– LXII –
Realul
Se taie de zor în Curtea Academiei, care seamănă cu o pădure retrocedată. O firmă angajată de director personal o curăță în vederea unor luminișuri.
Un sondaj în rîndul cititorilor a dezvăluit că absența oazelor de lumină din parcul în care ies pentru a se recrea le influențează negativ creația, în direcția unui pesimism exagerat.
Un copac de prisos sau, mă rog, considerat de specialiști, membrii Secției Horticultură ai Academiei e scos din joc astfel:
Cu ajutorul unei scări din aluminiu, incredibil de fragilă pentru o scară atît de înaltă, un lucrător mai ușor în greutate agață o frînghie de gîtul copacului. Un altul, care așteptase pînă atunci în poziție de atac, de cum coboară subțirelul, înfige dinții uneltei în rădăcina condamnatului. Cînd mușcătura drujbei e socotită suficient de profundă, cîțiva alți lucrători trag de frînghie în jos, emițînd strigăte de încurajare gen:
– Așa, dăi bătaie!
Cel cu drujba trece în partea cealaltă a trunchiului și înfige din nou în copac dantura uneltei. Se aude un pîrîit adînc, venit de undeva, din interiorul trunchiului, și copacul, pînă atunci falnic, se prăbușește la pămînt.
Întreaga operațiune e sub directa supraveghere a unui ins gras, roșu la față, într-un costum de pînză.
Două cititoare cu pălării din prozele interbelice în trecere pe acolo se opresc întrebîndu-se dacă n-ar fi cazul să protesteze.
*
Pe Șosea
Străbătînd localitatea, mașinile trec pe sub mai multe bannere de pînză, întinse de la o margine la alta a drumului, ca pe sub lanțurile de lampioane la o nuntă cu dar. Pe ele scrise cu litere de o șchioapă că vinovați de gropile din carosabil sunt consilierii formațiunilor din Opoziție.
Care consilieri au refuzat să voteze asfaltarea Șoselei!
*
Conflict
La Farmacia nonstop din Piață, belea mare! Unui englez i-a trăsnit prin cap să apeleze la cardul de credit. Farmacista, o tînără cu predispoziții spre virginitate, s-a zăpăcit cu totul. Clientul are dreptul la așa ceva. Îl îndeamnă s-o facă un anunț plantat chiar pe ușă, însoțit de fotografiile tip buletin ale mai multor cărți internaționale de credit. Pe de altă parte, ea nu știe să umble cu dispozitivul. E prima oară cînd se confruntă cu o asemenea cerere. Roșie toată, se precipită asupra mașinăriei. Trece cartea de credit de cîteva ori prin șanțul pe care-l bănuiește a fi cel pentru lectură. Pe micul ecran nu apare nimic. Întoarce cartea pe partea cealaltă. Pare a fi nimerit. Se aude un pîrîit promițător. Ecranul rămîne mai departe obtuz.
Englezul stă deoparte, într-o vădită amabilitate occidentală. Cei de la coadă simt nevoia unei solidarități naționale. Farmacista e reprezentanta neamului românesc. Nu poate fi lăsată de izbeliște în fața unei astfel de provocări! Un sentiment de duioșie se îndreaptă spre trimisul Marii Britanii. O bătrînică sare prima. Ia cartea din mîinile tinerei și suflă asupra ei. Englezul devine interesat. Și-a amintit că România e țara lui Dracula. Femeia din fața lui ar putea fi o vampiră! Nici bătrîna nu reușește. Cred că s-a demagnetizat – se justifică ea.
De la coadă se desprinde un domn cu telemobil. Judecând după înfățișare, e un apropiat al cărților de credit. Are prin buzunare vreo zece. Domnul pune telefonul pe tejghea, ia cartea, o întoarce pe o parte și pe alta, adresează oaspetelui o întrebare în engleză, ascultă răspunsul, încreţindu-și fruntea, și trece hotărît tăișul cărții prin șanț. Aparatul rămîne de lemn Tănase. Domnul se simte provocat. Pe fețele celor de la coadă se pregătește un zâmbet batjocoritor. S-a pus în mișcare antipatia de clasă.
Englezul nu trădează nimic. Pur și simplu începe să-și piardă răbdarea. Dacă știa că-i atît de complicat, dădea bani românești! Domnul a ajuns la concluzia că aparatul nu-i în priză.
– Ba-i în priză! replică speriată tînăra, tot mai mult lăsată pe dinafară în toată tărășenia asta. Domnul n-o ia în seamă. E decis să preia inițiativa. Unde e priza? Farmacista i-o arată cu un gest de om sfârșit. Domnul dă la o parte perdeaua, pășește în cămăruța din spate și se apleacă profesional.
– Nu v-am spus eu? Nu era în priză!
S-ar fi cuvenit ca farmacista să protesteze. E total depășită de evenimente. S-a năucit atît de tare, că se îndoiește să fi vîrît ștecherul în priză. Domnul nu mai așteaptă răspunsul. Scoate ștecherul și-l înfige la loc zdravăn. Neoanele se sting și se aprind cu un clipocit vesel. Ca trezit din somn, frigiderul cu medicamente speciale prinde a hurui puternic.
Satisfăcut, domnul își freacă mâinile, ia cartela și o trece din nou prin mașinărie. Aparatul rămîne mort. Domnul nu se lasă. Privirile lui caută în jur ceva asupra căruia să arunce responsabilitatea. S-a oprit în cele din urmă la frigider. Cine știe ce i-ar mai fi făcut bietului aparat, altfel la locul lui, văzîndu-și de treaba aerului rece, dacă domnului nu i-ar fi trăsnit prin cap altceva. Dă într-o parte clapa telefonului mobil, face un număr și duce aparatul la ureche cu o mișcare scurtă, dar sigură, aproape militărească. Nu se știe ce se întîmplă. Nu se știe nici unde a sunat. S-ar putea să fi format numărul Agenției Centrale de Investigații cunoscute în România sub inițialele CIA, pronunțate de mulți în manieră italiană: Cia. Sigur e că telefonul, contactat atît de intempestiv, nu răspunde. Domnul e la înghesuială. E pus în joc prestigiul lui de ins cu telefon mobil și chei zornăite ostentativ.
– Mi-am lăsat agenda în mașină, găsește el o scuză pentru a o șterge din farmacie.
Era și timpul s-o facă.
I-a luat locul un alt domn, un intelectual de rasă, dar nițel strîmtorat, dacă ar fi să-l judecăm după cămașa curată, dar roasă în coate. Intelectualul e altfel decît omul de rînd. Acolo unde omul simplu merge pe căi bătute, intelectualul alege calea originală. În cazul de față, intelectualul s-a gîndit la un dialog cu englezul. Nici unuia din farmacie nu i-a trecut prin cap această soluție extrem de simplă. Oaspetele țării noastre e la cîțiva metri de dispozitiv. A fost împins treptat-treptat de mulțimea preocupată să-i rezolve problema. Răspunde prudent. Întrebări banale, de taifas tipic între un turist oaspete și un băștinaș gazdă. Englezul nu se lansează în amănunte. Din ce oraș e? Cum îl cheamă? Ce face prin România? Și, evident, nelipsita, eterna întrebare: Cum vi se pare țara noastră? Cei de la coadă nu știu engleza.
Ascultă însă dialogul cu aerul c-ar ști. Pentru a nu se trăda, păstrează un zîmbet pe buze. Un zîmbet bun la orice. Pînă și la împrejurarea că vorbitorii se vor lua de păr. Odată conversația încheiată, privirile celor din Farmacie se îndreaptă spre intelectualul politicos. Treabă zadarnică. Omul nu spune nimic. Își înșfacă sacoșa de cartofi, pe care o pusese jos în timpul schimbului de replici, și pleacă din Farmacie. Nici grăbit, nici alean. Un plecat absolut normal. Ar fi momentul ca activitatea de la tejghea să se reînceapă. În definitiv, englezul nu mai insistă. Ar putea chiar să meargă la o altă farmacie, cu vînzătoare mai bine dotate tehnico-științific. Tînăra sfioasă arată însă spre ștecherul rupt. Nu mai are curent nici la mașina de marcat. Cetățenii se burzuluiesc. Sunt pe cale s-o ia la întrebări. O salvează bodyguardul.
– Gata, închidem pentru reparații capitale!
Și ca să fie mai convingător, merge la ușă, o deschide și întoarce Programul pe partea cealaltă.
Închis!, declară sec cartonul.
*
Plan
Plan de luptă împotriva celor 2000 de ciori venite din Rusia. Analistul militar al ziarului local a scris c-au fost trimise de Putin în cadrul Războiului hibrid declanșat împotriva țărilor din Uniunea Europeană, a României îndeosebi.
Printre punctele importante ale Planului:
Să nu fie lăsate să doarmă noaptea prin zgomotul făcut de oale, tingiri, tacîmuri din tablă.
Rezultatul?
Ciorile sunt bine mersi. În schimb, locuitorii o duc rău. Nelăsați să doarmă de hărmălaie, locuitorii orășelului s-au îmbolnăvit de nervi.
*
Fapt satiric
Culai Câmpureanu din satul Lungpeînalt a fost victima unei escrocherii de care s-a interesat la un moment dat și FBI. Nu prea tare, dar s-a interesat. Într-o zi s-au prezentat la firma lui doi ecuadorieni cu o valijoară din piele. Unul dintre ei vorbea stricat românește. Pretindea că fusese în România în concediu, la mare, unde cunoscuse o ospătăriță, de la care învățase să vorbească românește. Nu ca să se culce cu ea, Doamne ferește! era însurat și-și iubea nevasta, ci pentru a-i putea comanda ciulama de ciuperci, fără a risca să i se aducă dovlecei la cuptor.
Din valijoară respectivii au scos un teanc de hîrtii despre care susțineau că sunt bancnote de 100 de dolari murdare, după ce avionul care le căra căzuse într-o mlaștină. Rîcîind cu unghia, unul scoase la iveală și îi arătă un sfert de bancnotă de 100 de dolari.
În ce consta afacerea pe care i-o propuneau?
Să le dea 5000 de euro ca să facă rost de o mașină de spălat bancnote, rezultată dintr-o mașină de spălat vase combinată cu un bancomat. Drept răsplată cei doi dădeau cu el pe din două bancnotele spălate.
*
Personaj
Lui Calistrat Calistru i-a rămas un pește-n gît de la o mîncare de tip fast food cumpărată de la o tarabă pe roți.
S-a dus la medicul de familie. După o așteptare de vreo oră (doctorița era ocupată cu cumpărarea unei bluzițe de la un vînzător ambulant care umbla din casă în casă), doctorița l-a primit doar pentru a-i face trimitere la Secția ORL a Spitalului Județean. Înainte de asta, l-a trecut prin toate procedurile standard ale unei vizite:
Verificarea temperaturii, ascultarea cu stetoscopul, examenul reflexelor.
Cei de la ORL l-au trimis la Chirurghie. Aici urma să-i facă o mică despicătură în gît pentru a-i scoate osul de pește. Pentru asta era nevoie de o altă trimitere (pentru Operație) de la Medicul de familie.
Pe drum, Calistrat Calistru a întîlnit o mătușă dinspre mamă, care mergea să moșească o contabilă de la Consiliul Județean, adversară convinsă a intervenției medicului. Tradiția în județ spunea că trebuie să apelezi la o moașă.
Mătușa, după ce l-a ascultat, i-a administrat un pumn zdravăn după ceafă.
Cu un icnet, osul i-a sărit în gură și, de aici, în palmă.