– LXVII –
Personaj
Ilie Vaman a lucrat la CEC-ul din Curtea de Mijloc, caspecialist în descoperirea valutei obţinute pe căi ilegale.
După ce s-a întors în sat, şi-a trîntit ditamai casa.
De la o licitaţie de la București a făcut rost de un tramvai scos din circulaţie de pe drumurile publice (nu îndeplineşte normele Uniunii Europene).
Cu tramvaiul merge de la poartă la coteţul găinilor.
*
Buticul Like
Pe Stînga, cum intri în Pasajul Biruinţei, care uneşte Calea Victoriei cu Banca Naţională, dai de buticul Like, căruia mulţi trecători, păşind cu prudență, deoarece pavajul e mai tot timpul umed, îi zic Like, aşa cum se scrie.
Pe rafturile încăperii strîmte se văd, supuse vînzării cu amănuntul, rochiţe scurte, trăznite, ca de prostituate, pe care femeile le cumpără, dar nu îndrăznesc să le îmbrace, fuste despicate pînă aproape de buric, provocînd, la trecerea pe lîngă un bărbat, tresăriri atît erotice, cît şi detectivistice, pantofi cu toc cui, înalt şi subţire; văzînd o doamnă călcînd pe aşa ceva, te grăbeşti s-o ţii de mijloc, să nu se frîngă.
Deasupra intrării, scrie cît se poate de vizibil:
Librărie.
Înaintea buticului, aici a fost o librărie, una veche, dinainte de război. După ce librăria a dat faliment, cămăruţa a stat mult timp părăginită. Cînd au închiriat localul, proprietara buticului a aflat că nu poate înlocui Librărie cu Like, deoarece firma e monument istoric clasa întîi.
*
I-a intrat muzica în cap
Culai Băltosu din Ascuţiţii Dulci, s-a întors din Italia fără nici un ban, învineţit la ochiul stîng, dar cu un tranzistor stereo, dotat cu căşti de ascultare din dotarea serviciilor secrete.
Noaptea, după ce se lungeşte-n pat, îşi pune căştile, caută pe scală un post de muzică şi, în timp ce ascultă, fredonează.
Alături, nevasta, atinsă de fredonat, visează că merge cu un tren care nu opreşte în staţia unde vrea sa să coboare şi atunci, strigă Opreşte! Vreau să cobor! şi se deşteaptă.
Surmenată, e pe cale să divorțeze.
După cîteva luni de ascultat muzică înainte de a pica în somn, lui Culai Băltosu, 10 melodii de top i-au pătruns încet încet în trup ca umezeala o bucată de pîine. Trupul său s-a îmbibat cu melodii.
Cînd se loveşte din greşeală de ceva ascuţit – colţul mesei, spre exemplu – trupul lui începe să cînte cele 10 melodii, una după alta, ca un tonomat în care ai vîrît o fisă.
*
Din Marele Oraş
Pe edilii din trecut nu i-a dus mintea la altceva decît la copierea lui Champs Elysée pentru porţiunea de şosea Arcul de Triumf – Casa Scînteii.
Dacă te aşezi sub Arcul de Triumf, varianta moldo-valahă a celebrului monument parizian, privirile tale se opresc doar în clădirea cenuşie a Casei Scînteii, poreclite după decembrie 1989, a Presei Libere.
Cum în prezent hardughia stalinistă a fost închiriată de buticuri cu mărunţişuri, i-am putea spune, fără a greşi, Casa Bazarului Liber.
Artera, dreaptă de poţi trage cu săgeata de sub Arc, pentru a lovi în golul locuit de Lenin pînă în aprilie 1990, începe din dreptul intrării în Parc.
Deasupra aleii care dispare după cîteva zeci de metri, obligată de o cotitură bruscă, spînzură între doi arbori, o fîşie ruptă dintr-un cearşaf folosit, pe care scrie, cu litere galbene:
Festivalul preparatelor la ceaun.
Pe pajiştea de la intrarea în Parc o jună într-un tricou supus ultimului răcnet al modei – rupt şi intrat la spălat de i se vede buricul, precum şi dunga albă a chiloţilor – aşteaptă, fără să se impacienteze, ca dulăul să se urineze în tihnă.
Între Arc şi Piaţa Scînteii, pielea trotuarului e ciupită de spărturi în asfalt, ca faţa unui ins abia scăpat dintr-un incendiu. Din cînd în cînd, mari porţiuni de pămînt strămoşesc întrerup asfaltul aşternut de o firmă străină.
Doi motociclişti, gen băieţi de bani gata, îşi sforăie motocicletele pe trotuar în tentativa de a încercui trei fetişcane vesele, conştiente că arată bine, că au pulpe măiastre şi sîni fragezi şi, prin urmare, indiferente la hîrjonelile motocicliştilor.,
De cum treci de Palatul Elisabeta vezi pe dreapta ceva care te îndeamnă să-ţi spui:
Ei, drăcie!
O haită de maidanezi jigăriţi, plini de scaieţi, a căror înfăţişare spune clar că sînt înrăiţi de foame.
Aţi avut de-a face, vreodată cu un maidanez înrăit de foame?
E atît de înrăit, pe motiv n-a vîrît nimic în burtă în ziua respectivă, că se ia de tot ce întîlneşte în cale.
De la porumbelul care caută cu ciocul, nevinovat, prin iarbă, dînd din cap aprobator, pînă la omul care trece pe lîngă el fără să-l vadă, deoarece numai la maidanezi nu-i stă gîndul!
Apariţia mea declanşează rapid mecanismul luării de un om care nu le-a făcut nimic.
Un exemplar din marginea haitei care stă culcată înalţă capul, după care se înalţă cu totul şi se năpusteşte spre mine lătrînd furios, înnecîndu-se de furie (de furie că nu-l iau în seamă?!). În cîteva clipe s-au ridicat şi ceilalţi membri ai haitei. La început, latră toţi, cu boturi îndreptate spre mine. Apoi, ca şi cum ar fi îndeplinit procedurile standard, mai mulţi componenţi ai bandei se întorc la locurile de culcare, continuînd să latre mecanic, doar aşa, să nu se spună că ei nu şi-au făcut datoria de a lătra.
Mă depărtez de haită fără măcar s-o privesc.
Înaintaşul – maidanezul cu un ochi stînd să se scurgă, mai latră un timp după care, ca şi cum şi-ar aminti, se opreşte brusc şi prinde a se căuta de purici.
*
Pe scara rulantă
Scara rulantă duduie amarnic urcînd grămezi de cetăţeni de la parter la etajul unu al Complexului comercial.
Pare că greutatea pe care trebuie s-o suie e prea mare pentru puterile ei normale şi atunci îşi adună ultimele resurse pentru a face faţă sarcinii.
Călătorii sînt înşiraţi pe scara rulantă, de jos pînă sus, după cum i-a prins mersul şi după cum le e felul.
Unii stau ţanţoşi, aruncînd asupra parterului ce se depărtează privirile unor oameni care se urcă la Ceruri, duşi de îngeri pe aripile lor, deşi, între noi fie vorba, ei se vor opri la etajul 1, ca să cumpere un ibric.
Alţii se ţin cu mîna de bară, ca şi cum s-ar teme să nu-i azvîrle scara de pe spinarea ei, nărăvaşă şi, mai ales, scîrbită de ce vede ea privind de jos în sus.
Cei mai mulţi vorbesc la telefonul mobil sau culeg de pe ecran cu unghiile literele SMS-urilor.
O pereche aflată pe la mijloc se îmbrăţişează şi se sărută cu un evident dramatism, de parcă la capătul scării i-ar aştepta Apocalipsa şi lor le-au mai rămas doar cîteva clipe pentru a se iubi.
*
Coadă la City Bank
O mulţime uriaşă, piestriţă, ca de iarmaroc, aşteaptă în staţie autobuzul care nu vine, din simplul motiv că şoferul s-a abătut, cu tot cu vehicul, pe la Oficiul Stării Civile, unde se însoară un cumnat.
Trotuarul e mărginit de zidul de ciment al fostei Întreprinderi de scule aşchietoare, în prezent dărăpănătură.
Pentru că Bulevardul e intens circulat, cei mai mulţi dintre aşteptînzi şi-au găsit loc lîngă zid.
Pe cinci metri din lungimea zidului se desfășoară afişul de publicitate la City Bank.
City Bank se vede din depărtare, scris pe zid, cu litere aprinse, ca ochii îndrăgostitutului fără leac.
Un turist străin, american din Minnesota, nimerit pe aici din greşeală, cum din greşeală a şi ajuns la Bucureşti, el voind, de fapt, să vadă Budapesta, se opreşte la cîţiva paşi de batalionul de afişe.
Pe cap şi-a plantat un fes de schior.
În spate se ridică, asemenea unui bloc turn, rucsacul de călător pe picioare.
Surprins îşi scoate carneţelul şi notează cu scris apăsat:
Aici, la Budapesta, băncile se bucură de mare încredere.
Am văzut cozi enorme la City Bank!
*
Dăduse lovitura
Despre Gică Cucuruz, plecat din sat cu ani în urmă, în zorii tulburi ai Noii Ere, se spuneau vrute şi nevrute.
Asta, desigur, cînd venea vorba de el, la vreun botez sau la vreo pomană, după ce se epuizaseră toate subiectele, şi pălăvrăgeala, asemenea unei frunze mutate dintr-un loc într-altul, pe asfaltul prăfos, de vîntul toamnei, sărea de la un subiect la altul.
Cînd cineva îşi amintea pe neaşteptate de Gigă Cucuruz, de cele mai multe ori după ce taifasul se năpustise asupra porumbului de anul ăsta şi unul dintre vorbitori spunea cucuruz şi nu porumb, cum se pronunţa pe la mitingurile electorale, un altul, răspunzînd chestiunii aruncate la întîmplare.
Apropos, ce-o mai fi făcînd Gică Cucuruz?!
Ai jura că invocatul a ajuns ca vai de lume.
Îşi cîştigă paharul de bătură stînd la intrarea în staţiile de Metrou şi cerşind un bilet de călătorie dus-întors şi dacă o cuconiţă miloasă şi mai ales fericită că un tînăr o privise nu ştiu cum, îi dădea unul, se grăbea să-l vîndă subpreţ.
Un altul de la masă, de regulă preotul Dubarcă, Înaltul Oaspete al oricărei sindrofii din sat – nuntă, botez, înmormîntare, tăierea moţului – îl contrazicea, zicînd că de la fiică-sa, studentă la o Particulară în Bucureşti, aflase că Gică Cucuruz a dat lovitura.
Obţinuse – prin mijloace despre care e inutil să ne pronunţăm, deoarece le ştie tot românul – concesionarea pe 50 de ani a comercializării Drapelului de stat.
După asta, îşi ridicase în staţia de metrou Unirii 1 o gheretă din placaj vopsită, ca un post de frontieră, în culorile naţionale, și-şi atîrnase dincolo de geam un drapel prăfuit, de parcă tocmai atunci fusese călcat de roţile unui camion de mare tonaj.
Deasupra pînzei făcuse să se scrie, cu litere decupate din titlurile de sorcovă ale unui tabloid, îndemnul:
Respectaţi drapelul sfînt al României!
Pentru a fi limpede că e vorba de sfînt şi nu de diavol, la finele cuvîntului fusese plasat binecunoscutul simbol al sfinţilor – capul chel cu cerculeţ spînzurînd deasupra, ca aburul deasupra unei oale de supă.
Din cîte se spune în sat, Gică Cucuruz umblă să obţină licenţă şi pentru Imnul de stat.
Cine punea mîna pe ea obţine dreptul de a încasa o taxă din orice interpretare a cîntecului, cu condiţia ca el să fie cîntat în întregime.
Ceea ce – dacă ne gîndim la lungimea textului – nu era deloc uşor pentru un cor.