– LXIII –
Fapt
Furase uşa Băncii Naţionale a României, din oţel inoxidabil. A pus-o după aceea,în locul porții, pentru ca la întoarcerea de la cireadă vițelul să nu mai sufere Sindromul porții noi.
*
Atmosferă de toamnă
Apa rîului e tulbure. Vine de dincolo de Marele Oraş, dinspre Piteşti, ca o supă în care plutesc, indiferente, bucăţi de lut, resturi de alge, tăciuni stinşi. În apropierea ştrandului rîul face un cot domol, ca şi cum apa ar simţi nevoia să dea o ocrotire, pe lîngă malul înalt şi puternic. Din ghiolul alcătuit astfel rîul se scurge cu repeziciune peste pietre, clipocind misterios. E, de sus pînă jos, din cer pînă în pămînt, o tăcere domoală, adîncită de susurul apei. Pînă departe, spre Marginile satului, porumbul îmbătrîneşte în pace, fără convulsii, urmînd legea lui firească, de recoltă bogată. În ghiolul rîului, un ins îşi spală vaca şi calul. Dezbrăcat, în chiloţi tetra, săpuneşte mai întîi vaca. Animalul stă liniştit, parcă prostit de tot ce i se întîmplă. Din cînd în cînd, apărîndu-se de muşte, se loveşte cu coarnele peste burtă. Priponit pe mal, calul nu găseşte altceva mai bun de făcut decît să se tăvălească.
– Nea, boală, zice omul, continuînd să frece vaca între coarne, atît de liniştit că pare a o face într-o doară. După vacă, în ansamblu cu o comportare corectă, vine rîndul calului. Năbădăios, acesta nu stă o clipă locului. Cască, arătîndu-şi sub dinţii galbeni o limbă de loc frumoasă, sforăie, bate apa cu copita şi, mai ales, încearcă să-l muşte pe om de nas.
– Nea boală, tu-ţi ceara mă-ti! devine mai energic omul, lucru firesc, dacă ne gîndim că-i vorba, acum, de un cal, şi nu de o vacă. O dată spălate cele două animale, omul se poate, în sfîrşit, gîndi şi la el. Cu săpunul adus într-o bucată de ziar, se săpuneşte pînă la brîu şi apoi pe cap. Slobode şi proaspete, cele două animale îşi îngăduie multe. Vaca se străduie să rupă o creangă din prunul crescut chiar în burta malului. Calul a luat-o razna, dracu ştie ce mai e şi în capul lui.
Din josul rîului vine un grup de pescari cu plase. Au luat apa de jos în sus, trecînd-o prin strecurătoarea unei plase mînuite de doi inşi. Alţi cinci mergînd înaintea lor, bat apa cu picioarele să împingă peştii în plasă. Lovindu-se în pietrele ascuţite de pe mal, un puşti trage după el sacoşa cu peşte. Din cînd în cînd, cei cu plasa se opresc şi cu un gest energic, o smulg din apă. În pînza ei se zbat cîţiva peşti. Licăresc alb, ca nişte săbiuţe, apoi se potolesc. Unul din cei cinci îi culege şi-i aruncă pe nisip, de unde îi adună, cu strigăte victorioase, băieţaşul.
Îmbrăcat, omul s-a întors pe mal şi, aşezat pe iarbă, mănîncă. Vaca şi calul au fost priponiţi şi pasc în jurul lui, împăcaţi cu ei înşişi. Înserarea se aşază încet şi neştiut, ca un desant inamic, peste rîul clipocind iresponsabil peste malul greu, din lut, peste porumbul zidit în verdele bătrîn al toamnei, peste tot, peste singurătate, deci.
*
Străbunica
Străbunica lui Cristea Cristel se stabilise în sat ca arendaşă pe moşia fraţilor Andreescu, după ce fusese prinsă încercînd să treacă graniţa cu cinci kile de bijuterii, pe care le vîrîse sub rochie pentru a părea că are sîni frumoşi.
Asta nu l-a scutit de tradiționala problemă de dosar pentru cei care au avut în familie exploatatori ai poporului muncitor.
*
Transmisie în direct
La Palatul Parlamentului, într-una din sălile enorme, ca de bal imperial napoleonian, se desfăşoară Congresul principalului partid de Opoziţie. Spre disperarea televiziunilor de ştiri, cele care trăiesc din Breaking News-uri, în sală totul se desfăşoară, potrivit punctajului. Imnul de Stat a fost bîiguit de toţi participanţii, deşi trei sferturi dintre ei n-au reuşit să treacă de prima strofă. Versurile sînt însă răcnite distinct de difuzoarele postate în punctele strategice ale sălii. Nu e nevoie să cînţi versurile. Ajunge să dai din gură ca şi cum ai zice ceva.
Vorbitorii n-au ridicat nici o problemă.
Au venit la tribună, au citit (mai mult sau mai puţin artistic) hîrtiile scoase de prin buzunare, s-au lăsat aplaudaţi şi au plecat. Toţi au fost de acord cu propunerea pentru noul preşedinte al Partidului.
Votul n-a adus nici o surpriză. S-a votat în unanimitate totul:
Rezoluţia, Telegrama, componenţa noului Consiliu, componenta Noului Birou şi, în fine, separat de o pauză preşedintele.
Cei din sală ridicau mîinile automat la strigarea de pe scenă Cine e pentru? şi le ţineau jos, cît mai jos posibil la strigarea Cine e împotrivă? La Se abţine cineva, spre stupoarea celui care conducea şedinţa, s-a ivit din fundul săşlii o mînă tremurîndă. Vă abţineţi? s-a interesat cel de la Prezidiu, suficient de ameninţător pentru a descuraja şi alte încercări. Mîna a căzut speriată. De lîngă cel care o ridicase a ţîşnit în sus un coleg, care şi-a cerut iertare în numele purtătorului de mînă. Aţipise şi cînd se trezise, întîlnise întrebarea Cine e pentru. Lucrurile se lămuriră. Televiziunile de ştiri făcură însă mare caz de ceea ce burtierele trîmbiţau a fi Incindentul de la Congres.
În holul din faţa sălii, televiziunile de ştiri şi-au amenajat ministudiouri. Între momentele de transmisie în direct din sală se petrec talk-show-uri cu participarea delegaţilor şi a ziariştilor invitaţi. La un moment dat şi-a făcut apariţia în hol Florin Mizilic, unul dintre cei mai mari manelişti ai ţării specializat pe cîntece de ocnă. Crezînd c-a venit la Congres, cei de la ministudiouri se năpustiră să pună mîna pe el. Florin Mizilic refuză invitaţiile. Nimerise aici din greşeală. Căuta o altă sală, unde se desfăşura banchetul oamenilor de afaceri din I.T., la care el urma să cînte o sută de manele.
Din cînd în cînd, la cîte un ministudio, o reporteriţă sfrijită o ia spre sală, deschide uşa, se strecoară printre rînduri ca un infanterist sub focul artileriei inamice şi scoate de la lucrări un lider. Adus la ministudio, liderul înşiră verzi şi uscate.
Cum arată un ministudio?
O tipă excesiv de zîmbitoare, într-o cămăşuţă subţire, contrară împrejurărilor (trage un curent de te dor măselele) stă cu privirile fixate asupra invitatului şi cu urechea ciulită la ce i se spune din Regie. Invitatul vorbeşte întruna, însufleţit de privirile fătucei, fără să ştie că fătuca habar n-are ce spune interlocutorul.
Regie e amenajată alături, într-un spaţiu deschis.
Lucrează doar regizorul de emisie.
Ceilalţi angajaţi şi-au trîntit paltoanele şi scurteicile pe scaune şi se cinstesc cu sucuri şi cafele fierbinţi din pahare de plastic. Cîţiva mănîncă salam cu chifle, dintr-un pachet desfăcut fără să foşnească.
Dinăuntru vine roport de aplauze.
Gata, s-a încheiat sindrofia.
*
Din Marele Oraş
Nişte inşi chirciţi ca să nu fie văzuţi, dezumflă cu mişcări precipitate roţile unei maşini de lux.
Doar aşa, ca să se distreze la gîndul feţei pe care o va face proprietarul cînd se va întoarce acasă.
*
De Paşti
Se lucrează de zor la cel mai mare ou încondeiat din lume. Pe schelele care înconjoară oul – de două etaje – dau cu bidinelele vîrîte în vopsele, după schiţa dată de un folclorist celebru, o sută de gospodine, aduse toate, contra cost, din Bucovina.
Prin asta Primăria Orăşelului vrea să-i facă în ciudă Primăriei din celălalt orăşel al judeţului, care făcuse pentru Paştele trecut cel mai mare cozonac cu stafide din lume. Cu stafide, se precizează în Comunicatul despre intrarea în Guiness Book, deoarece alt oraş din lume deţine recordul de cozonac pur şi simplu.
Primăria nu-şi pune probleme în privinţa terminării la timp a încondeierii, astfel încît oul să fie gata, înainte ca preoţii să strige în întunericul nopţii de Paşti Veniţi de luaţi lumină!
Ea îşi pune probleme în legătură cu altceva. Şi acume:
Cum şi de ce alt ou va fi ciocnit cel mai mare ou încondeiat din lume.
*
Restaurant
Panoul din partea dreaptă a porţii care dă în curtea spaţioasă, ca de conac, descrie un Tutankamon nedefinit, deoarece în unele locuri are trimiteri la nasul Cleopatrei.
La Piramide! scrie de-a curmezişul alcătuirii.
În curtea pustie, mărginită pe stînga de aşezămîntul care e localul, se înalţă o piramidă din ghips, pentru a se şti că acolo e restaurantul La Piramide şi nu La Gorjane.