărora se înşiruie borcane de murături şi borcănaşe de dulceaţă, acestea din urmă desemnate prin etichete scrise caligrafic, un dormitor pe dreapta, un soi de sufragerie în centru şi, pe stînga, o încăpere uriaşă, burduşită de cărţi aruncate de-a valma, prăfuite pînă-n măduva oaselor.
Apucîndu-te să le răscoleşti, dai, la un moment dat, peste cîte un borcan cu untură sau o sticlă de Havana Club nedesfăcută.
Un cîine lăţos te ia în primire de la intrare şi te latră ascuţit pînă cînd îşi dă seama că eşti om bun.
Din acel moment, nu mai scapi de el. Ţi se urcă în braţe, ba mai mult, dă să te lingă pe obraz.
După vreun sfert de ceas, îşi fac apariţia doi motani, care se plimbă de colo pînă colo fără să-ţi dea atenţie, de parcă nici n-ai exista.
*
Secvenţă
Piață în inima Orășelului. Nu departe de locul în care se vînd păsări vii, o călugăriţă piguleşte atentă la laptopul deschis în poală.
Stă pe bordura murdară de găinaţ, iar în juru-i se ridică, asemenea unor popîndăi colorați, sacoşele de plastic burduşite de cumpărăturile pe care tocmai le-a luat de la magazinul second-hand din Piaţă.
*
Drum desfundat
Din Şoseaua Naţională, făcînd la Dreapta, intri pe un drum de ţară. Jumătate e asfaltat. Cealaltă jumătate e în lucru. Jumătatea în lucru e mult sub nivelul jumătăţii asfaltate. Angajate pe un singur fir, maşinile trec una pe lîngă alta cu maximă prudenţă. Pe partea stîngă, e cealaltă maşină, pe care ai putea s-o agăţi în orice moment, rupîndu-i oglinda retrovizoare. Pe dreapta e hăul părţii în lucru. Jos, la vreun metru, sclipesc ochiurile de apă, pe care plutesc sticle de plastic, cutii de bere goale, bucăţi rupte din ziare. Case scunde, din chirpici idealizaţi prin dare cu var roz. O biserică ridicată doar pînă la jumătate, aşteptînd zadarnic alocarea unor noi fonduri. Cîteva vile de lux, protejate prin garduri de aluminiu înalte de doi metri; între ele, îşi înalţă turnurile de castel kitch palatul Mamei Omida care, potrivit unui panou uriaş, de mărimea unui etaj, şi-a lăsat moştenire harul nepoatei Ipotenuza. La capătul străzii, un maidan chel, în mijlocul căruia se vede o cişmea din care curge apă întruna, deoarece cineva i-a furat robinetul.
Băieţandri cu fesuri stau pe trotuar în aşteptarea unui fraier pe care să-l jefuiască
*
Fapt
Anunţ la Mica publicitate dintr-un ziar de provincie:
Dacie 1300. Stare f.f. Bună.
O schimb pe o vadră de ţuică. Eventual, o bem împreună.
*
Îmbogăţit
Gelu Bolobeică îşi are vila în Cartierul rezidenţial. Arborii de pe marginile străzilor și din părculeţe fac un zid tare, de neclintit, împotriva zgomotelor barbare ale Marelui Oraş. Nu se văd blocuri, magazine, spaţii de joacă. Locatarii sînt, în general, oameni în vîrstă. Pentru că lipsesc copiii, cartierul pare mai degrabă o staţiune de viligiatură de lux decît o aglomerare de case în Bucureştii democraţiei.
Nu trebuie să apeşi pe butonul vreunei sonerii sau, Doamne fereşte!, să baţi în poarta de metal, înaltă ca şi gardul, de vreo doi metri. E suficient să te opreşti în faţa porţii mici, pietonale. De undeva dinăuntru, cei de la Securitatea complexului (Gelu Bolobeică are piscină, iar sub pămînt, garaj din care automobilul iese singur, chemat prin telecomandă, ca bidiviul muşchetarului din grajd), te-au reperat. Tocmai cînd te pregăteşti să suni pe cineva dinăuntru, pentru că nu vezi nici un mijloc de anunţare, portiţa se deschide şi un domn cu umbrelă iese în stradă şi te invită înăuntru.
Străbaţi o alee cu pietriş, care-ţi face paşii scrîşniţi, treci pe lîngă cuşca unui dulău pe care nu-l vezi, faci la dreapta, apoi la stînga, şi ajungi într-un living cu canapele de piele joase, respirînd aerul sever al unei săli de aşteptare într-o importantă instituţie a statului. Prin uşa larg deschisă se vede terasa, şi după terasă, ca şi cum ar continua, lacul artificial, amenajat special de arhitecţi pentru a da complexului aerul unui aşezămînt liniştit.
La cîteva minute după ce ai luat loc îşi face apariţia un tip care, deşi te întreabă, ce serveşti? nu e ospătar.
Cînd ai terminat cafeaua şi te apuci să umbli cu privirile pe pereţi, îşi face apariţia cîinele lui Gigă Bolobeică, prefaţă la sosirea stăpînului.
Cîinele e alb, lăţoş, cu urechi clăpăuge şi botişor neastîmpărat.
Nu te lasă să-l mîngîi pe cap dacă n-ai aprobarea stăpînului.
*
Electorale
Scuar în Orășel. Pe pieptul lui Mihai Eminescu din bronz spînzură de-a curmezişul o declaraţie pe care nici un istoric literar n-o poate adeveri ca aparţinîndu-i:
Votez Pamfil Dudulache!
*
Duminică după-amiaza
Duminică după-amiaza pe şoseaua care-şi face loc cu greu pe lîngă spinarea aspră a Muntelui. Maşinile fac slalom măiastru printre craterele din carosabil. Nu toate reuşesc în întreprindere asta periculoasă. Una zace deja cu o roată îndoită din butuc, într-un soi de puţ de mică adîncime. Şoferul şi proprietar în acelaşi timp îi dă ocol cu un aer buimăcit. Profitînd de popasul neaşteptat, nevastă-sa şi-a scos oglinda şi-şi reface rujul, ţuguindu-şi buzele didactic.
Un căruţaş pe care tocmai cînd l-am oprit ca să-l întreb (îl pişcă o gînganie nenorocită, drept pentru care îşi arde peste ceafa vînjoasă o palmă zdravănă), îmi spune că pentru Telhasca trebuie s-o iau înapoi. Întorc şi o pornesc în sens invers. Pe stînga spinarea Muntelui s-a mai îndulcit. În spaţiul acum plat au răsărit şi înflorit vilele îmbogăţiţilor peste noapte. Au toate porţi monumentale, zeci de camere, gazon în faţă şi turnuleţe colorate în stil sorcovă. Pe dreapta, sub nivelul şoselei, în lunca pe care o face rîul, subţirel acum la vreme de vară, se desfăşoară din plin spectacolul cetăţenilor ieşiţi la picnic. Fumegă peste tot, ca nişte locuri în care tocmai a explodat o grenadă defensivă, grătare cu mititei. Muieri balcîze, proprietare de sîni fleşcăiţi şi coapse zbîrcite, în costume de baie cu flori, stau la aceste grătare ca la nişte pupitre. Puradei plini de muci, grăsimi de mici şi zeamă de pepene se aleargă zbierînd printre maşinile cu portbagajul deschis pentru a-şi administra una peste cap.
Un pic mai încolo, un soi de arcadă în stîncă, pe care o mînă de agramat a scris cu vopsea Monument a naturii. Sub arcadă se balegă un cal, sforăind satisfăcut. Peste drum, într-o fostă cazemată, o vacă paşte indiferentă la intensitatea traficului de pe şosea.
*
La Casa Radio
Duminică dimineaţa în holul Casei Radio. Pustietatea de afară se continuă înăuntru chiar dacă o uşă de fier, grea, desparte strada de hol.
Jandarmul de serviciu se hlizeşte cu o blondă care aşteaptă taxiul. Respectiva n-a mai trecut în ultimul timp pe la coafor, şi asta se vede imediat. Ici-colo de sub vopseaua tot mai subţiată a apărut culoarea originală, cea dată de Mama Natură: ceva indecis, între şaten şi negru.
Sînt amîndoi – ea şi jandarmul – nespus de bine dispuşi, deoarece urmăresc la televizorul din hol o emisiune despre viaţa sexuală a insectelor.