– XCIII –
Vînzătorul Costache Buric din Cucuieții Mijlocii a lăsat tranzistorul deschis toată ziua de sîmbătă, pînă seara, cînd s-a încheiat programul. Aparatul a cîntat pînă a luat foc de atîta activitate.
De la el, a luat foc magazinul, care a ars pe jumătate.
*
Panică
Întregul sat Cîmpuri a fost cuprins de panică.
O comisie de la București umblă din casă-n casă, din livadă în livadă, pentru a depista copacii monument al Naturii. O dată identificat unul, e fotografiat, filmat, măsurat, verificat la coajă și la rădăcini, trecut într-o aplicație de pe Internet. În final se pune la baza trunchiului o plăcuță prin care copacul e anunțat drept Monument al Naturii. Asta înseamnă, tot potrivit plăcuței, că:
– n-ai voie să te cațeri în el. Amenda crește în funcție de distanța pînă la vîrf. Cocoțatul în vîrf are cea mai mare amendă și, după caz, dosar la Pachet.
– n-ai voie să-l culegi decît în anumite condiții. Acestea sunt multe, între care se detașează interdicția strictă de a fi bătut cu aracul. Fructele se culeg doar cu mîna și atunci numai după ce culegătorul trece mai multe teste.
Prin asta copacul devenea absolut nefolositor. Proprietarul răspunde, totuși, de Ocrotirea copacului. Astfel că un asemenea copac te costa de te usca.
De aceea, cînd vedeau Comisia intrînd pe poartă, multora li se tăiau picioarele. O soluție avansată de unii era tăierea copacului înainte de a fi depistat de Comisie. Nu era treabă ușoară. Trebuia să nimerești copacul monument al Naturii fără să se știe, dar mai ales, să răspunzi amănunțit la interogatoriile menite a descoperi dacă ai făcut-o sau nu dinadins.
*
Afiş
Un afiş de mînă te anunţă că Intrarea e prin spate, în care scop trebuie să ocoleşti clădirea.
Dacă urmezi textul, te confrunți imediat cu o problemă.
De clădire se ţine strîns un zid de cărămidă, încununat de sîrmă ghimpată.
Ca să ocoleşti clădirea ai avea nevoie de aripi.
*
Antologia literaturii administrative
Pe un dreptunghi de carton lipit în colţul de jos al vitrinei pîclite de praf:
„Magazinul s-a mutat la colţ.
10 metri şi ceva”.
*
De gîtul robinetului de fontă al cişmelei, spînzură într-o sfoară acest carton:
„Atenţie
Apa potabilă nu este bună de băut conform analizelor DSD PH”.
*
Pe peretele holului cum intri în bloc, un bileţel de mînă:
„Atenţie
Vopsit proaspăt cînd eşiţi din liftul de la etajul 4”.
*
Un Exchange din apropierea Pieţei, amenajat într-o fostă Tocilărie. Vitrina, deşi cu gratii, avertizează printr-un anunţ ce lasă să se înţeleagă o totală lipsă de complexe:
„Atenţie la
ŢEPARI!
Cei care stau după colţul clădirii şi vă «plătesc» mai mult decît cursul nostru,
Conducerea”.
Sub text, o săgeată lungă, cît anunţul, arată direcţia în care se află Colţul Clădirii.
*
Pictură
După ce l-a lăsat nevasta, Costel Vaşcău din Boboneţii de Cîmp şi-a pictat cele două camere de la bloc în care locuise ca chiriaş cu scene din Noul şi Vechiul Testament. O cameră pentru prima parte a Bibliei, cealaltă, pentru partea a doua.
Ar mai fi pictat şi vieţile Sfiinţilor Mucenici, dar n-a mai avut la dispoziţie decît cămara.
În cămară – gospodăreşte orînduită cu rafturi de lemn, acoperită cu hîrtii, ţinea borcanele de murături şi cîrnaţii afumaţi.
*
Policlinică
Policlinica se găseşte într-unul din cartierele de lux ale Capitalei, tăiat în linii drepte de străzi cu nume de mari oraşe europene. A fost, înainte de război, un cartier al funcţionarilor la nivel înalt – Curtea de Casaţie, Curtea de Conturi, Consiliu de Miniştri. Comuniştii i-au scos din case şi i-au trimis în cartierele muncitoreşti, la reeducare, şi-n locul lor au venit nomenklaturiştii. După decembrie 1989, aproape toţi şi-au cumpărat casele mai pe nimic, şi acum duc o viaţă de pensionari liniştiţi, al căror sînge de activist tresare doar seara, cînd se dau la televizor talk-showuri naţionalist-comuniste. Spre deosebire de cartierele populare liniştea nu e speriată aici de nimic. Nici de vorbele auzite prin fereastra larg deschisă a bucătăriei, întrerupte de sfîrîitul cepei în tigaia încinsă, nici de bubuitul mingilor chinuite de puşti cu ambiţii de fotbalişti, nici de zuruitul tablelor la colţuri de stradă, acolo unde se scot scaunele şi măsuţa. Dincolo de gardurile înalte, îmbrobodite cu iederă, pîndesc dulăi uriaşi, ca nişte viţei, care mîrîie.
La trecerea ta nici nu tresar, bine educaţi cum sînt.
Policlinica e găzduită de o clădire nouă, vegheată de un jandarm care stă în gheretă de dimineaţa pînă seara. Ce poate face acolo în cutia strîmtă, rămîne un mister. Nu singurul de pe lumea asta. De la gheretă porneşte o potecă de asfalt care-şi face loc pe lîngă scara din dreapta de marmură pentru a ajunge la uşa laterală, pe care se intră şi iese în mod obişnuit.
Cele două uşi către care dau scara se deschid doar cu prilejul unor momente oficiale, cum ar fi, de exemplu, vizita Preşedintelui, evident, în calitate de şef al statului şi nu de pacient.
Pe trepte nu urcă şi nu coboară nimeni. Asta nu pentru că ele, treptele, ar fi rezervate doar unor Înalte Tălpi, ci pentru că personalul Policlinicii dar şi clientela fiind din rîndul militarilor, toţi mor să-şi audă tocurile ţăcănind pe asfaltul potecii.
*
Angajatul
Vasile Anghelache, băiatul cel mare al lui Culai Anghelache.
Înainte de Revoluţie lucrase ca sudor la Combinatul din Floreşti. După falimentul Combinatului schimbase mai multe slujbe, fără să-şi găsească una stabilă. Fusese, pe rînd, vînzător de diplome false de doctorat contrafăcute, paracliser la o biserică pe cale de lichidare, Moş Crăciun la o firmă înfiinţată, pentru că noii îmbogăţiţi voiau copiilor lor Moş Crăciuni personalizaţi.
În ultimul timp se angajase cu sperietoare la un lan de pepeni de export.
*
Orăşel vechi
Continuă să se lucreze în Oraşul Vechi al Marelui Oraş.
S-a început în urmă cu cinci ani şi se va continua încă vreo cinci de acum încolo, dacă nu zece.
Lucrările constau în următoarele:
Se iau de pe o stradă bordurile, prin desfacere cu dalta, bucată cu bucată, şi se mută pe o altă stradă, cărate cu o roabă a cărei roată stă să se desprindă din osia şubredă, şi se pun, prin batere, la strada cu pricina.
Fosta, rămasă fără trotuar, urmează să fie dreasă la anul.
La anul şi la mulţi ani!
Se lucrează şi la carosabil.
În consecinţă, suprafaţa dintre cele două trotuare arată de parcă tocmai atunci ar fi trecut pe deasupra, la joasă înălţime, o escadrilă de bombardiere.
Clădirile ridicate de o parte şi de alta, a şanţului adînc şi lat care e fosta stradă a şanţului adînc şi lat care e fost stradă, sînt legate prin scînduri înguste, bălăngănitoare pe post de punţi improvizate.
Sub ele se vede spectacolul oricărui şanţ din Marele Oraş după trecerea unei săptămîni de săpare:
Hîrtii albe sau colorate, pungi de la Supermarketuri, cotoare de măr şi chiar mere, doar muşcate şi azvîrlite a acreală, cutii de bere (goale), gîturi de sticle de plastic, mucuri de ţigări, pachete de ţigări goale şi o jartieră de ciorap dinainte de Primul Război Mondial, dintre cele pictate de Gaugin la beţie.
Scîndurile subţiri se balansează amarnic sub greutatea celor care merg. Cînd pe trecerea de pe un trotuar pe altul s-a angajat o persoană în curs de îngrăşare, în chip automat toţi care voiau s-o ia şi ei pe punte se opresc, aşteptînd ca persoana cu greutate să termine de străbătut puntea.
Domnişoarele se angajează pe scîndură ca şi cum ar fi vîrît degetele de la picioruş în apa rece ca gheaţa a unui rîu.
Şi-l trag iute înapoi scoţînd un mic strigăt.
Domni cu tîmple argintate, moştenitori direcţi ai cavalerismului bărbătesc de altădată, se oferă să le însoţească ţinîndu-le de mînuţă, deşi o astfel de Operaţiune e practic imposibilă.
Ei însă se oferă.
Nu-i costă nimic să vorbească!
Din trotuarul lat în spate ale Băncii n-a rămas decît o fîşie îngustă. Pentru a se strecura unul pe lîngă celălalt, trecătorii sînt obligaţi să-şi sugă zdravăn burţile.
Mai încolo, o Shaorma a găsit loc pentru cîteva mese aproape lipite una de cealaltă. Prin spărtura ghişeului amintind de un oberlicht, se văd cîţiva vlăjgani aruncînd pe sub bonetele de doctori-bucătari priviri ştrengăreşti. La mesele de afară, clienţii muşcă din shaorma cu îndrăzneală, pentru a deveni imediat prudenţi în debutul mestecatului, de teamă că dintr-o clipă într-alta, s-ar putea sparge dinţii într-o pietrică sau chiar într-o bilă de rulment.
Trîntit direct în colb, un bărbat îmbrăcat cu o jiletcă şi oferind Lumii plete ninse ieşind de sub o pălărie de lăutar, trage o vioară de coardă.
Şi vioara, cum e şi de aşteptat, miorlăie jalnic.
*
Secvenţă
Pe Bulevardul Dacia, pustiu în această dimineaţă de duminică, doi tipi – tată şi fiu, judecînd după aspect – înaintează spre Buzeşti împorvărați cu o piramidă de rucsacuri care trece cu mult peste creştet.
Poartă pantaloni bufanţi, vîrîţi în ghete strînse cu şireturi pe glezne.
Fiecare ţine în mînă un ghid al Bucureştiului pe care-l consultă verificînd corespondenţa dintre text şi împrejurimi.
Turişti străini în capitala noastră dragă?
Nu.
După cum arată sînt nişte alpinişti care au ajuns aici, în buricul Tîrgului, deşi ar fi trebuit să se afle la această oră în Himalaia.